Selectează o Pagină

Loading

Această carte pe care v-o rezumăm în paginile următoare, acum la sfârșit de an civil, rezumă prin viața sfântului Efrem o experiență și o bogăție de trăiri pe care, simbolic, am putea să le considerăm ca o rodire armonioasă și bine închegată a unui om care a ajuns să fie între plăcuții lui Dumnezeu. Așadar, așa cum facem calcule și rezultate, încheieri și prevederi pentru nou an, tot așa și părintele Efrem și-a făcut sinteza vieții în cartea pe care v-o prezentăm și și-a anticipat Veșnicia.

Cartea în sine nu este o biografie clasică, în care se narează din aproape în aproape, ani și evenimente, ci este o povestire frântă în care sunt prezente doar evenimentele marcante ale unui om; pe tot parcursul ei întâlnim reflecții duhovnicești care sunt frumoasele flori aforistice. Mai mult, nu se pleacă din zorii tinereții, ci de la amurgul anilor athoniți, de unde se evocă trecutul. Așa se spune că părintele Efrem când auzea numele Preacuratei „mișcare de cutremur simțeai în strana sa. Cu evlavie își pleca trupul încovoiat”[1]. Tot despre Maica Domnului el spunea: „Un mare aliat este Maica Domnului. Dacă o chemi în ajutor, îndată ce o aude vrăjmașul, se zbate ca peștele afară din apă, face spume și dispare. Preacurata nu numai că-l alungă, dar îți îngrijește și rănile. Iată, Acatistul Buneivestiri, să zicem, este ca un leac pentru rănile tale”[2].

Sfântul Efrem a avut o evlavie deosebită și către sfântul Nectarie. El a explicat motivul pentru care ierarhul Pentapolei are o îndrăznire și un răspuns evident la rugăciunea către el: „Pentru că a ridicat cu smerenie, fără să murmure, crucea atât de grea a clevetirii. Știți ce este clevetirea? Un laț în jurul gâtului tău. Dacă ți s-ar pune un laț de gât, n-ai  striga? Ei, acestui ierarh al Bisericii i se punea lațul de gât, și el nu scotea o vorbă. Ani întregi. Ce ar fi fost de zis, sufletul său I le spunea lui Hristos”[3].

Trăirea în biserică și înaintea Sfintei Împărtășanii

Pentru că sfânta Liturghie este esența vieții creștinului, redăm o parte din acele locuri care sunt demne de a fi reținute și transmise cu referire la ea: „La ceasul Liturghiei, simțeai că fiece cuvânt devenea o Sfântă Linguriță, și bătrânul primea harul Domnului nostru Iisus Hristos … În fața Sfântului Potir devenea mii de guri. Își deschidea sufletul, mintea, trupul. Toate celulele duhovnicești și trupești i se deschideau, asemenea gurilor unui cor și Îl primeau pe Hristos cântând: Spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”[4].

„Părintele ieșea din biserică, însă nu și din slujbă. Părăsea strana, dar nu și rugăciunea. Aceasta era starea odihnei și a mângâierii sufletului său. Numai în rugăciune se odihnea”[5]. Având în vedere privegherile, sfântul Efrem spunea: „Contează nu numai să faci priveghere, ci să fii tu însuți în stare de priveghere. Și în credință, și în virtute, și în dragoste”. Cu referire la sfântul Serafim de Sarov, medita așa: „Dar vezi, harul lui Dumnezeu! El îl ține pe om. Îl însuflețește, îl întărește, îl umple de dar, de pace, îl bucură, îl luminează, îl îndulcește, îi vestește, îl mângâie, îl răcorește. Când începi cu smerenie și cu mărime de suflet viața duhovnicească, harul îți vestește: Duhul Sfânt va veni peste tine și puterea celui Preaînalt teva umbri”[6].

Prihănirea de sine înainte de liturghie

Părintele se născuse între refugiații din Teba, bunicul patern fiind „slujitor al Celui Preaînalt, cucernic și măreț ca Avraam, cu vorba puțină și cu privirea de vultur. Glumele nu le îngăduia. Era foarte aspru; mai întâi cu sine și apoi cu ceilalți”. De aici înțelegem cât de importantă este pentru nepoți imaginea cucernică bunicilor; iată un dialog evocator dintre bunici: „Bunicul se ruga cu lacrimi, slujea cu multă străpungere de inimă. Când urma să liturghisească, se trezea la miezul nopții. Aprindea lampa cu petrol, se așeza la masă și ședea, ținându-și capul în mâini. … Acolo săvârșea lucrarea cea mai înaltă și mai anevoioasă. Cugeta la păcatele sale.

