În baza textului de la Iacov V, 13-16, aflăm consemnată practica Tainei Ungerii în perioada apostolică. Tradiția continuă în Biserica primară, arată că apostolii acordau deosebită atenție văduvelor, săracilor, orfanilor, celor bolnavi, organizând colecte, deşi direcţia esențială era răspândirea Evangheliei Domnului (Fapte 6, 2.4). Nu avem din perioada aceasta multe mărturii, dar practica ungerii cu untdelemn sfințit s-a păstrat până astăzi. Practica ungerii cu untdelemn obișnuit, o foloseau nu numai creștinii, ci și păgânii, sirienii, sciţii, romanii care adăugau și diferite aromate. Astfel, Biserica preia materia, precum și alte practici: spălarea, mâncarea, băutura, punerea mâinilor și „le umple de Duh” (Paul Meyendorf – Taina Sfântului Maslu).
Cea mai veche mărturie despre folosirea untdelemnului sfinţit în viaţa bisericii, o avem de la Ipolit Romanul, în scrierea sa, Tradiția Apostolică datând de la începutul sec. al III-lea. Conform acestui text, untdelemnul este binecuvântat la Liturghia Euharistică, după prefacerea darurilor: ,,ca sfinţind acest untdelemn să dai Dumnezeule, sănătate celor ce se ung din el, și gustă din el. Așa cum ai uns pe împărați, preoți, profeți, tot așa să se dea celor ce gustă din el și se folosesc de el, întărire și sănătate”. În Constituțiile Apostolice se încorporează textul lui Ipolit, iar canonul 24 al lui Ipolit, tot din sec. IV, cere diaconilor să aducă la cunoştinţa episcopului, ori de câte ori este cineva bolnav: ,,este important ca mai marele preoţilor să cerceteze pe bolnavi; aceștia sunt eliberaţi din boala lor dacă Episcopul vine la ei, si mai ales dacă se roagă peste ei..”
Un alt text de origine siriană, intitulat Testamentul Domnului, din sec V, afirmă: ,,dacă preotul sfinţeşte untdelemn pentru vindecarea celor ce pătimesc, punând înaintea altarului vasul acela, să spună cu supunere aşa: Doamne Dumnezeule, Care ne-ai dat Duhul Mângâietor, Domn, nume Mântuitor, neclintit, Care se ascunde de cei nebuni, și se descoperă înţelepţilor, Hristoase Care ai sfinţit pe noi…Care ai dat darul vindecarii celor ce s-au făcut prin tine, vrednici de acel dar, trimite peste untdelemnul acesta, care e preînchipuirea arvunei tale, plinirea îndurării Tale celei binefăcătoare ca să-i slobozească pe cei chinuiţi, să-i vindece pe cei bolnavi sau să-i sfinţească pe cei ce se întorc la credinţa Ta”.
Cea mai amplă rugăciune o găsim în sec. IV, în Evloghionul lui Serapion, scrisă de un episcop egiptean, apropiat al Sfântului Atanasie cel Mare. Prima rugăciune este pentru binecuvântarea untdelemnului și apei oferite la Euharistie: Binecuvântăm prin Numele Unuia născut al Tău, Iisus Hristos aceste făpturi, numim peste aceasta apa și acest untdelemn Numele Tău…Dăruieşte acestor făpturi o putere tămăduitoare, ca prin băutura ei și ungerea lui, să ne slobozim de orice demon și de orice boală”. O altă rugăciune a untdelemnului – folosit de credincioși acasă –, invocă lucrarea taumaturgică: ,,să trimiţi o putere tămăduitoare ca să fie celor ce se ung, spre depărtarea a toată boala şi neputinţa…spre alungarea a oricărei fierbinţeli și tremur, a oricărei neputinţe, spre har bun și iertarea păcatelor”.
