Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul | Prietenul Mirelui tainic

Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul | Prietenul Mirelui tainic

Ev. Ioan 1, 29-34

A doua zi după Botezul Domnului – Teofania, prăznuim Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre proroci, pe care Domnul Însuși l-a numit astfel: „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mt. 11, 11). Această mărturie a Mântuitorului ne arată locul de cinste pe care îl are Ioan în rândul sfinților și rolul său unic în planul de mântuire al omenirii.

Sfântul Ioan a fost ales de Hristos să-I fie Înaintemergător, cel care pregătește calea Domnului. Viața și lucrarea sa ne pun în față o lecție profundă de smerenie, pocăință, curaj și devotament față de credință și de mărturisire.

Ioan este cel care descoperă taina jertfei, jertfă primită de Dumnezeu ca o tămâie cu bună mireasmă, căci a fost înainte-mergător până la capăt, gustând mucenicie și moarte înaintea Mântuitorului Hristos. El este cel care propovăduiește cuvântul adevărului până și în iad, acel iad care va fi zdrobit de o altă moarte, cea a lui Hristos Care ne va fi și dăruit Înviere și viață veșnică.

Cel mai mare dintre Proroci

Toată viața Înaintemergătorului este legată, în chip tainic, de viața Mântuitorului Hristos. Fiu al drepților Zaharia și Elisaveta, zămislit la bătrâneți adânci, prin prorocie și minune dumnezeiască, este cel care „s‑a umplut de Duhul Sfânt” (Lc. 1, 15) încă din pântecele maicii sale.

Arhanghelul Gavriil îl încredințează pe Zaharia că Ioan va fi „mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură amețitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulți dintre fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor” (Lc. 1, 15 – 16). El este cel care aduce nădejde neclintită de mântuire poporului său căci: „din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăția cerurilor se ia prin străduință şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12).

Sfântul Ioan Botezătorul arată chipul lumii celei vechi, ultimul dintre proroci („toți prorocii şi Legea au prorocit până la Ioan” – Mt. 11, 13), care cheamă poporul lui Israel la o schimbare adâncă, o schimbare lăuntrică, o schimbare a inimii care este chemată să-L primească pe Dumnezeu Omul – Iisus Hristos.

Cântarea lui Zaharia

„Iar tu, pruncule, proroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge îna­intea feței Domnului, ca să gătești căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor” (Lc. 1, 77). Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul prorocește, prin Duhul Sfânt, tainica misiune a propriului său fiu, Ioan, care vine pe lume în urma unei tainice minuni. Pruncul lăudat va fi prorocul lui Hristos – Înaintemergătorul Domnului, cel care va merge dinaintea Lui, pregătind lucrarea Celui care vine să mântuiască lumea.

Cântarea lui Zaharia, cunoscută (mai ale în Apus) și sub numele de Benedictus, este o rugăciune de laudă adresată lui Dumnezeu, care arată adânca recunoștința pentru împlinirea făgăduințelor dumnezeiești. O regăsim în primul capitol de la Luca (versetele 68-79) și este rostită de Zaharia preotul (care va gusta asemenea fiului său din paharul muceniciei), imediat după ce redobândește darul vorbirii, ca semn al împlinirii prorociei Arhanghelului Gavriil care îi vestește taina mai presus de înțelegere omenească.

 „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său” (Lc. 1, 68) – grăiește Zaharia, adumbrit de puterea harului dumnezeiesc. Binecuvântarea adusă de acesta nu este altceva decât o recunoaștere a faptului că Dumnezeu este izvorul vieții și a tot binele pe lume, omul fiind cel care se îmbracă cu har și îi aduce cuvânt de laudă mărturisindu-și mulțumirea.

Precum la întâlnirea lui Hristos cu Nathanael, Domnul este Cel care descoperă că  „de acum veți vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (In. 1, 51), – binecuvântarea este o legătură tainică și continuă între cer și pământ. Dumnezeu trimite harul Său asupra omului, iar omul, în recunoștință, înalță rugăciuni de laudă și de mulțumire către Dumnezeu. Astfel, cântarea lui Zaharia devine o punte adâncită în har între Dumnezeu și lumea care este mereu în așteptarea darului mântuirii.

Cântarea are o structură scripturistică profundă, fiind plină de referințe la promisiunile făcute de Dumnezeu poporului Israel și la împlinirea acestora prin venirea lui Hristos. Zaharia subliniază că Dumnezeu a ridicat „putere de mântuire în casa lui David, slujitorul Său” (Lc. 1, 69), arătând împlinirea tuturor profețiilor mesianice. El Îl laudă pe Dumnezeu pentru că și-a adus aminte de legământul Său și de făgăduințele făcute „părinților noștri” (Lc. 1, 72) – o referință la Avraam și la întreaga istorie de mântuire.

