ULTIMA LACRIMĂ

„Şi va șterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi;

nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”

Apocalipsa 21, 4

Domnul se arată a fi Cel care șterge toată lacrima de pe chipul celor zdrobiți și striviți de nedreptățile lumii acesteia. Lacrimile fiecărui suflet aflat în suferință ating inima lui Hristos și o înmoaie, așa cum ating și lacrimile rugăciunilor noastre la ceas de durere și de necaz.

O mângâiere de neînchipuit și o pace aducătoare de har se așază peste toți știind acest lucru. Se face simțită puterea nădejdii celei de după nădejde, acea speranță de la capăt, care parcă se desparte de noi și am vrea să nu mai plece, să rămână măcar o rază de lumină care să descopere chipul vieții, care încă nu a coborât la moarte. Aici cuvântul cel duios al Domnului se arată a fi mângâietor, acel cuvânt care șterge și lacrima mea și lacrima ta, cuvânt aducător de liniște și de pace. Cuvântul Domnului este Adevăr, iar adevărul e cel care ne slobozește de orice jug pe lumea aceasta – „Veniți la Mine toți cei osteniți şi împovărați şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28).

Hristos vine în lume să șteargă și ultima lacrimă și nu doar o dată, ci de fiecare dată când îl așteptăm cu dor mult, în ieslea sufletului răvășit de durere. El vine în fiece clipă, la suflarea fiecărei rugăciuni – e mereu o reînnoire tainică. Cel așteptat de șiruri de generații care au împletit durerea lumii acesteia cu nădejdea izbăvirii, de la prima lacrimă vărsată de Adam, care a pierdut Raiul și până la ultima lacrimă a fiecăruia dintre noi, lacrimă care este ștearsă (cu nădejdea fiecărei rugăciuni) de pe fața tuturor, de către Cel Care ce se descoperă Prunc, înfășat în giulgiurile (dăruite de om) care vor fi lăsate în mormântul gol, ca mărturie de netăgăduit a Învierii (dăruită de Dumnezeu).

Vine, ștergând lacrima (și cât de multe sunt ale mele?!), aducând har luminător, ca să ne deschidă ochii și mintea, precum odinioară Apostolilor, în drumul spre Emaus (Lc. 24, 45). Prin venirea Sa în peștera rece a inimii noastre – tulburarea lumii acesteia devine pace, sărăcia istovitoare se preschimbă în bogăție duhovnicească, răutatea în bunătate dumnezeiască, întunericul din noi (și din lume) în lumină aducătoare de har, suferința fără de capăt în mângâiere, slăbiciunea neputințelor în tăria virtuților, nepriceperea și neștiința omului în înțelepciune care deschide ochii sufletului, boala aducătoare de moarte în viață, iar moartea…, acea moarte care ne așteaptă la capăt de drum, în Înviere tainică.

Lacrima aproapelui – prima și ultima

Lacrima aproapelui este prima, dar și ultima, fără el nu-L pot iubi pe Cel care a venit în lume tocmai ca să șteargă acea lacrimă. E greu (imposibil) să guști din iubirea lui Dumnezeu dacă nu guști din iubirea cuiva pe care îl vezi de aproape. E greu să guști din bunătatea lui Dumnezeu, dacă nu guști măcar puțin și din bunătatea aproapelui. E greu să guști din mângâierea lui Dumnezeu, dacă nu guști din mângâierea pe care ți-o aduce cel de lângă tine.

Avem nevoie de un aproape cu care să împărțim durerea și bucuria, rănile adânci din inimă (adesea nevindecate) și zâmbetul, îndreptat (câteodată cu disperare) către cineva. Aș vrea (atât de mult) să fur lacrima aproapelui, să fie a mea, ca zâmbetul să fie mereu al lui – și aici începe taina iubirii.

Acea dragoste care ne-a scos din deriva sufletească, dintr-o cumpănă sau dintr-o încercare și ne-a pus în fața Celui care este Învierea și Viața, este și dragostea care ne dă putere să ștergem ultima lacrima de pe fața celui pe care îl iubesc atât de mult. Dragostea care este ziditoare, dragostea care dă putere, dragostea care iartă, dragostea care dă viață, dragostea care aduce acea bucurie pe care nimeni nu o va mai putea lua de la noi – e cea mai mare comoară și e ascunsă în adâncul inimii.

Iubirea rănește, dar iubirea și vindecă – e o taină, căci iubirea noastră nu este decât o rază a iubirii Dumnezeiești, o sclipire fină pe care dacă o ratăm, mai adăugăm lacrimi peste lacrimile care așteaptă a fi șterse. Iubirea îl învăluiește pe om, scoțându-l mereu reînnoit din angoasa lumii reci care îl îndreaptă spre moarte.

