Creștinismul, de-a lungul istoriei sale, a fost marcat de întâlniri și tensiuni aparent contradictorii, care, în loc să destrame unitatea sa, au contribuit, paradoxal, la întărirea și universalizarea mesajului evanghelic. Una dintre cele mai profunde expresii ale acestui paradox este co-prăznuirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel pe 29 iunie – două figuri emblematice, dar profund diferite, care întruchipează polarități fundamentale: fidelitate iudaică vs. deschidere către neamuri, simplitate arhaică vs. sofisticare teologică, tradiție vs. vocație misionară.

Sfântul Apostol Petru – pescarul devenit stâlp

Simon Petru, fiul lui Iona, era un pescar galileean, căsătorit, simplu și direct, ales de Hristos din rândul celor umili. El devine primul dintre apostoli care mărturisește: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16). Această mărturisire devine temeiul afirmației Domnului Iisus: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16,18). În Sfântul Apostol Petru vedem un model de ucenicie fluctuantă, marcată de entuziasm, dar și de căderi – culminând cu lepădarea de trei ori în noaptea Patimilor (Matei 26,69–75).

Apostolul Petru este reprezentantul iudeo-creștinismului timpuriu, adesea în tensiune cu noua perspectivă universalistă adusă de Sfântul Apostol Pavel. Totuși, el este cel care, în viziunea relatată în Faptele Apostolilor (cap. 10), deschide pentru prima dată ușa neamurilor, botezându-l pe centurionul Corneliu.

Sfântul Apostol Pavel – prigonitorul devenit apostol

În contrast evident, Saul din Tars era fariseu educat „la picioarele lui Gamaliel” (Fapte 22,3), de neam roman, poliglot, cu o vastă cultură elenistică. Inițial prigonitor al Bisericii, el trăiește o convertire dramatică pe drumul Damascului (Fapte 9,3–6), devenind „vas ales” al lui Dumnezeu pentru propovăduirea Evangheliei la păgâni (Fapte 9,15).

Apostolul Pavel îmbină rafinamentul intelectual cu o experiere tainică așa cum reiese din viziunea relatată în 2 Corinteni 12,2–4: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu ştie. Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.”

El este autorul a 14 epistole canonice, în care conturează o teologie a harului, a mântuirii prin credință și a unității în Hristos – o teologie adesea în tensiune cu interpretările iudaizante ale Evangheliei (Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ediție electronică, Apologeticum, 2006, p. 147-148).

Una dintre cele mai cunoscute tensiuni dintre cei doi este redată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni: „Când a venit Chifa în Antiohia, pe față i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare”(Galateni 2,11). Conflictul pornește de la comportamentul duplicitar al Sfântului Petru față de creștinii dintre neamuri.

Această confruntare nu semnalează o ruptură eclezială, ci, dimpotrivă, o asumare sinceră a diversității în cadrul Bisericii. Ambii Apostoli își vor continua lucrarea, fiecare în aria sa, contribuind la edificarea unei Biserici universale. Tensiunea dintre ei a fost, paradoxal, un moment de clarificare teologică, o validare a pluralismului misionar.

Biserica Ortodoxă îi prăznuiește împreună pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel la 29 iunie, data tradițională a martiriului lor la Roma, în timpul persecuțiilor lui Nero. Această co-prăznuire nu este întâmplătoare, ci poartă o profundă semnificație eclesiologică: unirea celor două modele de apostolat în mărturisirea comună a lui Hristos.

Sinaxarul zilei afirmă: „La aceștia, care altă pricină mai mare de laudă ar putea cineva să gândească a afla, afară de mărturisirea și chemarea Domnului. De vreme ce pe unul l-a fericit, și l-a numit piatră, asupra căruia zice că a întărit Biserica (adică asupra mărturisirii lui); iar pentru celălalt (adică pentru Pavel), a zis că va să fie vas al alegerii, și va purta numele Lui înaintea tiranilor și a împăraților” (Mineiul pe iunie, București, Ed. IBMBOR, 2012, p. 365).

Imnografia nu evidențiază conflictul, ci unitatea în diversitate, iubirea comună pentru Hristos și jertfa întru același nume. Este o teologie a paradoxului, în care opozițiile devin expresii ale plenitudinii eclesiale. Sfinții Părinți nu au ignorat diferențele dintre cei doi apostoli, ci le-au integrat într-o viziune de simfonie duhovnicească. Origen, de pildă, vorbește despre Sfântul Petru ca despre „cel ce păzește credința”, iar despre Pavel ca despre „cel care o explică și o răspândește” (Origen, Comentariu la Epistola către Romani, în Patrologia Graeca, vol. 14, col. 860).

În iconografia ortodoxă, Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt înfățișați îmbrățișându-se, semn al păcii și al comuniunii întru Hristos. Această imagine s-a impus în arta bizantină și este regăsită în nenumărate fresce, mozaicuri și icoane. Ea exprimă nu doar reconcilierea istorică, ci unitatea dogmatică și duhovnicească a Bisericii. Sfântul Apostol Petru este modelul celui ce a căzut, dar care a fost ridicat de Dumnezeu prin lacrimi și pocăință. Plânsul său după lepădare este un arhetip al căinței autentice, înțeleasă nu ca remușcare sterilă, ci ca întoarcere cu iubire la Hristos. În spiritualitatea ortodoxă, el devine icoană a păstorului milostiv și statornic.

Sfântul Apostol Pavel este modelul monahului luptător, al teologului contemplativ și al propovăduitorului neobosit. El este prezent în fiecare epocă prin epistolele sale, în care se regăsește întreg dramatismul vieții duhovnicești: „Bună lupta m-am luptat, credința am păzit, drumul l-am sfârșit” (2 Timotei 4,7). Monahismul ortodox, în special cel de tradiție athonită, îl consideră pe Sfântul Apostol Pavel drept prototipul nevoitorului haric, cel care unește contemplația cu lucrarea. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă ca să-l luăm ca exemplu pe Sfântul Apostol Pavel care, fiind om ca și noi, arătând dragoste către Hristos, „a covârșit cerurile și a stat împreună cu îngerii”(Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Romani,trad. de Archim. Theodosie Athanasiu, București, Atelierele Grafice SOCEC&Co, 1996, p.501)

Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt, fiecare în parte, icoane ale unei misiuni specifice, dar și simboluri ale paradoxului constitutiv al Bisericii. Unul este piatra, celălalt este sabia; unul păzește, celălalt răstoarnă; unul cade și se pocăiește, celălalt este înalțat și pătimește (suferă). Și totuși, amândoi sunt una în Hristos.

Paradoxul lor nu este un defect de coerență, ci un semn al plenitudinii Duhului, Care lucrează în moduri diferite prin oameni diferiți, dar conduce spre o singură mărturisire: „Un Domn, o credință, un Botez” (Efeseni 4,5).

Pr. Andrei Vizitiu

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Ed. IBMBOR, 2023;
Mineiul pe luna iunie, București, Ed. IBMBOR, 2012;
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Romani, de Archim. Theodosie Athanasiu, București, Atelierele Grafice SOCEC&Co, 1996;
ORIGEN, Comentariu la Epistola către Romani, în Patrologia Graeca, vol. 14, col. 860.