Selectează o Pagină

Loading

La început de an bisericesc vă propunem spre îmbunătățirea „metodelor” duhovnicești de misiune un verset din Faptele Apostolilor. În extensie este vorba de un paragraf care descrie greutățile călătoriei sfântului Pavel spre Roma; este de dorit să lecturăm tot capitolul 27, din care noi vom cita doar încurajarea pe care trimisul la neamuri a adresat-o celor care se aflau în primejdie cu el pe vas:

„Și fiindcă nu mâncaseră de mult, Pavel, stând în mijlocul lor, le-a zis: Trebuia, o bărbaților, ca ascultându-mă pe mine, să nu fi plecat din Creta; și n-ați fi îndurat nici primejdia aceasta, nici paguba aceasta. Dar acum vă îndemn să aveți voie bună, căci nici un suflet dintre voi nu va pieri, ci numai corabia. Căci mi-a apărut în noaptea aceasta un înger al Dumnezeului al căruia eu sunt și Căruia mă închin, zicând: Nu te teme, Pavele. Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; și iată, Dumnezeu ți-a dăruit pe toți cei ce sunt în corabie cu tine. De aceea, bărbaților, aveți curaj că am încrede în Dumnezeu că va fi așa cum mi-a spus” (Fapt. 27,21-25).

Textul este deosebit bogat în teologie, adică, analizându-l, găsim în el multe învățăminte; ceea ce iese în evidență este curajul pe care sfântul Pavel îl inspiră celor 276 de persoane de pe corabie. Trecuseră două săptămâni de când cei mai mulți mâncaseră foarte puțin, sau chiar deloc, și nezărirea vreunui țărm, nu le dădea nicio nădejde. Cu toate acestea, marele Pavel le amintește marinarilor că, dacă ar fi ascultat de el, nu ar fi ajuns la pierderea corabiei; apoi, apostolul avea conștiința că „este (slujitor)” al Dumnezeului Celui Atotputernic, și, aceasta se vede în viața lui, căci I se închină; tot pentru aceasta un înger al Dumnezeului Celui Atotputernic l-a încredințat că-și va mărturisi credința și rațiunea existenței în fața Cezarului, și, în concluzie, „Dumnezeu i-a dăruit pe toți cei ce sunt în corabie”.

Cele patru idei subliniate ne ajută să formulăm două premise, adică două idei fundamentale din care rezultă două concluzii deosebite: sfântul Pavel avea conștiința că este slujitor al Dumnezeului a toate Creator și Proniator, și, în mod normal, el I se închina; apoi, pentru credincioșia lui și viața curată, Dumnezeu i-a dăruit cele 276 de suflete care erau în corabie, ca, după aceea, să continue atât în Malta, cât și la Roma, să mărturisească existența unui singur și adevărat Dumnezeu, Preasfânta Treime. Așadar, aici este vorba de credința slujitorului care I se închină Stăpânului cu așa devotament, încât Domnul Său face minuni prin el.

Aceasta este vocația fiecăruia dintre noi, slujitorii sfintelor altare; aceasta este chemarea soțiilor noastre, și a familiilor noastre, adică textul ne îndeamnă la o așa trăire duhovnicească, încât, după conștiința noastră de slujitori ai Domnului și închinători ai Săi, El, Hristos, să ne dăruiască, adică să mântuiască din încercările de moarte sufletească și trupească toate sufletele încredințate spre păstorire, care în unele parohii sunt câteva zeci, iar în alte parohii sunt câteva sute, așa cum erau pe corabia în care se găsea și Apostolul.

La textul de mai sus vom adăuga câteva citate biblice și patristice care, în mare, subliniază o idee fundamentală: pentru viața jertfelnică a unui credincios, a unui om virtuos, a preotului (paroh), Dumnezeu mântuiește o obște, o comunitate, o parohie (căci ne amintim că unul dintre simbolurile Bisericii este corabia).

Ieș. 32,31-32: „Și Moise s-a întors la Domnul și a zis: Te rog, Doamne! Acest popor a săvârșit mare păcat; și-au făcut zei din aur. Acum, dacă vrei să ierți păcatul lor, iartă-l, iar dacă nu vrei, șterge-mă pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!”.