Iubirea este cea care îl arată cu adevărat viu (născut din nou) și pe cel care iubește și pe cel iubit (reînnoire tainică) – iubirea e mereu lucrătoare în ambele direcții. Dacă omul înțelege acest lucru, această taină, Îl va lăsa pe Dumnezeu să lucreze nestingherit înăuntrul său. Își va vedea toate neputințele și păcatele, le va asuma profund, și-I va cere iertare, iar iertarea vindecă orice rană și șterge iarăși acea lacrimă, ultima lacrimă.

Dragostea care vindecă

Dragostea de aproapele, cu precădere față de vrăjmași, este taina pe care s-a zidit creștinismul. În această lucrare duhovnicească ne întâlnim cu dragostea neobosită a lui Dumnezeu pentru noi toți – având un singur țel, descoperirea chemării noastre de fii ai lui Dumnezeu, spre a ne mântui sufletele și a ne desăvârși viața. 

Iubirea este semnul cel mai autentic al dumnezeirii, căci Hristos este Cel care aplică cu desăvârșire această nouă poruncă, care devine piatră de căpătâi pentru creștinism. Iubirea se arată a fi mereu răstignită, o durere purtată de-a lungul întregii vieți (dragostea îmbrățișează mereu suferința!), durere din care izvorăște har înnoitor și aducător de viață. Această iubire este o iubire jertfelnică – e inima Împărăției lui Dumnezeu.

Cea mai mare putere în lumea aceasta nu este cea fizică, nu este puterea răzbunării, puterea de a-l înfrânge și a-l strivi pe aproapele (și cât de mult o facem!), ci este puterea iertării și a iubirii, iertarea este cea care învie la propriu lumea, iar dragostea șterge orice tristețe și aduce rost vieții. Atunci și acolo, copleșiți de dragoste fiind, la sfârșit de cale, ne despărțim de ultima lacrimă.

Crima naște mereu crimă, ura naște mereu ură, războiul naște mereu război (și răzbunare, care ne îndreaptă paradoxal spre un potop al sângelui), răutatea nu face decât să nască răutate, – dragostea este singura care poate schimba cursul istoriei, scoțând-o din criza în care se află chiar de la începuturi.

Dacă Dumnezeu este Iubire, atunci și Împărăția Lui este iubire. Dacă Dumnezeu este Iertare, atunci și Împărăția Lui este iertare. Dacă Dumnezeu este Viață, atunci și Împărăția Lui este viață, viață veșnică după care tânjim atât de mult. 

Moartea nu poate dăinui în taina dragostei, căci unde este dragoste, moartea dispare cu desăvârșire, acolo se desparte ultima lacrimă a durerii de prima lacrimă a iubirii. Dragostea este mereu cea care îl descoperă pe Dumnezeu. Acea dragoste, ascunsă în inima fiecăruia dintre noi, este taina omenirii care îl dezvăluie pe Hristos – „căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Mt. 6, 21).

Dincolo de moarte

Toate cele spuse de Domnul se vădesc prin fapte și arată, până la urmă, mila, iubirea şi puterea lucrătoare a lui Hristos prin Duhul Sfânt în lumea aceasta. Lucrarea vindecătoare a lui Hristos se prelungește, continuă şi se împărtășește și astăzi şi mâine şi până la sfârșitul veacurilor – El este cu noi în suferință, El este cu noi în moarte, El este cu noi dincolo de moarte, El este cu noi până la sfârșit, când nu va mai rămâne nici o lacrimă.

Biserica este locul în care se descoperă Hristos, este cu adevărat locul în care se naște, de fiecare dată, în ieslea potirului euharistic, pentru a împlini acest dor arzător, de a fi la masa vieții cu omul pe care a venit să-L răscumpere. Dragostea lui Hristos mereu se arată biruitoare, dragostea (căci la început a fost iubirea) se întrupează în pâine și vin – și acestea devin ospățul împărătesc – ospăț al credinței, ospăț al vieții, al nădejdii, al nunții celei tainice, care nu se va sfârși niciodată.

Dacă eu îl iubesc pe aproapele meu, pot schimba lumea, pot schimba istoria întregii omeniri și sfârșitul ei, până la ultima lacrimă. Dragostea doboară peretele deznădejdii și al angoasei, care au dus la pieirea atâtora și atâtora suflete (care se ofilesc și astăzi). Ea rescrie cu slove dumnezeiești, din nou, istoria lumii și scoate din iad sufletele care nu au cunoscut taina iubirii dumnezeiești. Hristos coborât la iad, șterge și acolo fiecare lacrimă ca semn al împlinirii tuturor prorociilor.

