Sfântul Sebastian s-a născut în cetatea Narvoniei, dar a fost crescut și a primit educație în Mediolan. Datorită înțelepciunii și priceperii sale, a fost pus de împărații Dioclețian și Maximian, voievod al ostașilor lor și era iubit de toți pentru bunătatea lui.
În taină, Sfântul Sebastian păzea poruncile Domnului și se ruga cu stăruință Acestuia pentru mântuire, ajutându-i pe creștinii prigoniți și întărindu-i să rabe până la sfârșit pentru a lua cununa muceniciei. Văzând răbdarea unora dintre creștini se aprindea și el de dorul muceniciei, dar aștepta prilej potrivit pentru aceasta.
Doi frați după trup, de bun neam, Marchelin și Marcu, au fost prinși și legați pentru mărturisirea lui Hristos, iar fericitul Sebastian mergea adesea la aceștia să-i întărească în credință, mai apoi fiind și osândiți la tăiere cu sabia. Părinții lui Marchelin și Marcu, Tracvilin și Maria, mai trăiau încă, deși erau bătrâni. Aceștia l-au rugat pe eparhul cetății Romei să îi mai lase în viață pe Marchelin și Marcu treizeci de zile până ce ei aveau să îi convingă să se închine zeilor. Deci, părinții, soțiile, copiii, rudele și prietenii acestora îi rugau stăruitor să plinească porunca împăraților.
Mergând la ei în temniță, tatăl lor le-a zis: „O! fiii mei prea iubiți, nu vă pare rău de ticăloasele mele bătrâneți? Care alt toiag și ajutor al bătrâneților mele voi avea eu? Cine mă va căuta pe mine lipsitul întru slăbiciunile mele? Cine îmi va îngropa ticălosul meu trup și cine va moșteni averile mele? Fie-vă jale și milă de mine, tatăl vostru, o, fiii mei, care v-am născut și v-am crescut. Pentru ce vă duceți de voia voastră la moarte? Pentru ce nu vă întristați de tinerețile voastre, de bătrânețile mele, de femeile voastre și de copiii care jelesc în tot ceasul fără mângâiere? Pentru ce vă lipsiți de toate cele frumoase ale lumii, de viața cea preadulce și să mănânce vrăjmașii bogăția voastră, iar eu să mă păgubesc într-o zi de toată averea, de viață, de fii și de lumina ochilor mei”.
Încă și maica lor a început a se tângui, zicându-le: „Aduceți-vă aminte, fiii mei prea iubiți, de ostenelile ce am suferit, născându-vă, legănându-vă, crescându-vă și hrănindu-vă, eu, ticăloasa de mine”.
Soțiile, purtând pruncii în brațe, strigau: „Soții noștri prea iubiți! Pentru ce vă arătați către noi și către voi atât de nemilostivi? Dacă ați avut o socoteală că aceasta nebună, ca să vă omorâți fără de vreme și în zadar, pentru o nădejde deșartă a vieții ce va să fie, care nu știți de este adevărată, pentru ce ne aruncați pe noi în munci? Cum vom vedea noi moartea voastră cea amară și nedreaptă? Cum vom suferi văduvia noastră, ticăloasele de noi? Cum vom hrăni pe copiii voștri? Fie-vă milă și vă îndurați de noi! Dacă nu vă este milă de trupurile voastre, apoi omorâți-ne pe noi mai întâi, ca să nu vedem sfârșitul vostru, căci nici o zi nu voim să trăim în urma voastră, ci vom ruga pe schingiuitori să ne taie și pe noi cu aceeași sabie. Sau, dacă nu ne vor asculta, noi înșine ne vom tăia singure”.
