Despre Cruce s-a scris mult în ultima vreme. De aceea, orice tentativă de sintetizare a literaturii dedicate acestui subiect complex ar fi din start sortită eșecului. Chiar și a vorbi despre un aspect particular ce o definește presupune un efort destul de mare. Căci Crucea circumscrie un univers. Al lui Hristos. Și-al ei deopotrivă.
Despre ea se poate vorbi doar în legătură cu Dânsul. Până la El, ea nu a fost decât instrumentul unuia dintre cele mai groaznice și mai înjositoare moduri de încheiere a existenței pământești. Unul destinat oamenilor de cea mai joasă speță. Menit a constitui o pedeapsă exemplară, ce să descurajeze atitudini precum al celui condamnat la acest supliciu. Odată cu Mântuitorul, devine pomul vieții. Arborele ce ne urcă înspre eternitate. Dătătoarea de verticală a unei lumi ce tinde parcă, tot mai mult, să se contopească cu orizontala. Creștinii o iubesc atât de mult încât au ajuns a-și defini propriul traseu pămânesc prin sintagme care-i sunt sinonime. Nu pentru a-i evidenția sinuozitățile, cum adesea s-a insinuat pe nedrept. Nicidecum. Ci pentru a sublinia ombilicala legătură ce trebuie să existe între ei și El. Unii au mers parcă, nițel prea departe, degenerând într-un dualism maniheist ce nu-i rodnic cu niciun chip. Noi, ca Ortodocși, privim mereu înspre Cruce cu ochii inimii. O avem în imagine, așa cum frumos sublinia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, ca cea care ne ajută să vedem în profunzime Învierea Mântuitorului.
La nivel interior, ea vine să-i vorbească fiecărui creștin despre înveșnicire. Una care nu se produce ca urmare a unui traseu ușor de străbătut. Și totuși, nu-i nici imposibilă. Despre urmare, testimonianță și asumare. Despre luminița de la capătul tunelului, una ce-n văluie în bucurie toată făptura, o ajută să iasă la liman și o transformă totodată. Despre faptul că orice durere e doar un traseu intermediar. Așa cum a fost pentru Hristos. Căci, în durerea, sângele și suferința ei s-a plămădit Mântuirea. Nu doar a unui singur om, ci a Dumnezeului înomenit. Și a lumii întregi. De aceea, Biserica nu se sfiește să vorbească despre Dânsa. Nu o privește nici cu suspiciune, nici cu frică. Dimpotrivă. A transformat-o în armă de biruință. Dacă pentru Constantin cel Mare, cel care va oferi creștinismului noi posibilități de afirmare, ea va reprezenta semnul revelat care-l va duce înspre o necesară victorie și descoperirea unor principii ce depășeau cu mult chiar și augustele lui orizonturi, pentru noi, ea e pecetea biruinței, semnul triumfului, protectoarea împotriva lucrării puterilor potrivnice.
De aceea, înspre Cruce nu se poate privi altfel decât cu nădejde și bucurie. Aidoma unui semn de circulație menit a-i ghida pe șoferi în mijlocul unui traseu complicat și aglomerat, ea reprezintă indicatorul nostru spre ceruri. Călăuza. Fără ea, nu-i posibil să ne depășim orizontul. Nu suntem în stare nici măcar să-l scrutăm așa cum se cuvine. Ea ne oferă nădejdea și bucuria în întâlnirea cu Hristos și promisiunea că, dacă vom reuși să o asumăm așa cum se cuvine, vom avea eterna părtășie cu El. Iată de ce, se poate vorbi despre un adevărat univers al Crucii. Căci, toată existența noastră ca persoane, dar și cea a lumii întregi, gravitează în jurul acesteia. Punctul de intersecție al orizontalei cu verticala care o definește reprezintă pentru noi o adevărată busolă. Una după care e musai să ne ghidăm spre a nu rătăci pe căi străine. Îndrăzniți!
Protos. Maxim Morariu
RO 
IT