1 Reg. 24,5: „Și oamenii lui David i-au zis: Iată, aceasta este ziua despre care ți-a spus Domnul că-l va da pe vrăjmașul tău (Saul) în mâinile tale și tu vei face cu el ce vei crede de cuviință”.

Ioan 10,11: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale”.

Ef. 3,14: „Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, …, Să vă dăruiască, după bogăția slavei Sale, ca să fiți puternic întăriți, prin Duhul Său, în omul dinăuntru”.

 

Sfântul Teofilact al Bulgariei, † 31 decembrie 1107/1108

„(…) iată, Dumnezeu ți-a dăruit pe toți cei ce sunt cu tine în corabie” Iată că de nu ar fi mântuiți pentru Pavel, toți cei ce erau în corabie urmau să piară. Drept aceea, mincinoasă este zicerea lui Homer: zic că nici unul din oameni nu poate să scape de norocul întru care se naște – ori rău, ori bun de ar fi (Iliada). Ceea ce însemnează că e cu neputință a scăpa pe cineva de moartea ursită lui, adică hotărâtă la naștere. Iar aici, dacă ar fi fost ursit ca toți să piară, putea să piară și Pavel, după ce petrecuse fără să mănânce paisprezece zile în mare. Căci mincinosul cuvânt zice că omul nu poate scăpa de norocul lui – ori bun, ori rău – iar Scriptura zice dimpotrivă, că dreptul se mântuiește din primejdia vădită. Așadar, Dumnezeu i-a dăruit sufletele acelora lui Pavel, iar corabia și cele împreună cu dânsa au pierit. Deci aici, pentru cel drept trăiesc cei necredincioși, și păgâni, iar alteori cel necredincios piere mai-nainte de vreme pentru a sa răutate …”[1].

Sfântul Spiridon, †12 decembrie 348

„Trăind în Hristos prin sfintele sale virtuți și având pe Hristos lucrând în el prin Duhul Sfânt, Spiridon a dobândit putere asupra morții înseși. Astfel, la rugăciunile unei sărmane femei păgâne, a adus la viață trupul neînsuflețit al copilului ei pe care i-l pusese la picioare”[2].

Sfântul Vasile cel Mare, †01 ianuarie 379

„Pe când arienii amenințau să pună stăpânire pe Biserica din Niceea, sfântul Vasile, întocmai ca un nou sfânt Ilie (3 Reg. 18,20-40), a sugerat ca și unii și alții să-și înalțe rugăciunile în fața porților închise ale bisericii. Ruga ereticilor a rămas fără răspuns, însă de îndată ce sfântul și-a ridicat mâinile spre Dumnezeu, toată biserica s-a zguduit din temelii, iar ușile s-au deschis singure, însoțite de strigătele de bucurie ale credincioșilor[3].

Din viața sfântul Silvestru, †31 ianuarie 335, dar prăznuit la 02 ianuarie

„Sigur, diavolul, dușman al omului, scrâșnea din dinți și punea la cale o răzbunare. I-a sugerat mamei împăratului, sfânta Elena, pe atunci încă adeptă iudaismului, să organizeze o confruntare publică a doisprezece scribi dintre cei mai învățați, călăuziți de un anume Zamvru, care se ocupa cu magia, confruntare condusă de Silvestru. … Scribii evrei au rămas muți în fața unor astfel de argumente. Vrând totuși să arate puterea dumnezeului său, Zamvru a șoptit o vrajă la urechea unui taur sălbatic care s-a prăbușit la pământ mort într-o clipită, provocându-l pe Silvestru să facă la fel. „Dumnezeul meu nu dă moartea, ci viața și învierea”, a răspuns Silvestru. Și ridicându-și mâinile la cer, a înviat animalul, care a plecat docil. Împăratul și mulțimea l-au aclamat pe sfânt și mulți au hotărât să se boteze”[4].

