Sfinții Apostoli Petru și Pavel | Taina drumurilor care duc la Roma

Sfinții Apostoli Petru și Pavel | Taina drumurilor care duc la Roma

Ev. Matei 16, 13-19

După o îndelungată călătorie prin urcușurile duhovnicești ale Scripturii, care ne-a descoperit nu doar tainele creației și ale căderii, ale mântuirii aduse prin jertfa de pe Cruce, dar și a restaurării omului prin Învierea Mântuitorului Hristos, ale Înălțării, care l-a adus pe om în sânul Sfintei Treimi, dar și a Pogorârii Duhului Sfânt, care aduce roade în toți cei care L-au urmat pe Domnul, astăzi suntem chemați a fi martorii vii ai rodirii acestor daruri minunate.

Aceste daruri, mai presus de orice dar, care sunt ale Întrupării, ale Pătimirii, ale Răstignirii și ale Învierii Domnului Hristos își găsesc astăzi dovada cea mai autentică și adâncită în har tocmai în cinstirea Sfinților Apostoli, cei mai mari dintre ei fiind Petru și Pavel.

Sfinții Apostoli Petru și Pavel pecetluiesc temelia credinței noastre, vădesc adevărul în ceea ce credem și aduc în față, prin epistolele, mărturiile și propovăduirea făcută cu timp și fără timp, ceea ce stă în inima creștinismului: taina descoperirii Mântuitorului Hristos, taina descoperirii lui Dumnezeu, taina Vieții.

Pentru a ajunge însă la această descoperire, trebuie să trăim, alături de apostoli, o răsturnare a valorilor, după cum ne spune însuși marele Pavel: „mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor. 12, 10).

Cine au fost Sfinții Apostoli Petru și Pavel?

Sfântul Apostol Petru, verhovnicul tuturor apostolilor, fiul lui Iona și frate al lui Andrei, apostolul cel întâi-chemat, era din Betsaida Galileii. Simon, pescarul cel smerit de pe malul mării Tiberiadei, primește numele de Petru de la Însuși Mântuitorul Hristos, Care „privind la el, i-a zis: Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa (ce se tâlcuiește: Petru)” (In. 1, 42).

Petru trăiește harul mărturisirii – „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Mt. 16, 16), dar trăiește și căderea și lepădarea – „Adevărat, adevărat zic ție că nu va cânta cocoșul, până ce nu te vei lepăda de Mine de trei ori!” (In. 13, 38).

După Înălțarea Mântuitorului la Cer și Pogorârea Sfântului Duh, plin de curaj și de har, Petru se arată a fi un înflăcărat propovăduitor – „deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (FA. 2, 41). El propovăduiește pe Hristos în Țara Sfântă, în Asia Mică și ajunge până la Roma, în jurul anului 57.

În timpul persecuțiilor împăratului Nero, împotriva creștinilor, după incendierea Romei din anul 64, este pus în lanțuri și întemnițat. Este condamnat la moarte și executat prin răstignire pe cruce, cu capul în jos (la cererea lui, din adâncă smerenie, nesocotindu-se vrednic a muri precum Hristos), în anul 67, lângă circul lui Caligula împăratul, în afara zidurilor de atunci ale Romei, astăzi locul unde se află Bazilica Sfântul Petru din Vatican.

Sfântul Apostol Pavel, Apostolul Neamurilor (Rm. 11, 13; Gal. 2, 8; I Tim. 2, 7), este convertit pe drumul Damascului de către Însuși Mântuitorul Hristos – „Cine ești, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești. Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă” (FA. 9, 5).

Născut în Tars, cu numele de Saul, era din seminția lui Veniamin. Ucenic al marelui rabin Gamaliel (FA. 22, 3), devine prigonitor înflăcărat împotriva creștinilor. Este prezent la martiriul arhidiaconului Ștefan, întâiul mucenic (FA. 7, 58). Prin pronie dumnezeiască își pierde vederea pe drumul Damascului, trimis fiind cu scrisori ca să prigonească pe creștini (FA. 9, 1-22), este botezat de Anania, după ce trăiește o convertire interioară, în urma unei vedenii dumnezeiești.

Pavel, cel născut din apa botezului și din puterea harului, propovăduiește Evanghelia în tot bazinul mediteraneean, din Arabia și până în Spania, atât la evrei, la început, cât și la păgâni, ulterior (la neamuri). Descrierea călătoriilor misionare ale lui Pavel sunt cuprinse în Faptele Apostolilor, dar și în cele paisprezece epistole care ne-au rămas până în ziua de astăzi.