Văzând acestea, și mucenicii au început a plânge, biruindu-se de milă. Atunci Sfântul Sebastian, văzând primejdia lepădării lor de credință a zis: „O, ostașii lui Hristos cei tari! O, luptători prea iscusiți ai oștirii celei dumnezeiești! Iată că și prin tăria sufletelor voastre și cu bărbăție v-ați apropiat de biruință. Iar acum, pentru ticăloasa momire de la ai voștri, voiți a lepăda jos cununile cele veșnice? Să învețe prin voi bărbăție ostașii lui Hristos a se înarma cu credință. Să nu voiți a vă lepăda semnul biruinței voastre, pentru lacrimile femeii și nu slăbiți punerea picioarelor voastre pe grumajii vrăjmașilor, pentru că nu, iarăși luând putere, să se ridice spre război, care, deși întâi era cumplit asupra voastră, mai pe urmă însă mai cumplit se va arăta. Deci ridicați, în pătimirile acestea pământești, cu preaslăvire, steagurile nevoinței voastre și nu vă lipsiți de Hristos pentru o nefolositoare tânguire copilărească. Căci aceștia pe care îi vedeți plângând, s-ar fi bucurat acum de ar fi știut cele ce știți voi; căci ei socotesc că numai această singură este viața, care, luând sfârșit, nici o parte nu rămâne celui viu, trupul fiind mort. De ar fi știut că este altă viață fără de moarte și fără de durere, în care împărtășește bucuria cea de-a pururea, cu adevărat s-ar fi sârguit împreună cu voi a merge către aceea și viața aceasta vremelnică întru nimic socotind-o, pe cea veșnică ar fi poftit-o. Pentru că viața aceasta de acum este degrabă trecătoare și atât de nestatornică, încât nici către cei ce o iubesc pe ea nu poate vreodată să-și păzească credința; căci, de la începutul lumii, cei ce au nădăjduit spre dânsa s-au păgubit și pe toți cei ce au poftit-o, i-a înșelat; apoi și-a bătut joc de toți cei ce s-au mândrit cu dânsa, pe toți i-a mințit și pe nici unul nu l-a făcut cu nădejde; în fine, cu totul s-a arătat că este minciună. O! De-ar fi umblat numai cu minciuna și să nu se fi dus în rătăcirea cea cumplită! Dar ce este mai amar, că viața aceasta pe iubitorii ei îi duce către toată fărădelegea. Aceasta pe iubitorii de pântece îi îndulcește cu îmbuibare și cu băutură. Pe iubitorii de patimi, la desfrânare și la toată necurățenia îi îndeamnă. Viața aceasta îndeamnă pe tâlhari să fure, pe cel mânios să se iuțească, pe cel mincinos să înșele. Aceasta seamănă între bărbați și între femei despărțire; între prieteni, vrajbă; între cei blânzi, gâlceavă; între cei drepți, nedreptăți; între frați, sminteli. Aceasta ia de la judecători judecata dreaptă, de la cei curați, întreaga înțelepciune; iar de la meșteri, cinstea și, ca să nu pomenim pe cele mai cumplite ale ei, apoi ea duce către mari fapte rele pe iubitorii săi, încât uneori ucide frate pe frate, fiu pe tată și prieten omoară pe prieten. Oare cu a cui îndemânare se fac acestea? Cu al cui sfat? Cu ce fel de nădejde și gând se săvârșesc niște fărădelegi ca acestea? Oare nu pentru viața aceasta de acum, pe care prea mult iubind-o, oamenii se urăsc unul pe altul? Pentru că fiecare își caută lui singur petrecerea cea mai cu bune plăceri. Căci pentru ce înjunghie tâlharul pe călător, bogatul năpăstuiește pe cel sărac, cel mândru face strâmbătate celui smerit și cel vinovat de tot răul gonește pe cel nevinovat? Cu adevărat toate răutățile acestea le lucrează cei ce slujesc vieții acesteia de acum, care poftesc a petrece și a se îndulci cu dragostea ei multă vreme; ea, sfătuind la toate răutățile pe poftitorii și slujitorii săi, îi dă pe ei fiicei sale celei născute dintr-însa, adică morții celei veșnice, în care au căzut și oamenii cei dintâi pentru aceasta. Căci, creați fiind spre câștigarea vieții celei veșnice, s-au dat pe sine întru dragostea vieții vremelnice; apoi s-au făcut robi plăcerii pântecului și tuturor dulceților. După aceea au căzut în iad, nimic neducînd cu ei din bunătățile cele pământești. Această viață de acum vă înșală pe voi, o, prieteni iubiți”.