  • Întinde-te, este încă vreme, ce te-ai sculat așa și stai în frig?, îi spunea bunica.
  • Preoteasă, vezi-ți de treabă! Ce vrei, să mă trezesc chiar înainte de Liturghie? Cum așa, din cearșaf să sar direct în felon?

Alteori acest uriaș plângea asemenea unui copil mic.

  • Nu fă așa, părinte, să nu pățești ceva, că ești om bătrân! Veze-ți de treaba ta, preoteasă! Tu o să te scoli, o să frămânți aluatul, o să aduci apă, o să faci mâncare, o să împletești, o să aduni copiii. Eu, care o să-L înjunghii cu mâinile mele pe Hristos și o să-L tai bucățele … Ce să spun? Cum să nu plâng? Mă uimesc cum ține Dumnezeu inima preotului, de nu se crapă ca un urcior în ceasul în care ridică Darurile sfințite în mâinile sale. Lasă-mă, lasă-mă, preoteasă! Nu-mi mai vorbi când vezi că mă lupt cu păcatele mele …”[7].

Moștenirea genetică și ereditate spirituală

În legătură cu responsabilitatea pe care părinții o au în educația progeniturilor, autorul ne spune: „Copilul nu moștenește numai pământuri și case. Primește ceva și din purtarea, din cuvântul, din obiceiurile părinților săi. Să-ți spun, primește și ceva din virtuțile ori din patimile lor”[8]. Dat fiind faptul că „mama sfântului își socotea sarcina un iad”, deseori cădea în deznădejde; dar deși își spunea „că acest copil va fi iadul meu”, totuși prin călugăria și rugăciunea lui s-a făcut Raiul, mântuirea mea, căci „ceea ce ne dă iubirea Lui, oricât de greu și de aspru ar fi, pentru mântuirea noastră ni s-a dat”[9]. „Posturile, privegherile, rugăciunile, milosteniile atrag harul lui Dumnezeu. Viața mamei mele a fost o invitație adresată lui Domnului. Iar Dumnezeu a cercetat-o. Era și ascultarea ei care însoțea și rugăciunea, și milostenia”[10].

Evocându-i pe sfinții locali, în cazul său pe Sfântul Ruf cel ales – primul ierarh al Tebei, Sfântul Clement, Sfântul Gherman, Sfântul Meletie, Sfântul Nichita, Sfântul Ioan Kaloktenis, spunea: „Oriunde ai privi, oriunde ai fi, sfinți vei întâlni! Nu-i uitați pe sfinții din locurile voastre! Sunt printre voi, pe drumuri, alături de copiii voștri, în casele voastre[11].

Care este esența vieții creștinului?

Iată cum răspunde sfântul Efrem la această întrebare: „Când vin aici, la coliba noastră, oameni din lume, primul lucru pe care-i întreb este dacă se spovedesc, dacă se roagă și se împărtășesc. Ca să văd dacă sunt înarmați sau fără arme. Dacă nu ai arme, o să te sfâșie leul ce umblă să-i înghită pe oameni”[12]. Ce arme mai avem la îndemână? Arme prin care ne putem răni – așa cum sunt propriile vicii, și arme prin care ne apărăm – virtuțile: „Folosește vrăjmașul armele pe care i le-ai dat, patimile tale. Cu ele te luptă. De aceea și tu pune înaintea lui o armă de seamă. Numele Domnului: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă. Este armă rugăciunea. Și teren de ți-ar lua vrăjmașul, cu rugăciunea o să-l dobândești înapoi. O să-l eliberezi. Și cerul va prăznui biruința ta și înfrângerea lui. În tine să biruiască Hristos, și diavolul să fie nimicit”[13].

Maxime

Deoarece în carte se găsesc multe maxime strecurate pe ici și colo, redăm câteva din ele:

„Orice dă Domnul să primești, orice îți oferă diavolul să lepezi”[14].

„Dacă mintea este necurățită, o să înnegrească și gândul luminos. Inima și mintea înrâuresc, filtrează, am zice toate, și cuvântul, și fapta, și dispoziția, și dorința. De aceea și lucrarea duhovnicească aruncă toată greutatea asupra inimii și a minții”[15].

