„Scopul vieții mele este să-L cunosc pe Domnul”, a transmis Preasfințitul Părinte Episcop Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, în seara zilei de marți, 13 ianuarie 2025, când s-a întâlnit cu studenții Extensiei de la Roma a Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București. Întâlnirea s-a desfășurat sub forma unei convorbiri duhovnicești în context academic: un cuvânt despre felul în care exigența studiului se împletește cu realismul vieții ecleziale și cu grija pentru devenirea omului lăuntric. Într-o vreme în care teologia riscă să fie tratată ca o simplă specializare, Preasfinția Sa a reașezat discret, dar ferm, întrebarea fundamentală: „Pentru ce studiem?”
Preasfinția Sa a împărtășit studenților faptul că rostul vieții nu se reduce la diplome și rezultate, oricât de legitime ar fi acestea în plan instituțional. „Scopul vieții mele este să-L cunosc pe Domnul”, spunea Preasfinția Sa, iar studiul teologic – cu toată rigoarea lui – rămâne un instrument bun atunci când este păstrat în această ordine: ca mijloc de a sprijini cunoașterea lui Dumnezeu, nu de a o înlocui. În același duh, Preasfinția Sa a avertizat că se poate ieși din anii de formare cu „performanțe” academice, dar fără a fi câștigat ceea ce este decisiv: credința păstrată și adâncită, obișnuința rugăciunii și a vieții bisericești, statornicia inimii.
De aici se deschide tema care traversează întregul cuvânt: fără practică liturgică, teologia nu este vie. Preasfinția Sa a spus-o într-o formulare limpede: practica nu ne „omoară”, ci „ne înviază”. A pretinde, de pildă, că devii medic fără întâlnirea cu bolnavul este o absurditate. În aceeași logică, a pretinde că devii teolog fără împărtășire reală din viața Bisericii este o formă de înșelare. Îndemnul s-a concretizat în rânduiala participării la Liturghie, în atenția acordată rugăciunilor ei, în ascultarea Evangheliei și în așezarea într-un ritm sacramental care să nu transforme omul într-un „flotant” spiritual, prezent doar episodic și, în cele din urmă, incapabil să înțeleagă cu adevărat ceea ce citește și mărturisește.
În același context, Preasfinția Sa a abordat și tema Împărtășirii, adesea tratată fie cu rigiditate, fie cu superficialitate. Nu a oferit soluții standard, ci a propus un criteriu eclezial: cel care dorește să crească duhovnicește trebuie sprijinit să intre într-o normalitate a vieții liturgice, cu discernământ, rânduială și respect față de canoane. Preasfinția Sa a subliniat că are „conștiința canoanelor” și că nu este suficient să cunoaștem doar interdicțiile, ci și principiile și rânduielile care așază, în mod sănătos, apropierea de Sfintele Taine. În mod sugestiv, a descris și ce presupune, în concret, „îmbisericirea” celor chemați la slujire: oameni ancorați sacramental, cu viața de familie integrată în ritmul Bisericii, nu doar legați cultural de creștinism.
În această lumină s-a înțeles și relatarea, de mare greutate eclesiologică, despre responsabilitatea episcopului în actul hirotoniei. Preasfinția Sa a evocat o mărturie legată de Sfântul Filaret al Moscovei și de întrebarea adresată Părintelui Sofronie: cine poartă răspunderea pentru punerea oamenilor în treapta slujirii? Răspunsul, spus cu un umor amar, nu a fost unul „administrativ”, ci profund duhovnicesc: episcopul poartă această responsabilitate, iar nevoia numerică nu poate înlocui exigența calității omului. Tocmai de aceea, condiția de fond rămâne aceea ca slujitorul să fie „îmbisericit”, adică format în viața reală a comunității și a Tainei.
Pentru studenții Extensiei de la Roma, cu o medie de vârstă mai ridicată, cuvântul a venit și ca o încurajare. Preasfinția Sa a numit acest început „mai târziu” un lucru bun, în măsura în care maturitatea aduce o asumare mai așezată. Nu a fost o idealizare a vârstei, ci un realism pedagogic: este important să continuăm, să ne ținem pe cale, să nu lăsăm formarea să rămână episodică. Viața de practică liturgică, spunea Preasfinția Sa, nu poate fi „predată” în întregime la teologie; ea se deprinde în parohie, prin statornicie, prin ascultare, prin a fi de față acolo unde se zidește comunitatea.