Din viața sfântului Grigorie Teologul, †25 ianuarie 390

„Însă vasul pe care se îmbarcase a fost prins, timp de douăzeci de zile, într-o furtună înfricoșată. Stând în genunchi la proră, cu fața bătută de vânt și de valuri, Grigorie, care după obiceiul vremii nu primise încă botezul și se temea că va fi lipsit totdeauna de apa sfințită care ne curățește și ne face vrednici să primi harul dumnezeirii, își întindea mâinile spre cer și se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Deodată, chiar în clipa în care pomenea făgăduința sa de a sluji lui Dumnezeu toată viața, furtuna s-a potolit, păgânii care își uniseră rugăciunile cu ale lui, s-au convertit, iar vasul a ajuns fără împotrivire la Atena”[5].

Din viața cuviosului Daniel Stâlpnicul, †11 decembrie 493

„Ereticii însă, chinuiți de demonul invidiei, au trimis la fericit o prostituată pentru a-l abate de la calea cea dreaptă, însă aceasta a fost luată deodată cu asalt de un diavol ce a chinuit-o cumplit. În cele din urmă a fost eliberată prin rugăciunea lui Daniel, spre marea rușine a uneltitorilor pe care i-a denunțat în public. … Daniel a jucat rolul de mijlocitor între Leon (457-474) și regele lazilor, Gubazie, în vederea reglării unor diferende politice. Încă în multe alte împrejurări omul lui Dumnezeu și-a pus duhul profetic, înțelepciunea și puterea rugăciunii sale în slujba dreptății[6].

Din povestirile sfântului Grigorie cel Mare (†12 martie 604) cu referire la sfântul Onorat[7]

„Într-una din zile, din muntele care se înălța deasupra mănăstirii s-a desprins o stâncă de mărime uriașă care, prăvălindu-se pe latura povârnită a muntelui, amenința cu distrugerea întregii mănăstiri și cu nimicirea tuturor fraților. După ce a văzut-o prăvălindu-se de sus, acest sfânt bărbat, chemând numele lui Hristos de mai multe ori, întinzându-și mâna dreaptă, a făcut în fața stâncii semnul crucii și a oprit-o din cădere chiar pe latura povârnită a muntelui, după cum spuse cuviosul bărbat Laurentius”[8].

Din viața sfântului Anastasie Sinaitul, †20 aprilie 700

Acest de trei ori fericit a înviat, pecetluindu-l cu semnul Sfintei Cruci, pe propriul său ucenic care fusese mușcat de o aspidă și deja era gata să-și dea ultima suflare, iar bătrânul, ținând aspida, ca pe o lăcustă, cu propriile mâini, a sfâșiat-o în două, iar ucenicului i-a poruncit să nu spună nimănui despre aceasta până la moartea lui”[9].

Din viața sfântului Serafim de Sarov, †02 ianuarie 1833

„În timpul războiului cu Polonia, conchise Karataiev, am luat parte la numeroase lupte, dar Domnul m-a salvat mereu datorită rugăciunilor robului Său celui drept. Soldații care se întorceau cu mine la regiment, au primit și ei binecuvântarea sa. El le-a dat câteva povețe cu această ocazie și a prezis că nici unul dintre noi nu va muri în luptă. Acest lucru s-a și întâmplat de fapt; nici măcar unul nu a fost măcar rănit”[10].

Din viața sfântului Nicolae Planas, †02 martie 1932

„O familie din Atena avea un fiu, pe care îl pierduse de trei ani, în timpul cunoscutului episod al trimiterii armatei grecești în Rusia (1917). N-au putut afla dacă mai este în viață sau a murit. Au căutat pretutindeni pe unde trebuia, dar n-au primit nici un răspuns clar. Au auzit și despre părintele Nicolae, că ar putea să-i ajute în problema aceasta. Au mers la biserica lui și i-au arătat durerea lor. Acela le-a spus: Veniți mâine și vă voi spune. Le-a spus aceasta deoarece în asemenea cazuri și împrejurări triste, se ruga aproape toată noaptea. A doua zi s-au dus cu sufletul la gură să audă ce le va spune. El îi înștiință: Copilul vostru trăiește și la sfârșitul acestei săptămâni veți primi o scrisoare, iar luna următoare va veni și îl veți vedea. Într-adevăr, precum le-a spus, așa s-a întâmplat. Familia întregită a venit după aceea să-i mulțumească părintelui Nicolae și să-l ia acasă la ei, să-i binecuvinteze și să prânzească împreună.”[11].

