(…)
Elogiul lui Ioachim și Anei, colaboratori ai lui Dumnezeu
2. Căci dacă este necesar ca slujitorii să fie întru toate în acord și în armonie cu cele ce se realizează, atunci când Cel ce orânduiește lucrul știe, fiind înțelept, tot ce trebuie făcut și, fiind puternic, n-are lipsă de nimic din cele ce ar fi nevoie, ce covârșire de laude nu s-ar arăta mai prejos față de voi, fericită pereche [Ioachim și Ana], care v-ați învrednicit ca Dumnezeu să se folosească de voi la lucrul cel mai bun și cel mai mare, cel mai uimitor și mai de obștesc folos decât toate cele din veac: și anume ca, luându-Și de la voi pe mama Sa, Dumnezeu să îmbrace trup și să Se nască împreună cu oamenii?
Pentru că, așa cum e necesar să se întâmple nenorociri și poticneli, dar vai celui prin care vin ele [Mt 18, 7], în același fel, deși toți cei care pot fi de un folos neamului omenesc sunt în mod egal buni și îndreptățiți să culeagă drept roade cinstiri publice, voi sunteți cei mai buni și mai îndreptățiți decât toți ceilalți. Și sunteți cu atât mai buni decât toți generalii, legiuitorii, preoții, conducătorii poporului și cei care au luptat în vreun fel unele ca acestea pentru cei de o seminție cu ei, cu cât ar fi ceva foarte absurd chiar și numai a compara cele făcute de voi oamenilor cu cele realizate de aceia.
… superiori lui Moise, Noe și Avraam
Căci dacă, pentru a fi păstrată oamenilor această viață în stricăciune și pentru ca firea comună să fie salvată de potopul comun supraviețuind în puține trupuri, a fost ales un bărbat din cei care erau pe atunci: și anume cel mai drept [Noe]; iar pentru eliberarea evreilor a fost nevoie de un singur general, și nu unul din mulți, ci cu această cinste a fost cinstit Moise care, spre deosebire de toți cei din jurul lui, și-a exersat sufletul în orice virtute și așa a putut vedea pe Dumnezeu și auzi glasul care venea de acolo; iar pentru cucerirea pământului făgăduinței a fost de ajuns marele Iosua; și, înainte de aceștia, Avraam a primit drept premiu al credinței faptul de a deveni părintele unui neam care știe să cinstească pe Dumnezeu; și, în general, nici unul din cei care au fost de folos obștesc oamenilor nu se întâmplă să nu fi avut mai înainte sufletul său în acord întru toate cu cele a căror cauză a fost mai apoi; atunci când din tirania demonilor a trebuit să fie eliberată toată lumea, când în viața muritorilor a trebuit să fie introdusă nemurirea și în sufletele oamenilor a trebuit să fie sădită viața îngerilor și, ca să spunem totul, când cerul a trebuit să se unească cu pământul, cum se poate crede că a trebuit să fie slujitorii de care S-a folosit Dumnezeu ca de niște instrumente [organois] sau colaboratori [synergois], sau orice alt lucru mai bun trebuie să-i numim, ai iubirii Sale de oameni, când a vrut să încredințeze lumii acest minunat har?
Fiindcă este evident că mânia, urgia și necazul, pe care era firesc să le sufere cei răi, Dumnezeu le-a trimis prin îngeri răi, iar cele bune le-a dat prin îngeri buni; și atunci lucrurile cele mai bune decât toate Dumnezeu le-a lucrat oamenilor prin cei mai buni decât toți întru toate. Prin urmare, voi [Ioachim și Ana] ați fost mai drepți, mai păzitori ai legilor și mai iubiți de Dumnezeu decât Moise, Noe și Avraam și decât toți cei prin care neamul omenesc s-a bucurat de cele folositoare. Căci însuși faptul că ați putut face lucruri atât de mari la Dumnezeu și ați fost ridicați de aici la o cinste atât de minunată e un semn limpede al faptului că sunteți mai iubiți de Dumnezeu decât toți, iar faptul că sunteți iubiți de Dumnezeu mai mult decât toți oamenii e o dovadă strălucită că ați păzit legea lui Dumnezeu și că sunteți biruiți în dreptate. Căci dacă fericita Fecioară trebuie numită rod al vostru — și [Scriptura] zice: „după roadele lor îi veți cunoaște” [Mt 7, 16] —, cine ar mai putea gândi ceva mai mare? Fiindcă născutul vostru n-a fost simplu un rod al naturii, ci un lucru al rugăciunii și dreptății voastre. Chiar dacă natura interzicea astfel de nașteri supranaturale, lui Dumnezeu însă Îi era îngăduit totul; și Dumnezeu a urmat rugăciunilor voastre, dar puterea rugăciunii a luat tonul de la virtutea noastră. Dacă nașterile care-i fac pe părinți fericiți sunt un dar făcut născătorilor de către Dumnezeu, iar Dumnezeu, Care pune toate în cumpănă și în cântar [cf. Înțelepciunea lui Isus Sirah 28, 25], e cu neputință să fie părtinitor, atunci El arată cine anume sunt cei ce primesc acest dar plecând de la măreția darurilor, așa cum atletul poate fi recunoscut, cred, după cunună.
