De ce îmi cer iertare atunci când greșesc? Pentru că rănesc dragostea celui căruia, într-un fel sau altul, i-am greșit. În fond, aceasta este definiția păcatului: rănirea dragostei lui Dumnezeu.

Așadar, nu îmi cer iertare ca să fiu iertat, ci pentru că îmi asum și regret greșeala. Pentru că mă pocăiesc, și, cerând iertare, mărturisesc că am conștientizat greșeala și că îmi propun să o repar și să nu o mai repet. Acesta este începutul vindecării.

Iertarea, este un dar de mare preț — un dar pe care cel căruia i-am greșit, mi-l poate face.

Sufletul simte să-și ceară iertare pentru că înțelege, în lumina Duhului Sfânt, că a rănit o relație vie, o comuniune– fie cu Dumnezeu, fie cu aproapele. Înțelegem, așadar, că păcatul nu este, în primul rând, o abatere legalistă, ci o reală ruptură a comuniunii, o rănire a iubirii, o schismă. Așa cum afirmă Sf. Dumitru Stăniloae: „Păcatul e refuzul iubirii. De aceea, toată pocăința este o întoarcere a inimii spre iubire”. (Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, București, Ed. IBMBOR, 1996, p. 67).

Când îmi cer iertare, nu manifest în mod văzut un simplu act formal de a obține absolvirea de o vină, ci este o mărturisire a dorinței de a reface legătura rănită. Este o formă de metanoia (μετάνοια), o schimbare a inimii și a minții. „Nu îmi cer iertare ca să fiu iertat”, adică nu ca o condiție contractuală, ci pentru că „îmi asum și regret greșeala” – adică o recunosc înaintea celuilalt ca adevăr, ca o stare de fapt despre mine însumi, nu despre el.

Acest gest este profund hristocentric: Hristos Însuși, în mod paradoxal, Se identifică cu Cel rănit de păcat, dar și cu Cel care iartă. El, Cel nevinovat, „Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu.”(2 Corinteni 5, 21), adică a luat asupra Sa întreaga suferință a rănii cauzate de noi și a transformat-o, prin Cruce, în iubire vindecătoare. (Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului,București, Ed. Omniscop, 1993, pp. 135–136.)

Această conștientizare a rănirii iubirii se naște numai și numai din lucrarea harului în inimă, și atunci este însușită ca părere de rău, ca părere de sine sănătoasă. „Pocăința este începutul mântuirii” spune Sfântul Ioan Scărarul (Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. IBMBOR, 2005, p. 12), pentru că ea este începutul unei vindecări. Adevărata iertare nu poate fi cerută fără această lucrare lăuntrică a harului, căci, altfel, rămâne doar un gest social, nedesăvârșit.

În plus, iertarea nu este un drept, ci un dar al iubirii libere, cum spuneam. Celălalt este liber să o ofere – așa cum Dumnezeu este liber în iubirea Sa. Iertarea este o formă de manifestare a harului: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”, spune Hristos (Marcu 2, 17) – iar iertarea este leacul.

Prin iertare, „se restabilește comuniunea și se face posibilă transfigurarea relației” (Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Ed. Sophia, 2001, p. 189). În acest sens, iertarea nu este doar un act moral, ci un act eclezial, o participare la viața Bisericii, care este trupul lui Hristos. De aceea, Sfinții Părinți spun că „nu este mântuire în afara iertării” (Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune,București, Ed. Sophia, 2010, p. 97).

Această teologie a iertării se reflectă și în viața liturgică. În Rugăciunea Domnească, nu zicem: „Iartă-ne pentru că ne-am cerut iertare”, ci: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” – adică, într-o reciprocitate a harului și a voinței. Astfel, iertarea devine clipa în care Dumnezeu Se face prezent și din care se naște și poate crește sfințenia – și aceasta este o oportunitate care nu trebuie ratată: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” (Luca 6, 36).

Așadar, îmi cer iertare pentru că am o pocăință vie, trăită, dinspre mine înspre aproapele, o mișcare a inimii care vrea să restaureze relația mea cu aproapele sau cu Dumnezeu, și pentru că nădăjduiesc și știu, în smerenie, că Tu, Doamne, îmi vei dărui iertarea.

Iar când acest lucru se întâmplă, când eu îmi cer iertare sincer, iar aproapele îmi dăruiește iertarea, se întâmplă o minune:

Harul lui Dumnezeu se face lucrător între noi.

Pr. Dragoș Pavel

Bibliografie

  • Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, tradusă de Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. IBMBOR, 2005;
  • Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, București, Ed. Sophia, 2010;
  • Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, tradusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Ed. Sophia, 2001;
  • Stăniloae, Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, București, Ed. IBMBOR, 1996;
  • Stăniloae, Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, București, Ed.  Omniscop, 1993.