Dincolo însă de rânduiala exterioară, Preasfinția Sa a atins miezul interior al teologiei: lărgirea inimii și bunătatea. A observat, cu finețe, că omul contemporan este ispitit să „consume” conferințe, predici și evenimente, fără ca viața să se schimbe: o acumulare de impresii religioase care nu naște convertire și nici trăire. În Biserică însă, nu suntem chemați să absorbim, ci să ne schimbăm și să dăruim. „Biserica sunt eu, frate”, a spus Preasfinția Sa – o formulare care nu mută accentul de pe comunitate pe individ, ci arată, în sens patristic, că omul botezat devine templu al lui Dumnezeu, purtător de prezență, chemat să se facă lăcaș al lucrării dumnezeiești.
Aici se leagă firesc experiența pastorală din diaspora. Preasfinția Sa a vorbit despre oamenii care se deschid către credință nu neapărat prin discurs, ci prin întâlnirea cu milostivirea: proiecte sociale, voluntariat, prezență lângă cei bolnavi, singuri sau marginalizați. A amintit de echipele de voluntari din spitale și închisori, de întâlniri care schimbă omul tocmai pentru că îl scot din sine și îl pun în fața suferinței reale. În astfel de contexte, Biserica își arată chipul ei viu: nu doar o instituție care organizează, ci o comunitate care poartă grijă, iar grija devine o cateheză mai puternică decât multe cuvinte.
În dialog, un moment de încărcătură teologică aparte a fost cel despre rugăciunea pentru aproapele și legătura reală dintre persoane. Pornind de la întâmplarea cu Sfântul Siluan Athonitul – „te doare inima?” –, prin această durere compătimitoare, omul aflat în primejdie este salvat. Preasfinția Sa a răspuns nu moralizator, ci trinitar. Legătura dintre oameni nu este una accidentală; ea este chemată să se împlinească după chipul comuniunii treimice. În Hristos, Logosul întrupat nu asumă umanitatea „în masă”, ci până la nivel personal, iar această asumare merge până la purtarea consecințelor păcatului lumii. De aceea, când Dumnezeu vrea să ajute pe cineva, poate pune în gândul altcuiva să se roage: nu fiindcă ar avea nevoie, ci pentru că ne cheamă să ieșim din îngustimea autoreferențială și să intrăm în dinamica metanoiei – trecerea de la chip la asemănarea cu Prototipul, Hristos.
Într-un fel, acesta rămâne și cel mai sigur criteriu al formării teologice: dacă studiem mult, dar devenim închiși, pripiți în judecăți sau preocupați să demonstrăm ce știm, înseamnă că lipsește ceva esențial. Preasfinția Sa a vorbit despre firescul bunătății creștine: să fim oameni deschiși și binevoitori, să răspundem atunci când suntem întrebați, fără a transforma identitatea noastră într-o revendicare agresivă, fără vanitate, dar nici cu o falsă diminuare de sine. Mai presus de toate, să fim creștini adevărați.
Pentru ca această viață să fie una luminată, și nu confuză, Preasfinția Sa a vorbit cu realism despre nevoia unei discipline a studiului: formarea unor obișnuințe bune, lectura constantă și îndemnul de a „acumula la maxim”, nu din lăcomie intelectuală, ci ca pregătire a minții pentru slujire. A subliniat importanța limbilor teologiei – greaca și latina –, adesea considerate de studenți inutile. În realitate, acestea deschid accesul către sensul originar al Scripturii și al Tradiției, către etimologii și nuanțe pierdute în traduceri. Preasfinția Sa a amintit, din experiența personală, bucuria lecturii Noului Testament în original, cu ajutorul unui text interlinear, ca exercițiu care, în timp, aduce claritate, bucurie și o autentică libertate interioară.
Totodată, Preasfinția Sa a îndemnat la o apropiere timpurie de lectura patristică, ca sprijin în înțelegerea pasajelor mai dificile ale Scripturii: comentariile Sfântului Ioan Gură de Aur, ale lui Teofilact al Bulgariei, iar apoi, cu discernământ și răbdare, ale unor autori mai denși, precum Sfântul Chiril al Alexandriei. În acest fel, teologia rămâne ceea ce este chemată să fie: expresia gândirii Bisericii, nu simpla noastră opinie despre Dumnezeu.
În încheiere, Preasfințitul Părinte Siluan a chemat la o teologie „întreagă”, în care mintea și inima rămân unite: o teologie care se învață, dar mai ales se trăiește; care își are temelia în Liturghie, se curățește prin metanoie, se hrănește din Scriptură și din Părinți și se confirmă în milă și responsabilitate.
Iar îndemnul final, rostit fără solemnitate, dar cu greutatea unei îndelungate experiențe pastorale, rămâne limpede: să nu pierdem ținta. Studiul este bun, necesar și folositor, însă devine cu adevărat teologie doar atunci când rămâne în slujba cunoașterii Domnului și a vieții în Biserică.