… împlinitori exacți ai Legii
3. De altfel, dat fiind că harul e sfârșit al Legii și pe cele noi le știm rod al celor vechi, dar n-ar putea exista un rod al celor încă nedesăvârșite, de aici se arată că răsadul Legii crescut de voi este unul negreșit desăvârșit, căci altfel n-ați fi putut aduce pe lume comoara harului și rodul Legii: pe Fecioara. Iar dacă acela care a purtat de grijă, cum se cuvenea, de puține, e vrednic să dobândească multe [cf. Mt 25, 21] de la Dumnezeu Cel drept, cum n-ați dovedit în chip strălucit că ați păzit Legea și ați respectat Cortul Mărturiei mai mult decât toți ceilalți prin însuși faptul că ați adus pe lume, ba chiar ați alcătuit adevăratul Cort al lui Dumnezeu, față de care acela e atât de inferior, cu cât păstrează doar o icoană și umbră a acestuia? Căci nu v-ați fi putut face vrednici de cele mai mari, dacă nu ați fi dat importanța care li se cuvine celor mai mici, și n-ați fi putut primi adevărul/realitatea, dacă ați fi neglijat umbra.
Și așa cum era firesc ca Mântuitorul, Care urma să introducă Legea cea Nouă, să săvârșească mai întâi toată dreptatea [cf. Matei 3, 15] Legii Vechi, tot așa a fost necesar ca și voi, care ați ajuns deja în anticamera Legii Noi și erați pregătiți pentru primirea templului harului, să vă faceți păzitorii exacți ai Legii, fiindcă harul e plinirea Legii [cf. Romani 13, 10]. Deci cum ați fi putut adăuga ceea ce lipsește fiind lipsiți de cele ce sunt? Cum ați fi pus acoperișul Legii, dacă n-ați fi zidit mai înainte frumos toată casa ei? Cât de mare a fost răutatea evreilor s-a vădit din faptul că au făcut să dispară Legea și să fie zdrobite tablele pe care era scrisă, fiindcă Moise n-a suportat să încredințeze urechilor unor bețivi cele pe care le primise prin post, printr-un gând treaz și multe osteneli. Dar faptul că voi [Ioachim și Ana] ați arătat-o pe Fecioara și ați închegat în voi cartea vie care a avut în ea nu numai legea, ci pe Legiuitorul, era, din contră, o dovadă limpede a virtuții voastre supranaturale. Postind și auzindu-L pe Dumnezeu ca Moise, n-ați primit cele pe care le-a primit acela, ci prin rugăciunile lui acela a găsit Legea care avea să înceteze, iar voi ați primit sângele care întocmește Noul Legământ, pe care ridicându-l Dumnezeu Însuși „a intrat înăuntrul perdelei/catapetesmei, găsind o răscumpărare veșnică”, cum spune Pavel [Evrei 9, 12].