Putem observa, că sfinţirea untdelemnului era o practică de obște a Bisericii, dar care cunoaște și o întrebuințare privată, respectiv acasă la bolnav. La început se și gusta din acest untdelemn sfințit, care împreună cu apa se binecuvânta, iar odată cu timpul i s-a dat și apei această întrebuinţare taumaturgică. Sfinţirea se făcea în cadrul Dumnezeieştii Liturghii, iar ungerea nu absorbea din conștiinţele credincioșilor centralitatea Sfintei Împărtăşanii, inima vieţii sacramentale a Bisericii. Un alt aspect este folosirea abundentă în rugăciuni a expresiei ,,Numele Domnului”, respectiv „prin Numele Tău”. Aceasta indică practica creștinilor, de a chema Numele Domnului, de aici și „rugăciunea Numelui”.
Grija pentru cei bolnavi era prezența și imitarea continuă a milei Domnului. Urmaşii apostolilor aveau acest rol. În secolul al IV-lea, Sfântul Atanasie suferea pentru că, din cauza persecuţiei ariene, preoţii nu mai ajungeau să tămăduiască pe creştinii bolnavi, ce nu se lepădaseră de credinţă niceeană: ,,Chiar mai mult, sunt mulţi care bolnavi fiind nu sunt cercetaţi, o rea întâmplare pe care nu ar putea să o îndure fără lacrimi, și o nenorocire pe care o privesc mai rea decât boala însăşi. Căci în vreme ce slujitorii bisericii sunt asupriţi, poporul, care nu a primit necinstea ereticilor arieni, alege să zacă bolnav, mai degrabă decât să lase vreo mână ariană să se atingă de creştetul lor”.
Prin anul 361, Sfântul Ioan Gură de Aur, în Tratat despre Preoţie spune: „Dumnezeu a dat preoţilor o putere mai mare decât a părinţilor noştri trupeşti, nu numai când ne pedepsesc, ci şi când ne fac bine. Deosebirea dintre unii și alţii este tot atât mai mare ca deosebirea dintre viaţa de acum și viaţa viitoare; unii nu ne pot apăra, nici de moartea aceasta trupească și nici nu pot îndepărta bolile ce vin peste noi; ceilalți de multe ori, au mântuit chiar și suflete bolnave și pe cale de a pieri, pentru ca le-au făcut unora mai ușoară pedeapsa, iar pe altele, chiar de la început nu le-au lăsat sa cadă în păcate, nu numai cu ajutorul învățăturilor și a sfaturilor, ci și cu ajutorul rugăciunilor. Preoţii au puterea să ne ierte păcatele și să ne nască din nou, după ce ne-au botezat”.
Sfântul Chiril al Alexandriei, în sec al V-lea spunea: „Iar tu dacă ești bolnav într-o parte a trupului, și crezi cu adevărat în Numele Domnului Savaot, și în alte numiri de felul acesta…roagă-te tu însuţi pentru tine, rostind acele numiri. Îţi aduc aminte și de Scriptura de Dumnezeu insuflată care zice: Este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii bisericii (Iac. 5, 14)”. Tot în sec al V-lea, Sfântul Isaac al Antiohiei punea rolul preoţilor în actul vindecării: „Femeie, revarsă milostenia ta faţă de pustnic, dar primește ungerea de la preot; hrăneste monahul, însă untdelemnul pe care îl folosești, să fie de la Apostoli”.
În Biserica Apuseană ungerea o săvârşea doar Episcopul, după cum arată Epistola Papei Inocentiu către Decentiu, în 416. Remarcăm în acea perioadă, unele texte, care fac referire la pocăinţă, la întorcerea către Dumnezeu, fără de care nu se primeşte vindecarea. Origen în sec. al III-lea, afirma cum se iartă pacatele: „Este o iertare dură și încordată prin pocăinţă, când păcătosul își spală aşternutul său în lacrimi, iar lacrimile i se fac pâini, când nu roşeşte a arăta preotului păcatul și a cere leac…în aceasta se împlinește ceea ce spune Apostolul (Iacov 5)”. Un text sirian, Demonstraţia Sfântului Aphraases, arăta că untdelemnul sfinţit: „aduce lumina în întuneric, unge bolnavii, și îi întoarce pe cei aflaţi în pocăinţă”.