            „Știi ce este acest Slavă Ție, Doamne! Spus la vreme de necaz? Știi ce valoare are? Cu asta cumperi cerul”[16].

            „Numai dorul ce-L are înăuntrul său pe Hristos poate umple și sătura inima omului. Dorul dumnezeiesc este puternic, neostoit, mucenicesc, nemăsurat, arzător. Nu te lasă să te liniștești, să dormi. Te urmărește. Dacă și tu îl vânezi, atunci se schimbă lucrurile. Atunci încep minunile”[17].

            „Iau și eu gândul, fac din el rugăciune, tămâie și ceară …”[18].

            „Egoismul mai întâi se dezbină pe sine, iar apoi, pe alții. Nu vede ce este drept. Omul egoist își urmărește propriul interes și vrea ca acesta să se împlinească. … Cel mai rău este să ai o idee mare despre tine însuți. Așa începe dezbinarea. Dezbinare între ceea ce ești în realitate și ceea ce crezi că ești. Dezbinarea, copilul meu, este fiul cel întâi-născut al îngâmfării. Nepot al îngâmfării, odraslă a dezbinării este nenorocirea”[19].

„Bucurie cerului este pocăința, este smerenia sufletului, este liniștirea inimii, unitatea. Bucurie a diavolului este eresul, dezbinarea, schisma, despărțirea”[20].

Biografie

Având străbunic și bunic preoți, sfântul Efrem s-a născut în Ambelosalesi, de lângă Teba. Acolo a urmat școala primară. Apoi a mers în cunoscutul oraș egiptean. Aici a avut parte de profesori deosebiți față de care se exprima așa: „Fiți atenți, însă, și la altceva ce vă voi spune! Altceva este asprimea și altceva, exagerarea. Dragostea este cea care naște asprimea. Exagerarea este născută de iuțime. Dascălii noștri erau severi nu numai în privința lecțiilor, ci și a întregii noastre purtări”[21]. Cu privire la multele cunoștințe neînsoțite de o trăire a credinței, părintele spunea: „Capul plin și sufletul gol nu-ți aduc bucurie. Bună este cunoștința care te ajută, care te călăuzește la cunoașterea de sine, la cunoașterea lui Dumnezeu! Există și o cunoștință iubitoare de tulburare, drăcească, urâtoare de Dumnezeu. domnul să-i apere pe copii noștri! În orice caz, cunoașterea este lumină. Este de trebuință. Ceea ce învață omul este bun. Este de ajuns să aibă suflet. Este lumină cunoașterea, însă numai lumina lui Dumnezeu ne poate lumina întunericul. Ei, altceva este soarele și altceva, felinarul”[22].

Sfântul a trăit între 1912 și 1998 și a fost unul din ucenicii marelui sfânt Iosif Isihastul.

Gândim că toate cele scrise până acum se pot constitui într-o invitație determinantă spre cunoașterea vieții acestui ascet contemporan, și, concomitent, în a-i cere ajutorul în rugăciune, acolo, unde fiecare dintre are nevoia sa.

Părintele Cristian Prilipceanu,

Coordonatorul Departamentului Misiunii al EORI


[1]Pr. Spiridon Vasilakis, „Vino, Lumină!…” Întâlnire cu Sfântul Efrem Katounakiotul, Traducere din limba greacă Protos. Teofan Munteanu, Editura Sophia, București, 2022, p. 16.

[2] Ibidem, pp. 47, 51.

[3] Ibidem, p. 50.

[4] Ibidem, p. 16.

[5] Ibidem, p. 17.

[6] Ibidem, p. 69.

[7] Ibidem, pp. 20-21.

[8] Ibidem, p. 21.

[9] Ibidem, pp. 30-31.

[10] Ibidem, p. 54.

[11] Ibidem, p. 67.

[12] Ibidem, p. 46.

[13] Ibidem, p. 46.

[14] Ibidem, p. 31.

[15] Ibidem, pp. 33-34.

[16] Ibidem, p. 35.

[17] Ibidem, p. 37. A se vedea și pp. 37-38.

[18] Ibidem, p. 39.

[19] Acestea au fost spuse cu referire la catastrofa micrasiatică din 1922 și 1924. Ibidem, pp. 39, 41.

[20] Ibidem, p. 41.

[21] Ibidem, p. 55.

[22] Ibidem, p. 59.

ro_RORO
Copy link