Fecioara, rod al rugăciunii, dar al lui Dumnezeu, creată ca primul om
4. Ce este așadar mai sfânt decât gurile care au putut înălța către Dumnezeu un asemenea glas? Ce este deopotrivă cu acele suflete care s-au rugat o asemenea rugăciune? Ce jertfe sunt mai iubite de Dumnezeu? Ce jertfelnice sunt mai sfinte? Pentru că era nevoie ca Maica lui Dumnezeu să-și aibă trupul ei duhovnicesc din această rădăcină și în acest mod: era nevoie ca aceea [rădăcina] să fie mai intimă/familiară cu Dumnezeu decât toți oamenii, iar acesta [modul] să fie puterea rugăciunii; de astfel de principii cuvenite a trebuit să se folosească ca să intre în viață Ea, care i-a unit pe oameni cu Dumnezeu desființând ura dintre ei și prin rugăciunile ei le-a deschis cale spre cer desființând zidul ridicat între ei [cf. Efeseni 2, 14]. Chiar dacă aceleași lucruri și cu alții s-au întâmplat și au venit pe lume ca dar al rugăciunii atât înainte, cât și după Ea, în mod evident cauza este tot ea, ca una care a deschis comoara darurilor tuturor, nu numai pentru cei de după ea, întrucât și cele dinaintea Ei se raportează la Ea. Pentru că de aici le vin acelora toate, fie așa cum umbra își primește forma și întipărirea de la trup, întrucât cele vechi priveau la cele noi în acest mod, fie pentru că era o podoabă comună chiar și înainte de a intra în viață, dat fiind că Dumnezeu o împodobește de departe pe mama Lui cu cinstirile făcute neamului ei.
De aceea, aceste lucruri nu s-au întâmplat cu aceia și cu Preacurata în același mod sau într-unul apropiat, ci mai degrabă ca în umbră și în prefigurare, și în adevăr și realitate. Așa cum la cei vechi încă înaintea Victimei celei Mari sângele era curățire de păcate, dar între aceste realități era o distanță tot atât de mare, pe cât de mare e comunitatea de forme și de nume — fiindcă ambele sunt sânge și jertfă pentru păcate —, în același fel se întâmplă și aici: Ea singură este cu adevărat opera unei rugăciuni sfinte, în care nu a fost nimic de nemărturisit, Ea singură a fost un dar al lui Dumnezeu, vrednic și de a fi dat celor ce se roagă și de a fi primit de cei care-l cer, și care n-a avut nimic distonant nici pentru mâna care-l dădea, nici pentru cea care-l primea.
De aceea era logic [akolouthos] ca natura să nu poată aduce nimic nașterii Preacuratei și Însuși Dumnezeu Cel ce fusese chemat să lucreze totul și împingând la o parte natura și să o creeze pe Fericita, ca să vorbim așa, în chip nemijlocit ca și pe primul om; dat fiind că primul om în sensul cel mai propriu al cuvântului e Fecioara, prima și singura care a arătat natura noastră. (…).
Fecioara arată prima în sine ce este omul și pe Dumnezeu
6. Dar atotnepătata Fecioară, fără să aibă drept cetate cerul, căci nu era făcută din corpurile de acolo, ci din pământ, în același mod cu neamul omenesc care căzuse și nu-și mai cunoștea natura, Ea singură dintre toți oamenii din veac a stat împotriva răului de la început până la sfârșit, a dat înapoi lui Dumnezeu neamestecată frumusețea dată nouă de către El și s-a folosit de toată puterea și de toate armele așezate în ea. Prin dragostea de Dumnezeu [eroti Theou], prin vigoarea rațiunii, reactitudinea voinței și măreția gândirii, a întors înapoi orice păcat și a înălțat în semn de biruință un trofeu care n-avea nici o asemănare, și prin care a arătat, pe de o parte, pe om și care era natura lui iar, pe de altă parte, L-a arătat pe Dumnezeu și negrăita Lui înțelepciune și ce fel de iubire de oameni are. Iar pe Cel pe Care mai apoi L-a pus înaintea ochilor tuturor îmbrăcându-L în trup, pe Acela L-a desenat mai întâi prin fapte pe Ea însăși, și numai prin Ea dintre toate creaturile a fost cu putință să-L recunoaștem cu adevărat pe Meșterul lor [cf. Înțelepciunea lui Solomon 13, 1]. Fiindcă acest lucru nu l-au putut face până într-atât nici Legea, nici limbile profeților, nici meșteșugul arătat de cele văzute, nici cerul care spune slava Meșterului său [Psalm 18, 1], nici purtările de grijă ale îngerilor, nici altceva din cele făcute ca să arate bunătatea și înțelepciunea dumnezeiască. Pentru că numai omul, care poartă chipul lui Dumnezeu, în cazul în care-l arată curat, așa cum este, neadăugând peste el nici o trăsătură falsă, putea arăta cu adevărat pe Dumnezeu Însuși. Dar singura dintre toți oamenii care au fost și care vor fi după ea, care a putut aceasta și a salvat în chip strălucit ideea/forma umană [ten anthropeian idean] pură de orice lucru străin, a fost fericita Fecioară; căci nimeni altul, spune profetul, nu e curat de întinăciune [Iov 14, 4]. Ceea ce provoacă uimire îngerilor înșiși, nu numai oamenilor, dincolo de orice minune, și le covârșește orice cuvânt e înșuși faptul că, fiind doar om și neavând nimic mai mult decât oamenii comuni, Ea singură a scăpat de boala comună tuturor.