Am spus mai sus, că undelemnul era binecuvântat la Sfânta Liturghie, la sfârşitul Anaforalei. Iată un text din sec. IV, al lui Cerarius de Arles: „Ori de câte ori cineva se îmbolnăveşte, să fie împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos și apoi să-şi ungă trupul. Luaţi seama, prietenii mei, că cel care atunci când a fost bolnav, s-a întors spre Biserică, merită să primească și vindecarea trupească, și iertarea păcatelor”.
Cel mai vechi text cu rânduiala Sfântului Maslu – prezent și în săvârșirea acestei Taine în Catedrala din Constantinopol –, îl găsim în Codicele Barberinii 336, care cuprinde cinci rugăciuni, trei pentru bolnav și două pentru sfinţirea untdelemnului. A patra rugăciune, de la sfinţirea untdelemnului este aproape identică cu cea de astăzi: „Doamne, Cel ce cu mila (ἔλαιος) şi cu îndurările tale, tămăduieşti zdrobirile sufletelor și ale trupurilor noastre; Însuţi Stăpâne sfinţeşte și untdelemnul (ἔλαιοv) acesta…”. Din păcate, traducerea în limba romană pierde rădăcina comună a cuvintelor „milă” și „untdelemn/ulei/măslin”, din care reiese foarte frumos faptul că, uleiul de măsline este expresia milostivirii lui Dumnezeu spre om.
O mărturie despre cum se săvârşea această Ungere, avem de la Arhiepiscopul Teodulf, în sec. al IX-lea: „grecii ung bolnavul cu untdelemn, în chipul Crucii, de trei ori, turnând cruciş dintr-un vas de sticlă pe cap, pe îmbrăcăminte și pe întreg trupul celui bolnav, începând crucea de la cap, și mergând până jos, la picioare, apoi de la palma dreaptă până la umăr și de-a curmezișul pieptului până la palma stângă, spunând: eşti uns în numele Tatălui şi al Fiului si al Sfântului Duh, iar Domnul să te ridice și dacă ai păcătuit, păcatele tale să fie iertate”.
În secolul al XI-lea s-a fixat o rânduială precisă. Ne arată aceasta un manuscris Coislin, de la Bibliotea Naţională din Paris, un Evloghion patriarhal, pregătit în 1027, pentru un preot de la Sfânta Sofia (Constantinopol). Vedem că rânduiala se săvârşea într-un paraclis particular de şapte preoţi, în şapte zile consecutive. Din structura rânduielii, observăm că Ungerea se făcea imediat după Euharistie, mai precis după Rugăciunea Amvonului. O altă remarcă este aceea că, fiecare preot binecuvânta și citea rugăciunea de sfinţire pentru candela sa, din care ungea ulterior pe cei prezenţi, la fiecare ungere rostind rugăciunea: ,,Părinte Sfinte, doctorul Sufletelor și al trupurilor…”. Ungerea se făcea tuturor celor prezenţi, la frunte, la urechi, pe piept și pe mâini, apoi și casa era unsă la uşi, la ferestre și pereţi. Rânduiala se făcea şapte zile consecutiv, în fiecare zi slujind un singur preot. Alt manuscris ce cuprinde aceeaşi rânduială este codicele Sinai din sec. al XII-lea. Aici însă, untdelemnul pregătit pentru sfinţire este amestecat cu vin și Aghiasmă. Bolnavii se pregăteau prin mărturisirea păcatelor și se spălau înainte, tocmai pentru faptul că, după Ungere nu mai făceau acest lucru (spălare), timp de şapte zile. Începând cu secolul al XIII-lea Taina Ungerii, nu mai era săvârşită în cadrul Sfintei Liturghii, iar în sec. al XIV-lea dobândește forma care se păstrează până astăzi, singura reminiscență este păstrarea celor șapte rubrici de Apostol și Evanghelie, care se citeau în şapte zile, astăzi comprimându-se într-o singură zi.