Sfântul Sebastian a grăit și către părinții mucenicilor așa: „Pe acești iubiți ai voștri, care merg către viața cea veșnică, să-i întoarceți înapoi cu sufletul vostru cel nedrept? Aceasta vă invită pe voi o! cinstiți părinți, ca să dați înapoi cu tânguirile voastre cele fără de socoteală pe fiii voștri care aleargă către ostășirea cea cerească, către cinstea cea nestricată și către prietenia Împăratului celui veșnic?. Aceasta vă silește pe voi, o! femei ale sfinților, ca prin momelile voastre să răzvrătiți mințile cele mucenicești și să-i abateți de la scopul lor cel bun? Prin sfătuirile voastre le mijlociți moarte în loc de viață și robie în loc de mântuire. Pentru că, de se vor învoi cu sfaturile voastre, apoi puțină vreme vor viețui cu voi, iar după aceea va fi nevoie a se despărți de voi; și astfel se vor despărți, încât nu veți putea să vă mai vedeți unul cu altul acolo, fără numai în muncile cele veșnice, unde văpaia arde sufletele necredincioșilor, unde șerpii tartarului mănâncă buzele hulitorilor, unde aspidele rup piepturile închinătorilor de idoli, unde este plânsul cel amar și suspinarea cea grea, unde nu se mai contenește tânguirea în munci.
Deci dați loc acestora ca să scape de muncile acelea, după aceea sîrguiți-vă și voi a vă izbăvi de acelea, spuneți-le iarăși a se sârgui către cununa cea gătită lor. Nu vă temeți, căci nu se despărțesc de voi, ci merg ca să vă gătească vouă în cer lăcașuri strălucite, întru care cu dânșii și cu fiii voștri vă veți sătura de bunătățile cele veșnice. Dacă aici vă mângâie casele cele frumoase de piatră, cu cât mai vârtos vă vor mângâia pe voi frumusețile curților celor de sus, unde mesele de aur curat strălucesc, unde cămările sunt zidite din pietre scumpe, cu mărgăritare împodobite și cu slavă strălucite; unde-s grădinile de-a pururea înflorite cu flori neveștejite, unde-s câmpuri verzi și îndestulate cu izvoare de ape dulci; unde văzduhul este întodeauna cu mireasmă bună negrăită, unde este ziua cea neînserată, lumina cea neapusă și bucuria cea nesfârșită; unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici un fel de vedere urâtă, nici o grea mirosire, nici o auzire a vreunui glas de întristare, de plângere și de înfricoșare. Ci toate se văd frumoase, toate au miros ca niște aromate, toate se aud înveselitoare. Acolo cânta neîncetat cetele îngerilor și ale arhanghelilor, slăvind pe Împăratul cel fără de moarte într-un glas.
Deci, pentru ce să treceți cu vederea o viață ca aceasta și să o iubiți pe cea vremelnică? Au doară pentru bogății? Acelea pier degrabă, iar cei ce voiesc a le avea lângă ei veșnic, să audă ce răspund către dânșii bogățiile lor: așa ne iubiți pe noi, ca să nu ne despărțim de voi niciodată; însă a merge în urma voastră, după ce muriți voi nu putem; iar a merge înaintea voastră, viețuind voi, putem; însă numai dacă ne veți porunci voi, adică de ne veți trimite înaintea voastră. Lacomul împrumutător și lucrătorul de pământ cel osârduitor să vă fie vouă chip, căci acela dă omului aur în datorie, că îndoit să ia de la dânsul; iar celălalt, feluri de semințe seamănă în pământ, ca să le poată lua însutit. Deci datornicul dă împrumutătorului îndoit aurul său și pământul crește sămânța semănătorului însutit; iar bogățiile voastre pe care le veți încredința lui Dumnezeu, oare nu le va da vouă îndoit de multe?