Din viața sfântului Ioan Maximovici, †02 iulie 1966

„În Filipine, fiind conducătorul regiunii bisericești în care se găsea biserica și unde trăiau preoții, monahiile și vlădica, îl însoțeam uneori pe Vlădica în orașul Guyan, unde într-un spital filipinez erau ruși foarte gravi bolnavi pe care Vlădica îi vizita, dându-le Evanghelii de buzunar și iconițe. Într-o astfel de călătorie, intrând în salonul în care erau rușii, am auzit niște țipete îngrozitoare venind de departe. Întrebată de vlădica despre cauza acestor țipete, asistenta i-a răspuns că era o femeie bolnavă, fără nădejde de vindecare, și care, deoarece îi deranja pe ceilalți pacienți cu țipetele ei, fusese dusă în fostul spital militar american de lângă clădirea în care ne aflam noi. Vlădica s-a hotărât imediat să meargă la ea, dar asistenta rusă l-a sfătuit să nu facă acest lucru, căci femeia era înconjurată de un miros dezgustător.

  • Asta n-are nicio însemnătate, a spus Vlădica și cu pași mari și repezi s-a dus la femeia din clădirea alăturată.

Eu l-am urmat. Într-adevăr, femeia emana un miros neplăcut. Îndreptându-se spre ea, Vlădica i-a pus o cruce pe cap și a început să se roage. Am ieșit. Vlădica s-a rugat multă vreme, apoi a spovedit-o pe bolnavă și i-a dat sfânta împărtășanie. Când am plecat, nu mai țipa, ci numai gemea încetișor.

A trecut ceva timp după aceasta. Când am venit altădată la spital, de-abia mai intrasem cu mașina în curte, că din spital a ieșit alergând o femeie care s-a aruncat la picioarele lui Vlădica. Era femeia „fără nădejde de vindecare” pentru care se rugase el[12].

Părintele Cristian Prilipceanu,

Coordonatorul Departamentului Misiunii din cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

[1] Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la Faptele Apostolilor, Editura Sofia, București, s. a., p. 272. Textul din sfântul Teofilact este și un argument puternic împotriva predestinării sau a ceea ce în popor se numește „soartă”, căci uneori, atunci când se petrec tragedii, auzim: „așa i-a fost soarta că i s-a întâmplat necazul cutare”, etc.

[2] Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul, Volumul IV, luna Decembrie, Editura sfântul Ioan Casian, București, 2015, p. 143.

[3] Ibidem, Vol. V, p. 18.

[4] Ibidem, p. 29.

[5] Ibidem, pp. 339-340.

[6] Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul, Volumul IV, luna Decembrie, Editura sfântul Ioan Casian, București, 2015, pp. 128-129.

[7] Acest părinte al Bisericii a trăit între 507/511 – 533/541/552; este un sfânt taumaturg, sărbătorit la 10 octombrie. A fondat o mănăstire în a cărei obște viețuiau aproximativ 200 de monahi.

[8] Sfântul Grigorie cel Mare, Despre minunile părinților italieni, Traducere din limba latină Elena Sima, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 35.

[9] Sfântul Anastasie Sinaitul, Povestiri duhovnicești, Traducere din limba greacă veche de Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 3016,p. 68.

[10] Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov, O biografie spirituală, traducere de prof. Paul Bălan, Editura Agapis, București, 2002, p. 234.

[11] Monahia Marta, Sfântul Nicolae Planas, Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2008, pp. 66-67.

[12] Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoșenschi, Fericitul Ioan Maximovici, Viața și minunile, Traducere și note de Dana Cocargeanu, Editura Sofia, București, 2006, pp.72-73.

ro_RORO
Copy link