Luca 13,10-17: Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta, (11) Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; (12) iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. (13) Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. (14) Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! (15) Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l aduce să-l adape? (16) Dar aceasta, fiică al lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? (17) Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.
Din ispită diavolească s-a întâmplat patima aceasta femeii, după cum şi Domnul zice: „pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani”. Căci, poate pentru oarecare greşeli, fiind părăsită de Dumnezeu, o muncea [căznea] satana, căci pricinuitor este trupurilor oamenilor de toate greutăţile, când de Sus, de la Dumnezeu, se va slobozi. Pentru că dintru început acesta ni s-a făcut nouă pricinuitor de a cădea dintru nestricăciunea întru care am fost zidiţi, şi a ne lega cu trup bolnăvicios şi primitor de patimi, că prin îmbrăcămintea cea „de piele”, aceasta o înţelegem cu adevărat (Facere 3,21).
Însă Domnul, cu glas dumnezeiesc şi plin de stăpânire, goneşte boala femeii acesteia. Încă pune şi mâinile pe dânsa, ca să cunoaştem cum că Sfântul Său trup a purtat puterea şi lucrarea lui Dumnezeu Cuvântul. Căci Însuşi al Lui era [trupul] şi nu al altuia oarecăruia [om], afară de El fiind deosebi, despărţit de El în ipostas, precum i se pare lui Nestorie celui rău credincios. Aşadar, bunătatea Domnului este întru acest fel, şi aşa a miluit zidirea Sa. Iar satana, cel care dintâi o legase pe femeie, părându-i rău de dezlegarea ei, ca unul care voia ca ea mai mult să pătimească rău, îl leagă acum pe mai-marele sinagogii cu zavistia, şi prin gura lui prihăneşte minunea. Aşa, cu adevărat, în tot locul se pune asupră peste cele bune. Deci, se mânie [mai-marele sinagogii] pentru că sâmbătă s-a făcut tămăduirea. Iar Domnul, cu pilda frumoasă a dobitoacelor celor necuvântătoare îl mustră.
Drept aceea, de nişte cuvinte ca acestea, nu numai el, ci şi toţi ceilalţi care „stăteau” împotriva lui Iisus „se ruşinau”. Căci foarte nebunesc lucru era a opri să fie tămăduit un om sâmbăta, aducând pricină nelucrarea ceea ce era rânduită de Lege pentru ziua sâmbetei.
Aşadar, cei care „stăteau” împotriva Lui, de cuvintele Sale „se ruşinau”, iar noroadele de lucruri „se bucurau”. Pentru că aceia de lucruri nu se bucurau, ci se topeau (de zavistie), când făcea Hristos minuni, iar noroadele, ca unii care se foloseau din semne [minuni], „se bucurau”, tămăduiri dobândind.
Dar aceste minuni să le înţelegi şi pentru omul cel lăuntric. Căci „se gârboveşte” sufletul, când numai la grijile cele pământeşti se pleacă şi nimic ceresc sau dumnezeiesc nu năzuieşte. Drept aceea şi se zice că de „optsprezece ani” boleşte, căci atunci când cineva spre păzirea poruncilor Legii celei dumnezeieşti – care sunt zece – şi spre nădejdea veacului al optulea este neputincios, se zice că de „optsprezece ani” este „gârbov”. Au nu cel care este pironit şi aplecat la cele pământeşti şi pururea păcătuieşte, poruncile le leapădă şi veacul ce va să fie nu-l primeşte? Dar Domnul „sâmbăta” şi în „adunare” îl vindecă pe un suflet ca acesta, căci atunci când va aduna cineva întru sine gândurile mărturisirii (pentru că „Iuda” înseamnă „mărturisire”), şi „sâmbătă” va avea – adică încetare de la cele rele – , atunci îl vindecă pe dânsul Iisus, nu numai cu cuvântul zicând: „Eşti dezlegat de neputinţa ta”, ci şi mâinile punându-Şi-le deasupra. Căci ni se cuvine nouă să primim şi ajutorul mâinilor celor dumnezeieşti spre săvârşirea lucrurilor faptei celei bune, şi nu numai prin cuvânt şi învăţătură tămăduirea luându-o [dobândind-o], să ni se pară că ne este de ajuns.
Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Editura Sophia, București, 2007, p. 189-191.