Selectează o Pagină

Loading

Luca 2, 21-24: Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a Se zămisli în pântece. (22) Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, (23) precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului, (24) şi să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel.

 

După ce prin Lege s-au dat porunci, cei care le călcau pe acestea erau sub blestem. Deci Domnul Se taie împrejur, ca şi întru aceasta împlinind Legea – şi nimic lăsând la o parte din cele ce aceasta le poruncea –, să ne izbăvească pe noi de blestem. Şi dintru acestea sunt ruşinaţi cei ce zic că după nălucire [închipuire] S-a întrupat Domnul, căci cum S-a tăiat împrejur, dacă S-a întrupat după nălucire?

(…)

Şi însemnează Evanghelistul că nu îndată ce a zis îngerul: „Iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu” (Luca 1,31), S-a zămislit Domnul, ci după aceea, când a voit – că vezi ce zice aici de Domnul că „a fost numit de înger, mai înainte de a Se zămisli în pântece”. Încă şi de la însuşi graiul Îngerului se arată aceasta, că nu a zis „iată ai luat”, ci „iată vei lua în pântece”, întrucât dintru aceasta este cu putinţă a socoti că întru acel ceas cu adevărat S-a zămislit Domnul. Dar nu întru acelaşi minut întru care îngerul a grăit, ci poate când a săvârşit cuvintele. Însă acestea nu le grăim dogmatisind.

„Şi s-au împlinit zilele curăţirii lor, după legea lui Moise” – bine a zis că „după Legea lui Moise”, căci după adevăr Fecioara nu avea nevoie să aştepte zilele curăţirii, care erau patruzeci de zile, pentru partea bărbătească ce s-a născut. Căci este scris în Lege că „femeia care va primi întru sine sămânţă, şi va naşte parte bărbătească…” (Levitic 12, 2), iar Fecioara nu a primit sămânţă, ci de la Duhul Sfânt a născut, întrucât nu avea nevoie de plinirea acestei rânduieli, însă voind a împlini Legea, s-a suit la templu. Însă de ce pentru partea bărbătească [femeia era necurată] şapte zile, iar pentru partea femeiască îndoite [zile]? Zice Legea că dacă femeia va primi întru sine sămânţă şi va naşte parte bărbătească, va fi necurată şapte zile, iar dacă va naşte parte femeiască, este îndoit numărul zilelor necurăţiei ei (Levitic 12, 2-5). Şi aceasta pentru că aceea care a născut parte bărbătească un al doilea Adam în lume a adus, iar cea [care a născut] de parte femeiască o a doua Evă a născut (…).

Iar ceea ce Legea zice: „că toată partea bărbătească ce deschide pântecele, sfânt al lui Dumnezeu se va chema”, cu adevărat numai la Hristos S-a plinit, căci El a deschis pântecele Fecioarei. Pentru că la celelalte maici, bărbatul deschide pântecele.

Iar Legea a poruncit să aducă jertfă „o pereche de turturele”, arătând cum că facerea copilului este din curată însoţire – că zic unii cum că turtureaua este jivină (vietate) înfrânată, încât şi după ce-şi va pierde soaţa, nu se împreună a două oară cu alta. Iar, dacă nu ar fi avut turturele, atunci „doi pui de porumbel”, ca spre multă naştere să fie viaţa acelui copil – că porumbelul este jivină (vietate) mult prăsitoare.

Luca 2, 25-32: Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israil, şi Duhul Sfânt era asupra lui. (26) Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea, până, ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. (27) Şi din îndemnul Duhului a venit la templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, (28) el L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: (29) Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, (30) că ochii mei văzură mântuirea Ta, (31) pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, (32) Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului tău Israil.

Nu a fost preot Simeon, ci om iubitor de Dumnezeu şi aştepta venirea lui Hristos, ca să-I mângâie pe evrei şi să-I slobozească din robia cea de sub păcat, încă poate, şi de sub romani şi de sub Irod. Căci cel care a crezut în Hristos, slobod cu adevărat este, de împăraţi şi de oameni cinstindu-se.