Astfel trimiteți acolo bogăția voastră înainte și apoi sîrguiți-vă a merge și voi degrabă. Pentru că ce folosește viața aceasta vremelnică? De ar trăi cineva o sută de ani și apoi când va veni ziua cea de pe urmă, au nu se văd toți anii cei trecuți și toate dulcețile vieții, ca și cum n-ar fi fost niciodată? Numai că rămân niște urme ca ale unui călător străin, care ar fi găzduit la noi într-o zi. O! cu adevărat nebunul și acela care nu știe nici unele din aceste bunătăți, numai acela nu poate iubi această viață prea frumoasă. Cu adevărat al celui fără de pricepere este lucrul acesta a se teme de pierderea acestei vieți pieritoare, spre a primi pe cea pururea viitoare, întru care îndulcirile, bogățiile și veseliile se încep, ca să nu se sfârșească niciodată, ci fără sfârșit rămân în veci. Căci cel ce nu voiește să iubească o viață ca aceasta pururea fiitoare, acela și pe aceasta vremelnică în deșert o pierde și cade în moartea cea veșnică. Apoi se ține legat în iad, unde este focul cel nestins, supărarea cea de-a pururea și muncile cele neîncetate, unde viețuiesc duhuri cumplite, cu capete de șerpi, ai căror ochi slobod săgeți de foc, ai căror dinți sunt mai tari ca fildeșul, cu cozile de scorpie, cu glasuri ca ale leilor răcnesc și numai la vedere sunt înfricoșătoare și aduc mare frică, durere cumplită și moarte amară.
O! De-ar fi cu putință a muri într-acele înfricoșări și munci, dar ce este mai cumplit, căci de aceea viețuiesc ca să moară neîncetat. Pentru aceea nu se mistuiește până în sfârșit, ca fără de sfârșit să se muncească. De aceea rămân întregi ca în veci să se învenineze de mușcările balaurilor. Apoi mădulările cele mușcate iarăși se înnoiesc, ca iarăși, să fie spre mâncarea șerpilor celor înveninați și a viermilor celor neadormiți.
O prieteni, o cinstite femei ale sfinților! Nu doriți a întoarce această doime sfântă de la viața cea fără de sfârșit, către acel fel de moarte înfricoșată și fără de sfârșit! Nu-i atrageți de la bucurie către tânguire! Nu-i sfătuiți a merge de la lumină la întuneric! Nu-i chemați de la odihna cea dulce la muncile cele amare! O! doime sfântă, Marcheline și Marcu! Nu vă lăsați să vă înșele dușmanul cel viclean care v-a adus o ispită că aceasta prin casnicii voștri! Nu vă aruncați în muncile cele nesfârșite și nu vă dați în mâinile diavolului! Nu vă înșelați cu dragostea acestei vieți vremelnice, cu frumusețile acestei lumi văzute și dulcețile cele deșarte ale vieții! Nu vă lăsați biruiți de rugămintea părinților, de tânguirea femeilor, de lacrimile copiilor, de momelile prietenilor și ale rudeniilor! Aduceți-vă aminte de cuvintele Domnului: Vrăjmașii omului sunt casnicii lui. Căci nu ne sunt prieteni aceștia care ne despart pe noi de Dumnezeu, ci vrăjmași. Dragostea lor către noi nu este adevărată, ci mincinoasă, de vreme ce dragostea lui Dumnezeu și împărăția cerurilor cea gătită celor ce iubesc pe Dumnezeu o jefuiesc și de atâtea bunătăți ne lipsesc pe noi.