Un alt aspect central al cântării este legătura între binecuvântarea lui Dumnezeu și lucrarea profetică a Sfântului Ioan Botezătorul. În a doua parte a cântării, Zaharia îl descrie pe Ioan ca „proroc al Celui Preaînalt” (Lc. 1, 76), pregătitor al căii Domnului, care va merge înaintea lui Hristos pentru a dărui poporului cunoașterea mântuirii prin iertarea păcatelor.

Această cântare nu este doar o laudă adresată lui Dumnezeu, ci și o profeție, care revelează planul mântuirii dumnezeiești. Zaharia vorbește despre „Răsăritul cel de Sus” (Lc. 1, 78) care vine să „lumineze pe cei care șed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii” (Lc. 1, 79). Tocmai aici se prefigurează lucrarea mântuitoare a lui Hristos, Care este Lumina lumii, aducând pacea și îndrumând pașii oamenilor pe calea dreptății – dar înainte de a-L descoperi pe Hristos, se face vădită lucrarea de propovăduire a Înaintemergătorului.

Înaintemergătorul Domnului – un model pentru toți

Viața Sfântului Ioan Botezătorul este o continuă chemare la sfințenie. El ne arată cum să trăim cu adevărat pentru Dumnezeu, punând voia lui mai presus de toate. Astăzi, la prăznuirea Soborului său tainic, suntem chemați să învățăm de la el:

1. Pocăința adevărată– să ne mărturisim păcatele și să ne întoarcem la Dumnezeu cu inimă curată și sinceră;
2. Smerenia profundă– să recunoaștem că fără Dumnezeu nu putem face nimic;
3. Curajul mărturisirii– să nu ne fie teamă să mărturisim adevărul, chiar dacă aceasta ne va putea aduce grele încercări.

Să ne rugăm Sfântului Ioan Botezătorul să ne întărească pe această cale a sfințeniei, să ne ajute să pregătim inimile noastre pentru venirea Domnului și să ne lumineze cu exemplul vieții sale.

În această zi de prăznuire, mai mult ca oricând suntem chemați să creștem în smerenia care a împodobit viața Sfântului Ioan: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (In. 3, 30). Hristos este Cel care trebuie să crească în inimile noastre, ca noi să ne micșorăm egoismul, mândria și iubirea de sine. Astfel, vom putea deveni și noi mărturisitori ai adevărului și moștenitori ai Împărăției Cerurilor.

Un înger în trup

„Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feței Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutați şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriți. Iată, vine!, zice Domnul Savaot” (Mal. 3,1) – aceasta este prorocia care vorbește despre Ioan, îngerul Domnului, care va pregăti calea venirii lui Hristos în lume.

Iconografia l-a reprezentat pe Sfântul Ioan Botezătorul având aripi de înger, viața sa ascetică fiind modelul viețuirii călugărești desăvârșite, numită de către părinții Bisericii – chipul cel îngeresc. Avea îmbrăcămintea simplă și aspră, asemenea celor dintâi călugări din pustia Egiptului și a Palestinei, cu o alimentație extrem de modestă și ascetică – lăcustele (cele care au arătat dreptatea lui Dumnezeu în plăgile din Egipt, fiind considerate curate în Cartea Levitic) și mierea sălbatică (care ne duce cu gândul la fecioria albinelor și a monahilor purtători de Dumnezeu).

Era îmbrăcat în haină din păr de cămilă – semn al pocăinței la care îi chema atât pe evrei, dar atât de necesară fiind și păgânilor. Veșmântul purtat de Sfântul Ioan mărturisea pe față asprimea vieții duse de acest proroc bineplăcut Domnului. Acesta era încins cu o cingătoare aspră – semn al pregătirii pentru o lungă călătorie (mult mai lungă decât cea a vieții trecătoare), dar și tăierea voii, a patimilor și ascultarea desăvârșită de Dumnezeu.

Cel ce este Înaintemergător nu face decât să boteze cu apă, semn al curățirii rituale, la suprafață, în exterior, dar, totuși, însoțită fiind de o mărturisire a păcatelor. Hristos este Cel care va boteza cu Duhul Sfânt – despre Care știm că s-a pogorât în ziua Rusaliilor peste Sfinții Apostoli, în chipul limbilor de foc – „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Mt. 3, 11).

Sfântul Ioan – glasul pocăinței

Chemarea lui Ioan răsună și astăzi: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Mt. 3, 2). Pocăința este piatra de temelie a învățăturii sale, iar mesajul său nu este doar pentru cei din vremea sa, ci pentru fiecare dintre noi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Pocăința este mântuirea sufletului. Ea deschide cerurile, scoate păcătoșii din iad și îi duce în rai” (Omilia a II-a despre pocăință).

Pocăința nu este doar o simplă recunoaștere a greșelilor, ci este o schimbare profundă a vieții. Ea presupune întoarcerea de la păcat către Dumnezeu și transformarea noastră interioară. Sfântul Ioan Botezătorul ne îndeamnă să facem „deci roadă, vrednică de pocăinţă” (Mt. 3, 8), adică fapte care să dovedească sinceritatea și curăția inimii noastre.

