Transplantul de organe

În cele ce urmează, vom vorbi despre o noutate a ultimilor decenii, un fapt de neconceput pentru generațiile anterioare, și anume, transplantul.

Despre primul transplant citim în viața Sfinților Cozma și Damian, cum prin rugăciune, au săvârșit minunea unui transplant de picior, de la un etiopian care decedase, reușind schimbarea vieții, atât fizice cât și duhovnicești a unei persoane care nu mai putea merge.

Medicina a evoluat atât de mult, încât în anul 1902, Alexis Carrel a descoperit suturarea vaselor sangvine, fapt deosebit de important pentru descoperirea ulterioară a transplantului. Astfel, avem primul transplant de inimă în anul 1967 de către Chistian Barand și primul transplant de rinichi, de către Harryson Murray, cu mențiunea că în anul 1978 a fost descoperită ciclosporina, un medicament care oprea rejecția organului transplantat.

Dar să vedem în ce constă totul și dacă sunt probleme etice sau duhovnicești de dezbătut.

Transplantul de organe poate salva numeroase vieți. Ne referim aici nu la transplantul de țesuturi sau de celule, ci de organe, precum rinichi, inimă, plămâni, ficat. Procedura de transplantare constă în înlocuirea unui organ deficitar sau nefuncțional cu unul sănătos provenind de la un alt corp uman. Scopul este acela de a crește condițiile de viață și de a prelungi viața.

Transplantul de rinichi sau de piele este cel mai frecvent, în schimb cel de inimă sau de ficat este mai rar. Se pot face de asemenea, transplant de plămân, pancreas, cornee sau în mod excepțional, chiar de intestin.

Transplantul de la un donator viu are loc în privința prelevării organelor, rinichi, ficat sau mai rar, lobul pulmonar. Ele sunt realizate după legi și protocoale bine definite între două persoane (donator/primitor) care au consimțit liber acest lucru.

Prelevarea unui organ de la un donator decedat se poate face doar dacă acesta a consimțit în prealabil acest lucru și numai după constatarea morții cerebrale sau cardiace, cu condiția ca organul dorit să nu intre în necroză (sa fie viabil). Intervenția chirurgicală are loc în acest interval, între moartea pacientului și necroza organelor dorite. Desigur cu ajutorul tehnicilor actuale, a aparatelor respiratorii și a celor care ajută la circulația sângelui, organele mai pot fi prezervate decompoziției.

Pentru claritate voi spune pe scurt, cum se declară moartea unui pacient. Problemele etice sau duhovnicești nu lipsesc nici de aici. Legislația în vigoare are în vedere Raportul Harvard din 1968, în ce privește criteriile după care se poate stabili momentul morții. Acesta spune că, constatarea morții pacientului nu se bazează doar pe pierderea definitivă a activității spontane a sistemului cardio-respirator (moartea inimii), ci și pe aceea a funcțiunii encefalice (moartea creierului).

Doar pierderea unității funcționale a organismului ca întreg, indicată de încetarea totală și ireversibilă a funcțiilor encefalice în toată complexitatea lor, dau autoritatea certificării morții pacientului. Chiar dacă consensul internațional asupra declarării morții este o realitate, sunt voci care acuză validitatea lor din punct de vedere etic. De exemplu, persoanele în comă profundă persistentă (starea vegetativă), nu sunt decedați, pentru că prezintă încă activități vitale și cerebrale. În anumite cazuri sistemul respirator era menținut natural, fără ajutorul aparatelor. Deci, nu se confundă coma profundă cu moartea ca deces.

Totodată se pune problema întreruperii terapiilor controlate, ce atrage după sine încetarea activității cardiace, fapt ce poate controla moartea și programarea unui eventual transplant.

Criteriul morții cerebrale se dorește valid pentru constatarea morții generale. Două electroencefalograme se fac la o distanță de 6-8 ore una de alta, și dacă se constată încetarea activității encefalice în ambele proceduri, se declară moartea. Se știe că după moartea creierului în decurs de câteva ore încetează și activitatea cardiacă, ea depinzând de hipotalamus și de nodul sinoatrial.

Unii specialiști sfătuiesc să se facă o reanimare, dacă a încetat activitatea cardio-respiratorie, și după 30 de minute, dacă nu se schimbă nimic, atunci să se declare moartea. Desigur sunt medici care denunță o anumită grabă în declararea morții pentru prelevarea organelor în următoarele 120 de minute.

Teologia, care împarte întregul om tripartit ( trup, suflet/psyche și duh/pneuma) ne spune că moartea este despărțirea nenaturală a sufletului de trup. Trupul nu este o închisoare a sufletului, după cum cred dualiștii platonicieni, ci un împreună părtaș cu sufletul și duhul la darul vieții, ca locuință/sălășluire a lui Dumnezeu în om, astfel nu reprezintă doar un angrenaj cu „piese de schimb”, ci un templu al slavei lui Dumnezeu care va fi restaurat.

Pr. Gabriel Popescu – Roma (Torre Spaccata)