Vezi-i pe Apostoli: nu au fost robi ai romanilor? Dar acum îi cinstesc şi li se închină lor împăraţii romanilor. Iată, aşadar, că acestora, care erau israeliteni, mângâiere li S-a făcut Hristos. Deci, acest Simeon, fiind îndemnat de Duhul Sfânt, s-a suit la templu atunci când pe Domnul L-a adus Maica Sa şi, primindu-L pe Dânsul, îl mărturiseşte a fi Dumnezeu, pentru că aceasta a zice: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne”, este a aceluia ce mărturiseşte cum că Acesta este Domn al vieţii şi al morţii. Şi vezi cum Sfinţii legătură socotesc trupul, pentru aceasta şi grăieşte Simeon: „acum slobozeşte”, ca dintr-o legătură. Iar „după cuvântul Tău”, a zis pentru făgăduinţa pe care a luat-o, că nu va muri până ce nu va vedea pe Hristos. Iar „în pace” a zis, în loc de odihnă, că până când trăieşte, omul se tulbură, după cum şi David grăieşte (Psalm 38, 9), iar murind, este în pace. Încă şi în alt fel vei înţelege acest cuvânt „în pace”, adică „întru dobândirea nădejdii”. Căci zice Simeon: „Mai înainte de a vedea eu pe Domnul, nu aveam gândurile în pace, aşteptându-L pe Dânsul şi pururea având grija când va veni. Iar acum, văzându-L pe El şi împăcându-mă şi lepădând grija, (ca să zic aşa) mă slobozesc”.

Iar „mântuire” a numit Întruparea Celui Unuia-Născut, pe care „o a gătit” Dumnezeu înainte de toţi vecii. Şi „înaintea feţei tuturor noroadelor”, această mântuire „o a gătit”, căci spre a se mântui lumea şi spre a se arăta întruparea Lui, pentru aceasta S-a întrupat. Iar mântuirea aceasta este „lumină spre descoperirea neamurilor”, adică spre luminarea neamurilor celor întunecate şi „slava” israelitenilor. Căci „slavă” îi este Hristos acelui adevărat norod al Iui Israil, pentru că dintr-înşii a răsărit Domnul; şi se laudă ei cu Acesta, cei care, după adevăr, sunt cunoscători de bine. Acestea le-a zis Simeon.

Însă mie mi se pare că fi cele ale lui David se potrivesc acestui Simeon: „Cu lungime de zile îl voi umple pe el, şi-i voi arăta lui mântuirea Mea” (Psalm 90,16).

Luca 2, 33-35: Iar Iosif şi mama lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. (34) Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israil şi ca un semn care va stârni împotriviri, (35) şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.

I-a blagoslovit Simeon pe amândoi, iară pe cel care se socotea a fi tată lăsându-l, către cea cu adevărat maică zicea: „Iată, Acesta este pus spre căderea” celor ce nu cred, „şi spre ridicarea” celor care cred. Sau, şi într-alt chip: spre „cădere” este pus Domnul, adică spre căderea răutăţilor celor din sufletele noastre, şi spre „ridicare” a bunătăţilor. Cade curvia, se ridică întreaga înţelepciune. Încă şi într-alt fel se poate a se înţelege: este pus Hristos „spre cădere”, în loc de „ca să pătimească El şi ca să cadă în moarte” şi mulţi se vor „ridica”, după ce „va cădea” El. Deci, pune virgulă după acest cuvânt: „spre căderea”, apoi începe „şi ridicarea multora”.