Sfântul Apostol Pavel, cel care încreștinează un imperiu și schimbă din interior o lume întreagă, primește cununa muceniciei și se naște în cer, prin decapitare (fiind cetățean roman), în data de 29 iunie a anului 67 (după alte surse 64), în timpul prigoanei împăratului Nero, pe locul unde astăzi se află abația Tre Fontane din Roma (a celor trei izvoare, care au țâșnit în locurile unde a căzut cinstitul cap al marelui apostol).

Cel mai mare miracol

În viața și activitatea celor doi apostoli vedem un paradox, ceva care pare de neînțeles: își dau viața pentru Hristos prin grele suferințe, urmând cuvântul Domnului – „cel ce îşi iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veșnică” (In. 12, 25). Învățăm așadar, că orice facem în această viață, fără ca să-L punem pe Hristos înainte, este nebunie: Crucea fără Hristos este nebunie, suferința fără Hristos este nebunie, întrucât fără Hristos nu putem găsi rost mântuitor în ceea ce facem – „cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18). 

Sfinții apostoli, când se întorc cu fața spre Hristos (Petru, prin iertarea primită pe malul lacului Ghenizaret, iar Pavel, prin botezul primit în Damasc), realizează cel mai mare miracol al lumii, dovada învierii și a lucrării Duhului Sfânt: convertesc și nasc prin baia schimbării lăuntrice noul popor al lui Dumnezeu – creștinii –, care se formează, paradoxal, din oameni care nu puteau să se vadă în ochi.

Evreii îi urau pe greci și pe romani. Grecii și romanii îi disprețuiau pe evrei. Toate popoarele cucerite de romani ajunseseră să se disprețuiască până la un punct. Între toate acestea, Hristos aduce pacea adevărată, El face din doi apostoli (un pescar cucerit de har și un rabin care își schimbă direcția vieții), prin propovăduire, piatră de temelie a Bisericii – o recreare a lumii prin puterea harului.

Din cei doisprezece apostoli, la care se va adăuga al treisprezecelea, Pavel, numărul fraților crește după Înălțare la o sută douăzeci (FA. 1, 15), iar după Pogorârea Duhului Sfânt la trei mii (FA. 2, 41). Puterea harului face imposibilul posibil și neimaginabilul, realitate.

Noua realitate care se naște este una care e dincolo de diviziunile religioase ale vremii, dincolo de păgân și evreu, de popor ales sau de neamuri, dincolo de diviziunile pe bază de etnie, poziție socială sau de gen – căci în Biserică „nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toți Hristos” (Col. 3, 11).

Apostolii se arată a fi întemeietorii acestei noi lumi născute din puterea harului. Biserica Duhului Sfânt, această nouă realitate care ne leagă de Dumnezeu și care se va extinde la nivelul întregii umanități. Acesta este planul pe care îl realizează apostolii, iar cei doi dintre ei, Petru și Pavel, pe care îi prăznuim astăzi, sunt rezumatul și plinirea întregii apostolii a Noului Testament.

 

Toate drumurile duc la Roma

Viața tuturor sfinților apostolilor a fost o viață de persecuție, de durere și de ostilitate. La început, au avut parte mai mult de refuz și de prigonire, refuzul unei întregi lumi care purta pecetea păgânătății – o civilizație, o cultură, un imperiu, care păreau de neschimbat și cu toate acestea, au fost tenace și s-au dus, de la Ierusalim, în inima Romei, în inima unei cetăți păgâne și unui imperiu zeificat, al Cezarului de atunci, tocmai ca să-l schimbe din interior.

Treizeci și cinci ani trec de la Crucea de pe Golgota, din afara cetății Ierusalimului, până la crucea îmbrățișată de Petru, în afara zidurilor cetății Romei. Treizeci și cinci de ani trec de la martiriul întâiului mucenic și arhidiacon Ștefan, în afara zidurilor Ierusalimului, unde vede cerurile deschise și slava lui Dumnezeu (FA. 7, 55), până la martiriul lui Pavel, în afara zidurilor cetății Romei, în drumul spre Ostia. În felul în care toate au început – taina morții aducătoare de viață – așa se și împlinesc, de data aceasta Roma devenind noul Ierusalim.