Deci, nu lăsați ca să vă ia din mâini plata aceea pentru care v-ați ostenit atâta! Căci iată, cu adevărat că și cum în mâinile voastre țineți acum bunătățile cele gătite vouă. Iată, acum stați lângă ușile cămării celei cerești. Iată, acum cununile vi s-au împletit și Hristos, puitorul de nevoințe, vă așteaptă ca să vă încununeze și să vă preamărească înaintea sfinților îngeri. Iată, acum a sosit sfârșitul alergării voastre. Deci, nu vă întoarceți înapoi ca femeia lui Lot, ca să nu vă faceți stâlp neînsuflețit, căci veți pierde sufletele voastre. Nu vă întoarceți cu mai multă dragoste către părinți, către femei, către copii, ca să nu fiți nevrednici de Hristos, care a zis: Cel ce iubește pe tatăl său sau pe maică-sa, sau pe fiu sau fiică, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Să nu fiți așa de nepricepuți, ca după ce ați început cu duhul, acum să sfârșiți cu trupul. O! de aș fi avut parte de Hristos, Dumnezeul meu, ca mai înainte de voi, să-mi vărs sângele pentru El; ca voi să fi privit la pătimirea mea și moartea mea să vă fi fost vouă pildă spre a vă pune sufletele pentru Domnul vostru și al meu!”.
Grăind Sfântul Sebastian acestea și multe alte cuvinte insuflate de Dumnezeu, o lumină dumnezeiască l-a strălucit din înălțime, arătându-i chipul ca de înger, ceea ce a înspăimântat pe necredincioși.
Mai apoi, unii dintre cei adunați acolo, în casa lui Nicostrat, au văzut șapte îngeri care l-au îmbrăcat pe Sfântul Sebastian cu o haină strălucită, iar un tânăr prea frumos i-a spus: „Tu, totdeauna vei fi cu mine”. Soția lui Nicostrat, cu numele Zoe, care rămăsese mută, dar auzea cele spuse, a căzut la picioarele fericitului Sebastian lui, cerându-i să-i dezlege limba. Atunci mucenicul a zis: „De sunt rob al lui Iisus Hristos și de sunt adevărate toate cele ce a auzit această femeie din gura mea și prin ele a crezut, să poruncească Domnul meu, ca să se dezlege buzele și limba, precum odinioară a proorocului Zaharia”.
Făcând semnul Sfintei Cruci peste gura femeii, aceasta a început să vorbească, slăvind pe Dumnezeu și fericind pe mucenic. Văzând această minune, Zoe și cei adunați acolo au crezut în Mântuitorul Hristos. Atunci Nicostrat i-a eliberat pe Marchelin și Marcu, părându-i rău că nu se poate învrednici el în locul lor de cununa muceniciei. Dar Sfinții Mucenici Marchelin și Marcu i-au spus: „Paharele pătimirilor noastre nu voim a le lăsa ție; iar Domnul nostru Iisus Hristos este bogat și îndurat; El este puternic să te învrednicească și pe tine de un pahar ca acesta, dacă cu adevărat îl poftești. Că de vreme ce vouă necrezând încă, vi s-a dăruit lumina cunoștinței adevărului, cu cât mai vârtos acum, crezând tot ceea ce veți cere, vi se va da; pentru că dumnezeiasca bunătate totdeauna este gata a da în dar cele dorite, mai ales celor care cred în El fără îndoială. Credința voastră, acum din învățătură s-a început. Și într-un ceas ați învățat ceea ce ar fi putut cineva să învețe într-un an. Și precum vedem, nimic nu vă oprește pe voi cei ce credeți în Domnul nostru a fi gata de a muri pentru El. Nici părinții, nici fiii, nici bogățiile, ci îndată treceți cu vederea cele ce ați iubit totdeauna și căutați ceea ce niciodată nu știați, alergând pe cărările cele neștiute, căci îndată ați venit către Hristos și prin dorință ați intrat acum în cele cerești, de vreme ce nici o mângâiere nu căutați pe pământ! O! cât de mare laudă este lucrul acesta! O! cât este de următor faptei bune! Dar cu Hristos nu v-ați unit în apa Botezului, apoi începuturile ostășirii n-ați văzut și acum luați arme pentru Împăratul Cel adevărat și pe ostașii Lui dezlegându-i din legături, singuri vă faceți ai Lui; iar pentru cei ce vor să fie omorâți, nu vă temeți singuri a vă da la moarte”.