Iar „semn” este Crucea, care până acum „stârneşte împotriviri”, adică nu este primită de cei necredincioşi. Încă se mai zice „semn” şi Întruparea Domnului şi străin [neobişnuit, minunat] semn, căci Dumnezeu S-a făcut om, iar Fecioara, Maică. Iar acest „semn” – Întruparea lui Hristos – „stârneşte împotriviri”, pentru că unii trupul Domnului din Cer îl zic a fi, iar alţii, după închipuire [nălucire], iar alţii altele bârfesc.

Şi zice: „Prin sufletul tău” – al Fecioarei – „va trece sabie”. Poate pomeneşte aici necazul care i l-a pricinuit Fecioarei Pătimirea Domnului, dar poate numeşte „sabie” şi plângerea cu care s-a tânguit, văzând pe Domnul răstignit, căci poate socotea: „Cum e cu putinţă ca Aceia Care S-a născut fără de sămânţă, Acela Care a făcut minuni, Acela Care a înviat morţii, să fie răstignit şi să moară şi să fie scuipat?”.

Iar ceea ce zice „ca să se descopere gândurile din multe inimi”, arată că „se vor descoperi şi se vor arăta cugetele multora care s-au smintit; şi după ce se vor vădi, vor afla grabnică vindecare, precum şi tu, o, Fecioară, te vei descoperi şi te vei arăta ce cugeţi pentru Hristos, apoi te vei odihni în credinţa cea către El”. Aşijderea şi Petru, „s-a descoperit” când s-a lepădat, dar s-a arătat puterea lui Dumnezeu, a Celuia Care l-a primit pe el prin pocăinţă. Încă şi în alt chip „s-au descoperit gândurile dintru multe inimi”, fiindcă şi vânzătorul s-a vădit (Matei 26, 48), şi cei care îl iubeau pe El s-au arătat, precum era Iosif cel care a venit la Pilat şi precum erau şi femeile cele care stăteau lângă Cruce (Ioan 19, 25. 38).

Luca 2, 36-40: Şi era şi Ana proorocită, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aser, ajunsă la adânci bătrâneţe şi care trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa. (37) Şi era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. (38) Şi venind şi ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim. (39) După ce au săvârşit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret. (40) Iar Copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui.

Zăboveşte Evanghelistul [Luca] întru povestirea cea pentru Ana, spunându-ne cine-i e tatăl şi care e neamul ei, ca să cunoaștem că adevărat grăieşte, aducând şi pe mulţi în chip de martori, pe cei care-i cunoşteau şi tatăl şi neamul ei.

Deci Ana „se mărturisea Domnului”, adică mulţumea „şi vorbea tuturor” pentru Domnul, că El este Mântuitorul şi Mângâierea noastră, a celor ce aşteptăm izbăvirea. Iar „după ce au săvârşit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret”, căci era şi Betleemul cetate a lor, însă ca o patrie, iară Nazaretul era ca un lăcaş. Şi creştea Iisus cu trupul, măcar ca ar fi putut ca din pântecele Fecioarei în măsura vârstei celei bărbăteşti să vie, dar atunci s-ar fi părut că nălucire este întruparea. Pentru aceasta câte puţin creşte, iar El crescând, se arăta înţelepciunea Cuvântului lui Dumnezeu. Căci nu după sporire se făcea Înţelept – să nu fie aceasta! Ci câte puţin arătând înţelepciunea cea firească, pe potriva vârstei celei trupeşti, se zice că „sporea şi se întărea cu duhul”. Căci dacă întru cât era de mic cu vârsta ar fi arătat toată înţelepciunea, s-ar fi părut străină minune. Iar acum, după potriva vârstei, pe cât se putea Se arăta pe Sine, împlinea rânduiala. Însă nu primea înţelepciunea – căci ce s-ar fi făcut mai de săvârşit [desăvârşit] decât Cel Care dintru început este de săvârşit [desăvârşit]? –, ci înţelepciunea cea pe care o avea, o arăta puţin câte puţin.


Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Editura Sophia, București, 2007, p. 47-53.

ro_RORO