Rânduiala de astăzi este mai scurtă, și în cele mai multe cazuri, nu mai sunt prezenţi şapte preoţi. Sfântul Simeon arată că această prezență clericală se impunea mai mult, pentru sfinţenia numărului, cunoscut în Scriptură pentru încărcătura sa simbolică (Dialoguri, cap 288). Codicele Sinaiticus prevedea ca Taina Untdelemnului sfințit se poate săvârşi de către doi sau trei preoţi.
Prima parte asemănătoare slujbei Utreniei, este de fapt o priveghere prescurtată, la care se adaugă partea finală a Utreniei. Canonul este compus pentru o rânduială a ungerii și este atribuit lui Arsenie, Arhiepiscop de Corfu din sec. IX. A doua parte, începe cu formula „Binecuvântată este Împărăția…” proprie Dumnezeieștii Liturghii ,,semn al memoriei Liturgice” (Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. III, p. 32) pentru că înainte începea cu săvârșirea Sfintei Liturghii – trebuie să recunoaștem că este o cădere faptul că, nu mai facem așa și astăzi. Legat de binecuvânarea de sfințire a untdelemnului, menționăm faptul că, doar molitfelnicele româneşti, indică ca această rugăciune de sfințire să se spună de şapte ori, indiferent de numărul preoţilor prezenţi. Partea a III-a, prezintă citirea pericopelor din Apostol și Evanghelie, care sunt rânduite pentru a se citi în zile diferite, nu într-o singură rânduială de o zi (!). Ungerea urmează după fiecare citire a rugăciunii ,,Părinte Sfinte…”. În partea a IV-a se citeşte o rugăciune de dezlegare punându-se Evanghelia pe capul celui bolnav. Prima mențiune asupra acestei practici o avem din secolul al XIII-lea dintr-un manuscris de la Muntele Athos, unde se indica inițial ca preoții să pună mâna pe capul celui bolnav. Ulterior în sec. al XIV-lea se va pune Evanghelia.
În ce priveşte momentul săvârșirii este de înțeles că, aceasta se face, ori de câte ori cineva este bolnav. Dar nu numai vindecarea trupului este scopul Maslului. Vedem aceasta și din rugăciuni, unde cerem sănătatea sufletelor si trupurilor. În manuscrisul Coislin din sec. al XI-lea, se specifică săvârșirea Maslului, în sâmbăta Sfântului Theodor și în sâmbăta lui Lazăr. Un tipicon al Împărătesei Irina, dat în sec. al XII-lea la întemeierea unei mănăstiri, prevedea săvârșirea Sfântului Maslu, tot în sâmbăta Sfântului Theodor. La sfârşitul secolului al XVII-lea, Taina Ungerii era de obşte, în Joia Mare sau Sâmbăta Mare, în special în Rusia, unde se ajunsese să se săvârșească, doar unde era absolut necesar. Sfântul Sofronie al Tesalonicului îndemna și el la Săvârșirea Maslului, dar fără să specifice o perioadă anume: „Întrucât prin Sfântul Maslu se dobândește nu numai tămăduire de bolile trupului, ci și iertarea păcatelor, se poate face Sfântul Maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci și pentru cei sănătoși, și nu numai o singură dată, ci de mai multe ori” (Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre Sfântul Maslu, cap. 291). În Grecia s-a statornicit această practică în legătură cu iertarea păcatelor, ajungându-se uneori să înlocuiască Taina Mărturisirii. O influenţă în practica slavă – care până în secolul al XVII-lea, era similară celei greceşti –, a avut-o teologia latinizantă a mitropolitului Petru Movilă care a criticat foarte aspru ungerea cu untdelemn a tuturor care participau la Maslu, spunând că Taina este exclusiv pentru cei bolnavi, și propunea acea „unctio in extremis” care se făcea în apropierea morţii. Ceea ce se întâmplă însă, în practica românească, iarăși contravine rânduielilor iniţiale, unde Sfântul Maslu a ajuns să se săvârșească lunar sau chiar săptămânal de către clerici, fără nici o pregătire prealabilă a credincioșilor, adică prin mărturisirea păcatelor și mai ales prin Euharistie.