Toată viața Sfântului Ioan a fost în lumina unui singur și cel mai de preț lucru – pocăința. Înaintemergătorul Domnului începe propovăduirea sa cu pocăința, ne cheamă la pocăință, și acest apel la pocăință este preluat de Domnul Însuși: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Mt. 4, 17). Pocăința este moștenirea cea mai de preț pe care ne-o lasă cel ce a fost înger în trup, cel mai mare dintre proroci.

Dar ce este pocăința? Pocăința este, în primul rând, întoarcerea de la păcat spre virtute și fapta cea bună, de la nelegiuire la paza poruncilor Domnului și la lucrarea binelui, care duce spre desăvârșire. Pentru pocăință este nevoie, mereu, de multă rugăciune. Rugăciunea și pocăința merg tot timpul împreună, fiind de nedespărțit. Pocăința presupune cel mai important demers lăuntric, către Dumnezeu, dându-I, mai întâi de toate, dreptate întru toate, doar astfel putând (re)găsi Calea (cea bună) și Adevărul.

Astfel, prin pocăință se dobândește vindecarea cea adevărată care ne schimbă din interior și ne smerește adânc. Pocăința ne descoperă smerenia autentică și ne slobozește din iadul deznădejdii care vine, cel mai des, din mândrie.

Rolul lui Ioan Botezătorul a fost acela de a pregăti calea Domnului. El a fost glasul care striga în pustie, chemând oamenii să-și deschidă inimile pentru venirea lui Hristos. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune: „Pocăința este drumul pe care Hristos intră în sufletul nostru. Fără pocăință, inimile noastre rămân închise și întunecate”.

Cu cât adâncim taina pocăinței, cu atât pare să se depărteze de noi. Cu cât te apropii de soare și de lumină – adică de Hristos – cu atât vezi mai multă neputință, mai multă cădere, mai multă neașezare. Și până la urmă, taina este că Dumnezeu vrea să facă cumva un schimb, care nu este foarte echitabil. Înaintemergătorul îi și spune Domnului în momentul Botezului: „Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” (Mt. 3, 14), și Domnul ce-i răspunde? – „lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Mt. 3, 15).

Ni se descoperă o nedreaptă dreptate. Cel fără de păcat ia asupra Sa tot păcatul și, până la urmă, taina este că Dumnezeu vrea să facă mereu acest schimb neechitabil – ne ia toată greutatea, până și moartea, ca să ne dăruiască desăvârșirea harului și viața cea veșnică.

Taina smereniei biruitoare

Astăzi ni se descoperă și taina smereniei până la moarte, moarte care ne descoperă Calea și Viața: „Acesta trebuie să crească, iar eu să mă micșorez“ (In. 3, 30). Lucrarea Mântuitorului va începe atunci când cea a Înaintemergătorului Său se va încheia – astăzi este trecerea tainică, puntea care leagă cele două misiuni, una care sfârșește, alta care începe.

Un alt aspect esențial al vieții Sfântului Ioan este smerenia sa. El a spus: „Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L știți, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei” (In. 1, 26-27). Aceste cuvinte arată că, deși avea o misiune atât de mare, Ioan nu a căutat slava deșartă, ci a trăit în adâncă smerenie, știind că totul vine de la Dumnezeu.

Sfântul Isaac Sirul ne învață că „smerenia este haina lui Dumnezeu”, iar Sfântul Ioan a purtat această haină toată viața sa, trăind simplu, în pustie, hrănindu-se cu miere sălbatică și lăcuste fiind îmbrăcat cu o haină de păr de cămilă. Prin aceasta, el ne arată că adevărata slavă nu vine din bunurile lumii acesteia, ci din apropierea de Dumnezeu.

–

Sfântul Ioan rămâne legătura de căpătâi dintre proroci și apostoli. El, marele pustnic și marele proroc și, totodată, cel dintâi mărturisitor al lumii creștine, moare pentru sfințenia vieții de familie și pentru mărturisirea Adevărului.

Cel ce a venit „cu duhul și puterea lui Ilie“ (Lc. 1, 17) – acel proroc care schimba inimile, care zguduia conștiințele, într-o vreme când lumea deja era la răscrucea unei mari crize duhovnicești, ne cheamă și pe noi la pocăință și la schimbarea interioară. El este „Ilie (care) a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit” (Mt. 17, 12) ca să înțeleagă lumea că „şi Fiul Omului va pătimi de la ei” (Mt. 17, 12).

Ioan mărturisea ucenicilor săi: „nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui” (In. 3, 28). El a fost cel care a trăit bucuria tainicului Mire: „Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit” (In. 3, 29).

Să căutăm și noi bucuria de a fi alături de Mirele Hristos, Care vine să ne dăruiască viață!

† Atanasie de Bogdania