Evanghelia de la Luca 12,16-21: (16) Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. (17) Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? (18) Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; (19) şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. (20) Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (21) Aşa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.
După ce a zis Domnul că nu cu prisosinţa banilor dimpreună se prelungeşte şi viaţa omului, spre întărirea acestui cuvânt adaugă şi pildă. Şi vezi cum pe noi ne arată [vădeşte] că avem gânduri nesăţioase, de „bogat nebun”. Iar Dumnezeu, pe cele ale Sale le făcea, şi pe a Sa milostivire o arăta – că nu o părticică de pământ a bogatului, ci toată ţarina i-a rodit. Iar bogatul, atât de neroditor era către milostivire, încât mai înainte de a lua, ţinea. Şi vezi şi desfătările bogatului: „Ce voi face?” Oare nu pe unele ca aceste cuvinte le grăieşte şi săracul: „Ce voi face, că nu am cum să mă hrănesc şi cu ce să mă îmbrac?”. Vezi, dar, şi cuvintele bogatului: „Ce voi face că n-am unde să adun roadele mele?” Bună odihnă! Dacă şi săracul zice: „Ce voi face, că nu am?” iar bogatul asemenea: „Ce voi face, că nu am?”. Aşadar, ce adunăm, dintru a strânge mai multe? Adeverit este că odihnă nu câştigăm – şi arătată este aceasta din nenumăratele griji –, ci numai mulţime de păcate grămădim asupră-ne.
„Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi”. Iar dacă în anul viitor mai mult va rodi ţarina, iarăşi le vei strica şi iarăşi le vei zidi? Şi ce trebuinţă este de a le strica şi iarăşi a le zidi? Ai „jitniţe” pântecele săracilor, care pot multe a cuprinde; şi sunt nesfărâmicioase şi nestricăcioase, pentru că sunt cerești şi dumnezeiești, de vreme ce acela care îl hrăneşte pe sărac, pe Dumnezeu Îl hrănește (Matei 25, 40).
Vezi încă şi alta, fără de socotință: „roadele mele” şi „bunătăţile mele”, căci nu socotea [bogatul] cum că de la Dumnezeu le are pe acestea, pentru că de ar fi fost întru acest fel, ca un iconom al lui Dumnezeu s-ar fi aflat către acestea, însă roade ale ostenelilor sale le socotea pe acestea. Drept aceea, ale sale pe acestea făcându-le, zicea: „roadele mele” și „bunătățile mele”, ca și cum ar zice: „Pe nimeni nu-l am părtaș, pe nimenea nu mi-l fac tovarăș, nu sunt ale lui Dumnezeu, ci ale mele [sunt toate]. Așadar, singur mă voi desfăta, nu-L voi lua pe Dumnezeu la desfătarea acestora”. Iar, de vreme ce aceste cugete ale lui sunt fără de socotinţă, să le vedem şi pe cele care urmează: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani”. Lungime de viață lungă hotărăște [bogatul], ca şi cum şi aceasta din pământul lui ar fi răsărit. Au, doară, şi aceasta face parte dintre „bunătăţile” tale? „Mănâncă, bea, veseleşte-te, o, ce de bunătăţi ale sufletului!”. Căci a mânca şi a bea sunt „bunătăţi” ale sufletului celui necuvântător. Aşadar, acest fel de suflet având şi tu, după cuviinţă pe acestea i le dai. Iar a sufletului celui cuvântător „bunătăţi” îi sunt a gândi, a cumpăni şi a se veseli în Legea lui Dumnezeu şi întru cugetele cele bune. Şi nu-ţi ajunge ție a mânca și a bea, o, nebunule, ci și pe aceea ce urmează acestora, scrârnava și urâta îndulcire, o, poruncești sufletului. Căci, prin cuvântul acesta, adică „veselește-te”, Domnul a arătat – sub înfățișare de vorbă politicoasă – patimile cele neastâmpărate ale curviei, care urmează sațiului mâncărurilor și al băuturilor.
„Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău”. Acest cuvânt: „iar Dumnezeu i-a zis”, nu se înţelege ca şi cum Dumnezeu ar fi grăit cu bogatul, ci ceea ce zice are această înţelegere, anume că astfel cugetând bogatul, acesta este răspunsul lui Dumnezeu – arătat întru această pildă. Deci, „nebun” îl numeşte pe bogat, ca pe unul care cu totul fără de socotință s-a sfătuit întru sine, după cum am arătat. Că rob al nebuniei şi deşertăciunii este tot omul care este întru acest fel, după cum şi David zice: „Toate sunt deşertăciuni, tot omul ce viază”, iar pricina acestora este că: „strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele” (Psalm 38, 8. 10). Căci cum nu este „nebun”, cel care nu ştie că măsurile vieţii sunt la Însuşi Dumnezeu, şi nicidecum nu îşi hotărăşte fiecare om lungimea vieţii?
Şi vezi şi cuvântul acesta: „Vor cere”. „Căci ca nişte aspri strângători de dajdie, îngeri înfricoşători vor cere sufletul tău, şi [chiar] nevrând tu, ca unul care pentru iubirea de viaţă te ţii lipit de cele de aici”. Pentru că dreptului nu i se cere sufletul, ci el însuşi şi-l pune înaintea lui Dumnezeu, Părintelui duhurilor, bucurându-se şi veselindu-se; şi nici nu se îngreuiază la despărţire, căci, ca şi cu o uşoară sarcină, cu trupul este înfăşurat. Iar păcătosul, cu totul supunând sufletul trupului, şi trup făcându-l pe el şi pământ, cu anevoie de a fi smuls şi-a gătit sufletul. Drept aceea, se şi zice că se cere sufletul, ca un datornic nesupus ce este dat în mâna asprilor zapcii [strângători de dajdie]. Şi vezi, că nu a zis „Voi cere sufletul tău”, ci „vor cere”, pentru că „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu” (Înţelepciune 3, 1).
Aşadar, cu adevărat „noaptea” îi este cerut sufletul unuia ca acestuia, căci nu are lumină a cunoştinţei celei dumnezeiești, care să-i lumineze lui, ci în „noaptea” iubirii de bogăţie aflându-se şi de aceasta fiind întunecat, îl apucă moartea. Așa este cel ce-și strânge pentru el comoară, „nebun” adică se numește, și nu-și săvârșește sfaturile, ci tocmai întru acea vreme a sufletului se seceră cu totul din viață. Iar dacă săracilor și lui Dumnezeu ar fi adunat comoară, nu s-ar fi aflat așa [întru această stare].
Deci, să ne sârguim întru Dumnezeu să ne îmbogățim, adică spre Acela să nădăjduim şi pe Acela bogăție a noastră să-L avem, şi al bogăției Vistiernic; și să nu zicem „bunătățile mele” ci „bunătățile lui Dumnezeu”. Iar dacă bunătăţile sunt ale lui Dumnezeu, să nu-L lipsim pe Dumnezeu de bunătăţile Sale. Aceasta este „a se îmbogăți întru Dumnezeu”, a crede cum că toate de le voi da şi le voi deşerta [goli, dărui], nimic din cele de nevoie nu îmi vor lipsi. Căci vistierie a bunătăţilor îmi este mie Dumnezeu – deschid şi iau cele de trebuinţă.
Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Editura Sophia, București, 2007, p. 168-170.
RO 
IT