Untdelemnul sfințit pentru ungerea în Biserică, după cum ne învață Sfântul Simeon, după rugăciunea „Părinte Sfinte”, arată că se ungea: ,,fruntea pentru cugetele lăuntrice, sau pentru ca să se sfinţească mintea, fața pentru simţuri, și mâinile ca să se curățească de faptele viclene”. Depre aceasta profesorul Foundulis afirmă ,,se ung fruntea, barba, obrajii și mâinile, alți scriitori adaugă ,ochii, urechile, gura și picoarele. Am vazut din manuscrise ca uneori ungeau tot trupul, chiar și casa. Dar practica cea mai corectă este să fie unse în chipul crucii fruntea, bărbia, cei doi obraji şi cele două mâini în interior și exterior”. Despre practica românească de a unge doar la frunte și mâini, ieromonahul Petru Pruteanu este drastic și spune că „este atinsă de nulitate”.
O cântare a canonului slujbei spune: „însemnând, Iubitorule de oameni, prin untdelemnul Tău cel dumnezeiesc, simțurile acestuia ce aleargă la Tine cu credință” sau rugăciunea care spune „gura lui o umple de lauda Ta, buzele lui le deschide spre slăvirea numelui Tău, mâinile le deschide spre lucrarea poruncilor Tale, picioarele lui îndreptează-le spre vestirea Evangheliei Tale, toate mădularele și gândirea întărește-le cu harul Tău (Rugăciunea a VI-a). Am văzut cum erau unși credincioșii la început, folosirea untdelemnului de către credincioși este o practică ce vine din primele secole. După cum se spune și în Epistola Sfântului Iacov, și în rugăciuni, dar și în practica Bisericii, untdelemnul este exclusiv pentru ungere. Având în vedere practica deasă a săvârșirii Sfântului Maslu se pune întrebarea firească: cum folosesc oamenii untdelemnul destinat ungerii trupului.
Făina, potrivit prof. Foundoulis, nu are alt rol decât acela de suport pentru lumânare, așa cum înainte grâul susținea vasul cu untdelemn adus spre sfințire. Nu cred că aici mai trebuie să încurajăm practica din popor, a preparării turtelor tămăduitoare, fără nici o bază dogmatică sau liturgică.
Suportul dogmatic și taumaturgia omului
Am văzut fixarea Tainei Sfântului Maslu în Tradiţia Liturgică. Însă, pentru a întelege practica și foloasele acesteia, trebuie să lămurim conștiința dogmatică a acesteia în viața Bisericii. Nu putem avea o practică și o viețuire autentică, dacă nu înțelegem corect dogma. Deci, credința Bisericii sau dogma, nu este o teorie, ci suport, un fundament al trăirii. Omul este trup și duh. De aceea, să luăm aminte cum începe a vorbi despre Taina Vindecării, Sfântul Simeon al Tesalonicului: ,,De vreme ce tuturor oamenilor celor din lume se întâmplă să greşească, trebuie să vorbim acum și despre Taina Sfântului Maslu, cea dată nouă spre iertarea păcatelor, pentru tămăduirea noastră și darea milei dumnezeiești. Această Taină a Maslului fiind dată Apostolilor de Mântuitorul, întru arătarea milei și blândeții dumnezeiești, Biserica o lucrează pe drept cuvânt, precum ne-a învăţat Iacov”. Deși este numită Taina vindecării trupului, nu înțelegem aceasta în sens exclusiv. După cum auzim în rugăciunile de la Maslu, se cere și iertarea păcatelor. Despre aceasta, părintele Dumitru Stăniloae spunea: „întrucât păcatul este o boală a sufletului, mai ales când s-a îndesit de patimi, și ca atare e și o cauză a bolii trupului, Maslul este socotit atât ca o tămăduire a trupului, cât și a sufletului, și Dumnezeu este numit Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre” (Dumitru Stăniloae –Teologia Dogmatica Ortodoxă, vol. III, p. 138). Această Taină mai este numită ,,Taina revărsării milei dumnezeiești” și vedem că tămăduirea este precedată de iertarea păcatelor „prin untdelemnul acesta pe care sfințește-l cu scump Sângele Tău, ca dezbrăcându-ne de poftele cele lumești să murim păcatului” (Rug. I).