La marginea Ierusalimului moare Hristos – Ierusalimul nu-L primește pe Dumnezeu, ci îl scoate în afara zidurilor, cum a făcut cu toți prorocii Vechiului Testament – prezența lui Dumnezeu deranjează, căci vădește adevărul – „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-ați voit” (Lc. 13, 34). Peste o generație, Roma este cea care nu-i primește pe apostoli, ci îi scoate în afara zidurilor cetății ca să-i omoare.

Ei mor la periferie, într-un anonimat, dar periferia aceea smerită este cea care salvează și înnoiește și dă o șansă întregului imperiu roman de atunci, care urma să devină un imperiu în care se va naște creștinismul – o tainică metamorfoză. Moartea Domnului pe Cruce îmbracă cu putere pe apostoli, iar moartea acestora va fi prima sămânță din care va rodi taina creștinătății.

Doi apostoli, pe care îi vedem adânciți în har în tainica îmbrățișare pe care ne-a lăsat-o iconografia, sunt cei care au dat o nouă identitate Europei, dar și întregii lumi. Această identitate duhovnicească, teologică și creștină, pe care astăzi societatea secularizată încearcă să o șteargă, întorcându-se în umbra unei identități palide – după două mii de ani, cetatea Romei acestei lumi, iată, parcă vrea să scoată din nou la periferie evanghelia propovăduită de apostoli.

Toate drumurile duc la Roma, iar creștinii, apostolii sunt cei care au intrat în miezul și în inima Romei, în inima culturii, în inima civilizației de atunci, și aici aruncă grăuntele transformării ei după chipul Domnului Hristos, în puterea Duhului Sfânt – „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In. 12, 24).

 

Dragostea până la moarte

Care este forța care i-a făcut pe apostoli, după pogorârea Duhului Sfânt, să cutreiere toată lumea, suferind crunte încercări, prigoană, durere, doar pentru a-L propovădui pe Hristos? – „până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiți şi pribegim, și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Cor. 11 – 13).

Dragostea față de Domnul nostru Iisus Hristos este forța care mișcă Universul. Dragostea dusă până la capăt, dragostea dusă până la sânge și până la moarte. Martiriul este semnul cel mai adânc și mai mare al iubirii autentice – „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13).

Iubirea față de Hristos dovedită până la capăt, aici e ascunsă taina. Iar acest capăt este tocmai ascuns în taina martiriului. Sângele apostolilor a devenit sămânța înnoirii unei lumi noi, după cum spunea Tertulian, și a schimbat cursul unui imperiu, cursul istoriei și al omenirii în ansamblu.

„Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” (In. 21, 15)

Acel „Mă iubești tu pe Mine?”, spus de Mântuitorul Hristos lui Petru, atunci când s-a arătat la Marea Galileii, în cea mai adâncă perspectivă, nu înseamnă altceva decât – „vrei să mori pentru Mine?”. Primatul apostoliei stă tocmai în puterea de a îmbrățișa taina morții, taina martiriului, taina sacrificiului desăvârșit până la capăt. Doar cel care este gata să-și dea viața (primul!) poate deveni „păstorul cel bun” care paște mielușeii Domnului.

Semnul ultim al iubirii și criteriul ultim al apostolatului este tocmai capacitatea de a se jertfi, de a se sacrifica, de a fi în stare a depăși propria persoană pentru a dărui totul pentru Domnul Hristos. Cine spune că iubește, dar nu e în stare să îmbrățișeze taina suferinței și a morții, acela nu iubește cu adevărat.

–

„Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îți zic ţie, că tu ești Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 17-18)

Teodor de Mopsuestia ne arată limpede că, credința este adevărata piatră pe care Hristos își zidește Biserica Sa: „Această mărturie nu este doar a lui Petru, ci a venit din partea tuturor oamenilor. După ce a zis despre mărturia credinței lui Petru că este ca o piatră, Hristos a spus că pe această piatră Își va zidi Biserica Sa, adică pe aceeași mărturisire și credință. De aceea, adresându-Se lui Petru, primului pe care L-a numit cu acest nume, datorită mărturisirii sale, i-a dăruit și lui această putere însemnând atât bogăția comună, cât și cea specială a Bisericii ca fiind doar a sa”.

Evanghelia de astăzi ne vorbește tocmai despre mărturia lui Petru, verhovnicul apostolilor, mărturie ce vine ca urmare a întrebării puse de Domnul: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (Mt. 16, 13). Aceeași întrebare ne-o pune şi nouă Domnul, la fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie, în viața şi în trăirea noastră de zi cu zi: Cine credeți că sunt Eu? Doar având credință puternică, vom putea deveni următori ai lui Petru și mărturisitori vii ai harului care i-a mișcat inima.