Atunci Sfinții s-au căit că au dorit, din neștiință, să-i împiedice pe mucenici de la buna lor nevoință. Sfântul Marcu i-a încurajat să stea cu bărbăție înaintea uneltirilor vrăjmașilor și a aprins în inima lor dorul de a pătimi pentru Hristos. Nicostrat și Zoe au cerut să fie învățați taina credinței creștinești.
Sfântul Sebastian i-a sfătuit astfel: „Pe toți câți îi ai prin legături și prin temnițe adună-i la un loc, că eu voi chema pe preotul lui Dumnezeu și de la acela te vei învrednici Sfintelor Taine, împreună cu toți care vor voi să creadă. Că dacă diavolul se sârguiește atât de mult spre a întoarce de la Hristos pe sfinții săi robi, cu atât mai vârtos suntem datori a ne sârgui să scoatem de la diavol, pe aceia care cu nedreptate i-a făcut ai săi și să-i dăm iarăși Ziditorului”.
Atunci Nicostrat i-a poruncit lui Claudie logofătul să trimită la casa lui pe toți cei ferecați cu fiare. Aceștia au fost învățați de Sfântul Sebastian cele despre taina dreptei credințe. a fost adus și Sfântul Policarp, preotul, care le-a vorbit despre Sfântul Botez, pe care ei au voit să îl primească cu bucurie. Eparhul s-a mâniat auzind acestea, dar Nicostrat i-a spus că i-a luat pe Marchelin și Marcu în casa sa pentru a-i păzi și apoi i-a chemat și pe cei legați ca cei doi să vadă la ei ce chinuri îi așteaptă. Eparhul s-a bucurat, arătându-i că va lua mare dar de la părinții mucenicilor dacă îi va întoarce la gândul lor.
Claudie a cerut ca Sfântul Sebastian să vine la el acasă și să-i vindece doi copii mici care erau bolnavi, unul răcit și unul cu răni peste tot trupul. Venind Sfinții Sebastian și Policarp, au cerut ca acei copii să fie botezați și, astfel, vor primi vindecare. Atunci Claudie a mărturisit că voiește să fie creștin. Toți au primit Sfântul Botez: Tracvilin, tatăl lui Marchelin și Marcu, prietenii lui (Ariston, Urban, Evtihian, Criscentian, Vitalie și Iust), Nicostrat și fratele său, Castorie, Claudie cu doi fii ai lui Simforian și Felix, Marchia, mama lui Marchelin și Marcu, Simforosa, soția lui Claudie, Zoe și toată casa lui Nicostrat, bărbați și femei, până la treizeci și trei de suflete, cei aflați în legături, șaisprezece la număr. Nași au fost Sfântul Sebastian și creștinele Beatrix și Luchina. După Sfântul Botez, copiii lui Claudie s-au vindecat, iar Tracvilin s-a tămăduit de toate bolile bătrâneților. Mai multe zile după acest eveniment au petrecut în psalmi, lăudând ziua și noaptea pe Dumnezeu, pregătindu-se pentru nevoința mucenicească.
Agrestie Hromatie, eparhul cetății Romei, l-a chemat pe Tracvilin despre fiii lui: „Plecatu-s-au, oare, ca să se depărteze de la creștinătate?”. Iar Tracvilin a răspuns: „Pentru facerea ta de bine nu este destul nici un cuvânt al gurii mele, spre a-ți mulțumi. Căci de nu ai fi oprit tu cu blândețe, răspunsul cel de moarte dat asupra fiilor mei și de nu i-ai fi lăsat atâtea zile, apoi eu m-aș fi lipsit de fii, iar ei n-ar mai fi avut tată. Dar acum se bucură împreună cu mine, toate rudeniile și iubiții prieteni, încă și măria-ta, precum mi se pare; căci morților s-a dăruit viață, celor supărați veselie, iar celor întristați li s-a întors mângâierea”.