Dar ce este păcatul? Noi îl înțelegem ca pe o încălcare a unor reguli. Sfântul Sofronie de la Essex spune că „păcatul este ruperea omului de izvorul ontologic al Fiinţei”. Deci, iertarea păcatelor reașază omul ,,așa cum a fost la început în gândul lui Dumnezeu”. Revărsarea milei dumnezeiești care iartă şi vindecă, se face la Taina Sfântului Maslu, prin atingerea/ungerea de/cu untdelemnul sfințit. Foarte explicit, limba greacă păstrează și înțelesul teologic și duhovnicesc al cuvintelor „milă” și „untdelemn”, arătate mai sus. Atingerea harului lui Dumnezeu prezent în untdelemn, de firea omului, o curăţeşte, nu doar o tămăduieşte, dar în același timp, o și bucură. Auzim aceasta într-o rugăciune în care se cere ,,facă-se Doamne untdelemnul acesta, untdelemn de bucurie, untdelemn de sfințenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică, pecete nestricată, bucurie a inimii, veselie veșnică” și vedem iarăși că limba teologiei are rădăcină comună pentru alte două cuvinte „har” și „bucurie” (charis și chara). Lucrarea Tainică a lui Dumnezeu, nu o cunoaștem pe deplin. Ne doare pentru cineva aflat în suferință, dar și noi, mai devreme sau mai târziu, ne vom găsi într-o astfel de stare. Suferinţa este cercetarea omului de către Dumnezeu „pe cine iubeşte Dumnezeu ceartă şi biciuiește pe tot fiul pe care îl iubeşte”.
Dar cum să înțelegem că, tocmai atunci când durerile sunt înfricoșătoare, ne cercetează Cel care este Bun, care ne-a făcut din iubire. Atunci când avem experiența slăbiciunii într-o formă mai presantă, Dumnezeu ne arată că ne iubește, pentru că ne descoperă ce este trupul, și implicit, faptul că, omul nu este numai trup. Dacă o durere trupească este aşa de greu de suportat, cu toate că, medicina de astăzi reuşeşte să calmeze orice durere, ne întrebăm cum vom suporta chinul veşnic, de a nu fi în Împărăția lui Dumnezeu, atunci când vom pleca din lumea aceasta. Apoi în boală, în durere, vedem o pedagogie a lui Dumnezeu, care dorește ca prin aceste mijloace sa scoată ceva bun din om. Vedem câte suflete s-au întors spre Făcător, pocăindu-se (metanoia), după experiența bolii. În acest sens, pocăința și credința devin condiții ale lucrării harului „cel ce și-a cunoscut păcatele și a venit la Tine cu credință”. Dar Însuși Dumnezeu se pocăiește „Cel ce te pocăiești (o metanon) de răutățile noastre”, cuvânt ce are alt înțeles, mai adânc, decât traducerea actuală „îți pare rău” din molitfelnicele românești (Rug. II de la Maslu). Cel aflat în boală, pe lângă durere, are și o stare de încordare, de nelinişte, toată atenţia minţii este dată suferinţei trupului. De aceea, într-una din rugăciunile de la Maslu spunem: „Cel care miluiești cu liniştirea (isihia)”. Fie că este de obște, fie pentru o singură persoană, Taina aceasta este a comuniunii, la ea participând mai mulți oameni, mai multe mădulare se unesc pentru a se vindeca unul, iar vindecarea unuia este armonia întregii Biserici a cărei vocație este taumaturgică.
Din tot ce s-a spus până aici, se vede că Taina Maslului își are un solid fundament scripturistic și patristic, din care s-a întărit înțelegerea corectă a practicării tradiției liturgice spre folosul vieții credincioșilor din Biserică.
Pr. Gabriel Popescu, Torre Spaccata (Roma)