„Singură, smerita smerenie, de care au nevoie și îngerii din cer.”(Arhim. Arsenie Papacioc)
Când zicem „smerenie”, zicem un mod de a fi: Hristos! Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeul nostru, desăvârșita smerenie, Care, întru aceasta zice în timpul binecuvântat: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)
Smerenia (ταπεινοφροσύνη) nu este doar o virtute morală, ci o condiție ontologică, sine qua non, pentru comuniunea sufletului cu Dumnezeu. Ea, smerenia, exprimă recunoașterea adevărului despre sine, a propriei stări duhovnicești, reale, în lumina adevărului despre Dumnezeu. Iar Mântuitorul, „… nu ne învață o smerenie abstractă, ci ne introduce în propria Sa ființare smerită — locul în care omul se poate odihni în Dumnezeu.” (Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, București, Ed. IBMBOR, 1997, p. 267)
Sfântul Isaac Sirul afirmă: „Smerenia este veșmântul dumnezeirii. Căci Cuvântul Lui Dumnezeu S-a îmbrăcat în ea și a vorbit cu noi prin trupul Său” (Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință. Cuvântul 77, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2010, p. 343). Aceasta înseamnă că Hristos Însuși a asumat smerenia ca formă a prezenței Sale în lume (cf. Filipeni 2, 6-11). De aceea, Mântuitorul ne învață: „Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima”(Matei 11, 29).
Așadar, smerenia nu este doar o virtute omenească, ci o participare – „Învățați-vă de la Mine”– la modul de a fi al lui Dumnezeu în Întrupare.
Smerita smerenie – expresie filocalică a adâncului duhului
Expresia „smerita smerenie” este un pleonasm teologic intenționat, întâlnit adesea la Părinții filocalici (ex. Sfântul Ioan Scărarul, „Cuvântul 25 – Despre smerenie”; Sfântul Isaac Sirul – „Omilii ascetice”, etc.). „Smerita smerenie” exprimă smerenia adevărată lipsită de conștiința smereniei, adică o stare duhovnicească profundă, absolut adevărată, în care omul nu doar că se smerește, ci nici nu este conștient că se smerește, iar aceasta nu este cu putință decât prin Duhul Sfânt. (Ioan 14, 26)
Sfântul Siluan Athonitul ne învață: „Sufletul smerit are multă pace și multă iubire. Sufletul mândru nu cunoaște iubirea și nici pe Dumnezeu.” (Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smerenie,trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2002, p. 104)
Afirmația: „… de care au nevoie și îngerii din cer” poate părea un paradox, dar duhovnicește este o realitate profund adevărată. În sensul că și ființele cerești, deși lipsite de păcat, slujesc întru smerenie și se desăvârșesc veșnic întru smerenie. Așadar, îngerii nu caută smerenia, ci ființează în ea; căderea satanei nu este altceva decât ieșirea din acest mediu ontologic, adică, ieșirea din mediul de viață cu Dumnezeu. Aceștia, îngerii din Împărăția Cerurilor, s-au întărit întru smerenie și „stau în frică și cutremur înaintea lui Dumnezeu, deși sunt fără păcat.”(Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1993, p. 69-70). Aceasta este o smerenie ontologică: ei nu se înalță pe sine, ci stau „în ascultare și slujire”. (cf. Evrei 1, 14).
Iar Sfântul Ioan Scărarul afirmă că: „Smerenia este tronul Dumnezeirii. Cine o are, acela L-a primit pe Dumnezeu întru sine.” (Ioan Scărarul, Scara. Cuvântul 25 – Despre smerenie, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2006, p. 393) Prin urmare, chiar și cei fără de păcat, îngerii, se sprijină pe smerenie ca mod natural și veșnic de existență în Dumnezeu.
„Asta este smerenia: când Îi dai dreptate lui Dumnezeu; când te laşi modelat de Dumnezeu prin învăţăturile Lui; prin poruncile Lui, atunci te smereşti. Iar dacă vrei să faci pe smeritul, fără îndoială că nu eşti smerit. Mai sunt unii care tot timpul își doresc să fie la urmă, dar își doresc să fie la urmă ca să se ştie că sunt la urmă. Asta-i falsa smerenie.” (Arhim. Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Timișoara, Ed. Arhiepiscopiei Timisoarei, 2018, p. 127)
Așadar, înțelegem că expresia „smerita smerenie, de care au nevoie și îngerii” este o adevărată revelație duhovnicească. Ea nu contrazice dogma, ci o adâncește: toate ființele create, fie oameni sau îngeri, trăiesc în lumină doar prin smerenie, căci Dumnezeu „celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”(I Petru 5, 5).
Pr. Dragoș Pavel
Foto credit: Rugăciunea din Grădina Ghetsimani – Frescă sec. XVI, Catedrala Episcopală din Roman
Bibliografie
- Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Ed. IBMO, 2023.
- Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, București, Ed. IBMBOR, 1997.
- Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință. Cuvântul 77, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2010.
- Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2002.
- Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1993.
- Ioan Scărarul, Scara. Cuvântul 25 – Despre smerenie, trad. de pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2006.
- Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Timișoara, Ed. Arhiepiscopiei Timișoarei, 2018.