(…)
Înainte de arătarea Dumnezeului-om în Hristos a fost nevoie de arătarea omului în Fecioara
16. Așa în lumea aceasta ca într-un rai l-a arătat pe om curat și întreg, cum fusese plămădit la început, cum trebuia să rămână și cum ar fi putut fi mai apoi dacă ar fi luptat pentru noblețea sa. Căci întrucât se cădea ca natura umană să se întâlnească cu cea divină și așa să se unească în mod riguros cu ea, ca să fie o singură ipostasă a amândurora, trebuia ca mai întâi să se arate în puritatea ei fiecare din ele: și așa Dumnezeu S-a arătat cum era cu putință să Se arate Dumnezeu, iar Fecioara singură l-a arătat pe om; și așa S-a arătat mai apoi Iisus, Cel care fiind aceea [Dumnezeu] S-a făcut și aceasta [om], după ce mai întâi s-au arătat separat fiecare din cele din care este El. Și așa cum Dumnezeu dă subzistență mai întâi minții, după care creează simțirea și în al treilea rând creează ființa compusă din amândouă acestea, omul, tot așa întrucât Dumnezeu este dintru început, iar omul s-a arătat abia la sfârșitul veacurilor, Dumnezeul-om S-a arătat în aceste zile de pe urmă.
Pentru aceasta mi se pare că Dumnezeu nu S-a împărtășit de natura umană mai înainte, ci abia la sfârșitul veacurilor, dat fiind că aceasta din urmă încă nici nu exista cu adevărat, ci abia atunci s-a arătat pentru prima dată.
Conlucrarea și ajutorul Fecioarei la arătarea lui Dumnezeu în lume
17. Astfel, Atotnepătata nu l-a creat pe om, ci l-a găsit zăcând pierdut [cf. Matei 18, 11]; nu ne-a dat natura, ci a păstrat-o; nu a plămădit-o, ci a oferit cele prin care am fost replămădiți, a servit drept ajutoare [boethos] Plămăditorului și statuia a conlucrat [syneirgasato] cu Meșterul. Căci mai întâi Ea i-a dat acesteia [naturii] ceea ce era, iar El a adăugat ceea ce nu era; Acela n-ar fi putut adăuga cel de-al doilea lucru, dacă nu l-ar fi găsit pe primul, peste care trebuia să adauge pe al doilea. Singură Eva a fost ajutor lui Adam dintre toate celelalte animale [Facere 2, 20] și singură Fecioara dintre toate cele ce sunt I-a ajutat lui Dumnezeu la arătarea binelui; căci nimic altceva nu s-a împărtășit de natura aceluia [a lui Adam], n-a fost părtaș la lucrurile lui, și nici o altă ființă nu era atât de părtașă la bunătatea lui Dumnezeu și de aceea nici n-a putut să-L ajute. Meșterul cel mai bun își face cele ale sale și este evident că este cel mai bun dacă-și face o unealtă care poate să-l ajute la orice meșteșug; Dumnezeu însă n-a găsit atât o unealtă [organon] care să-i fie de folos în toate, cât un colaborator foarte oportun [synergou epikairotatou], pe Fericita, și așa S-a arătat pe Sine Însuși. În tot restul timpului a fost, ca să spunem așa, ascuns în cea mai mare parte, întrucât nu era nimeni care să-L arate; dar după ce a existat Fecioara, El Însuși a fost evident tuturor. Așa cum dintre toate corpurile numai prin aer vedem în chip curat soarele, întrucât numai el nu pune înaintea ochilor noștri nimic împreună cu lumina, în același mod și Aceea [Fecioara] n-avea nimic decât curăție și ceea ce era înrudit în chip deosebit cu Prima Lumină.
(…)
Sfântul Nicolae Cabasila, Cuvânt la preaslăvita Naștere a preaslăvitei Doamnei noastre de Dumnezezu Născătoarea al preaînțeleptului și preaeruditului și preasfântului între toți domn Nicolae Cabasila-Chamaetos, traducere diacon Ioan I. Ică jr în Diacon Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 438-442; 445-446; 457-458.