Ca să depășim durerea (iadului), ca să trecem peste toată suferința lumii, pornim de la rugăciune, care curge ca un izvor de apă lină din fiecare inimă strivită – și aceasta se arată a fi expresia unei negrăite iubiri față de Dumnezeu. Adăugându-i strop de postire, gândul cel bun, blândețea și bunătatea, iertarea și împăcarea, smerenia și iubirea jertfitoare, primim vindecare de toată rana nevindecată, de la Cel ce poartă suferințele noastre pe lemnul Crucii, noul Pom al Vieții – și acolo, acolo se oprește izvorul lacrimilor.

La început a fost iubirea

Iubirea este începutul, de acolo pornesc toate și din ea au luat ființă toate. Ea nu are limitările și neputințele omului, nici ale universului, cu atât mai puțit ale timpului care trece necruțător și ne îndreaptă spre moarte (entropia firescului), de care paradoxal, tot doar Dragostea răstignită pe Cruce ne va fi spre izbăvire – acolo se oprește timpul morții și se naște timpul nemuririi.

Dragostea este cea care nu moare niciodată (dar ne poate izbăvi de gustul amar al morții), e mai mult decât puternică și străbate dincolo de mormântul (propriilor noastre căderi) pentru a ne uni în chip tainic, în veșnicie, cu cei pe care îi iubim atât de mult aici – durerea despărțirii e de nedescris și doar acea dragoste dumnezeiască ne poate slobozi de ea.

Dragostea străpunge boldul morții (Ioan Gură de Aur), care nu-i mai poate sta împotrivă, străbătând adâncurile Cerului care deschide calea spre veșnicie, iar dincolo – Învierea – Dragostea e fără de sfârșit și doar o clipită ne desparte de ea, acea clipă a veșniciei, iar în veșnicie nu mai sunt lacrimi.

Iubirea se arată a fi însușirea Sfintei Treimi – este firescul ei tainic. Creația toată, până la om, în care se oglindește chipul lui Dumnezeu, nu are alt izvor decât nemăsurata dragoste. Fiecare din noi este un univers tainic care se hrănește cu, și răspândește din, dragostea cu care a fost plăzmuit (acel atom dumnezeiesc) – Lumina lui Hristos. Doar așa ne putem asemăna cu adevărat cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh, –  strălucind, pe măsură ce gustăm din har, ca un soare care crește și luminează fără să se mistuie niciodată (adevărata dragoste nu moare, merge mereu spre desăvârșire – remediul entropiei duhovnicești într-o lume căzută).

Privind acestea, înțelegem că iubirea e calea cea mai scurtă spre Împărăția Cerurilor (Raiul cel pierdut, câștigat prin străduința dragostei neobosite – Mt. 11, 12), e calea spre desăvârșire – care îl aduce pe om în sânul Sfintei Treimi și aduce Sfânta Treime în inima Omului – o nouă Facere, dar de data aceasta la început a fost Iubirea !

–

Și totuși dragostea, după care tânjim atât de mult? Va veni și vine deja, e mereu în noi, crescând încet și discret, fără să invadeze sufletele ofilite de durere – dragostea e sămânța dumnezeiască pusă dintru început în inima fiecăruia dintre noi, dar ne trebuie o viață ca această sămânță să crească și să se desăvârșească (și cât de grea e această așteptare). Dragostea va veni, căci între noi și aproapele este mereu Hristos și acolo se înțelege adâncul acestei porunci a iubirii, care este cea mai mare din Lege.

Domnul a fost mereu și este lângă cel bolnav sau însetat, lângă cel golit (de har) sau întemnițat (în deznădejdea propriilor angoase), lângă cel înstrăinat (fără de voie) și încătușat (în propriile căderi), lângă cel prigonit și cel nedreptățit, lângă cel neînțeles și cel urât de lume, a fost și este mereu acolo, pentru a aduce lumină din iubirea Sa și a șterge ultima lacrimă.

Astăzi e ziua când trebuie să îndrăznim și noi a șterge măcar o lacrimă, mereu prima dintre ele, ca să nu mai fie loc pentru altele – dar aceasta, doar hrăniți fiind din lumina dragostei lui Hristos, ca să fim cu adevărat o prezență vindecătoare pentru cei din jur. Să îndrăznim, căci nu mai suntem singuri, e și Domnul cu noi de fiecare dată, la fiecare lacrimă, mereu prima pentru mine, mereu ultima pentru El – „Căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paște pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieții şi Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7, 17).

Iubirea va birui mereu moartea, cel care iubește, iubit fiind de Iubire, nu moare niciodată!

† Atanasie de Bogdania