Noi am vrea ca Domnul să fie făcător de minuni în viața noastră, şi este cu adevărat. Am vrea ca Domnul să fie vindecător şi aducător de sănătate, şi este cu adevărat! Am vrea ca Domnul să ne îndeplinească toate dorințele, şi El le împlinește cu adevărat. Dar Domnul așteaptă de la noi ceva mai mult. Domnul se face pe Sine Fiu al Omului, așteptând ca omul să-L descopere ca Fiu al lui Dumnezeu şi Împărat adevărat.

Cu toții dorim să avem bunăstare, plinătate, sănătate, bucurie şi să ni se împlinească toate cererile. Însă Domnul îl fericește pe Petru pentru altceva, pentru faptul că a găsit Viața şi a preaslăvit-o. Să-L regăsim pe Hristos în inimile noastre, să ne golim de tot ce este patimă, răutate, invidie, de tot ce ne desparte de Biserică şi de Hristos – este mesajul evangheliei cu care călătorim astăzi.

„Şi îți voi da cheile împărăției cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt. 16, 19)

Epifanie Latinul tâlcuiește atât de limpede pasajul din evanghelie, care a fost, de-a lungul timpului, de multe ori, greșit interpretat, mai cu seamă în strana de apus a lumii creștine: „Pentru că Însuși Hristos este o piatră Care niciodată nu va putea fi răsturnată sau clintită, Petru își primește numele de la El, nume care înseamnă neclintita credință a Bisericii.

Diavolul este ușa de intrare a morții, care tot timpul se grăbește să ațâțe necazuri, ispite și prigoniri împotriva Bisericii. Însă, credința apostolilor, așezată pe piatra Hristos, rămâne necucerită și neclintită. Iar cheile împărăției au fost înmânate mai departe pentru ca tot cel ce este legat pe pământ să fie legat și în cer, iar tot cel care este dezlegat pe pământ să fie dezlegat și în cer”.

Piatra credinței, piatra mărturisirii, piatra harului care vădește adevărul ne duc spre piatra Hristos, care va rămâne, în veci, neclintită – „iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 29, 20).

–

Taina apostolatului

Astăzi am învățat că Biserica, care nu este apostolică, care nu urmează exemplul apostolilor, nu poate fi cu adevărat Biserica Mântuitorului Hristos – o biserică a sacrificiului și a jertfelniciei, care ne duce spre viața veșnică.

Apostolia este o însușire ontologică a Bisericii și trebuie să fie o însușire a noastră, a tuturor. Într-un fel, suntem cu toții chemați la apostolat, prin școala evangheliei, prin școala creștinismului, prin școala renunțării la sine însuși, ca să lăsăm mai mult loc lui Dumnezeu.

Astăzi am învățat de la sfinții apostoli că iubirea este mai puternică decât frica, decât lepădarea, decât persecuția, decât toate neputințele care i-au luptat, dragostea desăvârșită făcând din ei sfinți după chipul lui Hristos, cu puterea Duhului, Care s-a arătat desăvârșit în lucrarea misionară și apostolică.

Astăzi ne îmbrăcăm cu haina bucuriei, căci îi prăznuim pe cei care au întemeiat poporul cel nou al lui Dumnezeu, popor născut prin credința și prin mărturia apostolilor – ajunși la măsura „bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13), – ei, cei care au știut să ardă în (și prin) flacăra dragostei pentru Mântuitorul Hristos, până la capăt.

Praznicul de astăzi sintetizează tainele descoperirii lui Dumnezeu și a lucrării Sale în lume pentru nașterea unui popor nou, care este chemat să fie unul apostolic, poporul creștin, poporul dreptslăvitor – „și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (In. 20, 21). Noi toți suntem mădulare vii ale acestui popor, care este unul născut din dragoste dumnezeiască, din dragoste dusă până la sacrificiu, din dragoste care a știut să îmbrățișeze moartea din care ne-a răsărit viață pentru veșnicie.

–

„Cei ce sunteți între Apostoli mai întâi pe scaun șezători și lumii învățători,

Stăpânului tuturor rugați-vă, pace lumii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă.”

(Troparul Sfinților Apostoli Petru și Pavel)

 † Atanasie de Bogdania