Socotind eparhul că fiii lui se vor închina zeilor, Tracvilin i-a mărturisit că este creștin, povestindu-i cum s-a vindecat de podagră și hiragră cu darul lui Hristos Dumnezeu. Noaptea în taină eparhul l-a chemat pe Tracvilin, cerând să-l aducă la el pe cel care poate să îl vindece de boala podagrei. Au fost aduși Sfântul Policarp, preotul împreună cu Sebastian, care i-au învățat pe Agrestie Hromatie, eparhul și pe fiul lui, Tivurtie, credință în Iisus Hristos. Aceștia au distrus toți idolii din casa lui, iar un tânăr frumos și preastrălucit i-a spus eparhului: „Domnul nostru Iisus Hristos, întru care ai crezut, m-a trimis la tine ca să primești sănătate în toate mădularele tale”. Tânărul nu l-a lăsat pe Agrestie Hromatie să se atingă de el, pentru că nu era botezat.
Atunci eparhul și fiul său au căzut au mărturisit pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat. Sfinții l-au sfătuit pe eparh să lase dregătoria ca să nu-i mai cerceteze pe creștini.
Când s-a apropiat de Sfântul Botez și a fost întrebat de preot dacă se leapădă de păcatele sale, eparhul a zis: „De la început trebuia să mă întrebi. Deci, mă voi îmbrăca iarăși în hainele mele și nu voi primi Sfântul Botez, până ce mai întâi nu mă voi lepăda de păcatele mele. Mă voi împăca cu aceia cu care am avut vrajbă. Pe care i-am mâniat, către aceia voi arăta dragoste. Iar de la cei ce au minie asupra mea, de la aceia voi cere iertăciune. Toate datoriile datornicilor mei le voi ierta. Iar de am luat de la cineva ceva cu sila, aceluia voi întoarce îndoit. După moartea femeii mele am avut două țiitoare, pe acelea le voi da după bărbat cu zestre de nuntă. Voi libera robii și roabele. Toate lucrurile dregătoriei mele și ale casei le voi rândui după Dumnezeu și atunci cu îndrăzneală voi zice: Mă lepăd de toate păcatele mele și voi primi Sfântul Botez. Atunci s-a amânat botezul o vreme, dar mai apoi i-au botezat pe amândoi împreună cu toată casa lor, până la o mie patru sute de suflete, bărbați și femei”. După ce s-a lepădat de toate acestea, a primit Sfântul Botez împreună cu fiul său.
În acea vreme, creștinii răbdau de foame și de sete, căci păgânii au pus peste tot idoli, astfel încât orice voia să cumpere hrană și băutură, trebuia să se închine mai întâi idolilor. Atunci mulți creștini mergeau să ia mâncare și apă din casa lui Hromatie, care era foarte bogat. Acolo Sfântul Gaie, episcopul Romei (22 apr.), săvârșea Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, împărtășindu-i pe credincioși.
Hromatie a părăsit Roma, mergând cu mai mulți creștini la o moșie din Campania, ca să nu se afle la Roma că este creștin. Împreună cu el, la sfatul episcopului, a mers și preotul Policarp, ca să-i întărească în credință pe credincioși. Cu ierarhul Romei au rămas cei care râvneau cununa muceniciei: Marchelin și Marcu și tatăl lor Tracvilin, Sfântul Sebastian, Sfântul Tiburtie, Nicostrat protoschiniarul, cu fratele său Castorie, Zoe și Claudie, cu fratele său Victorin și cu fiul său Simforian. Mai apoi, episcopul a hirotonit preot pe Tracvilin și diaconi pe Marchelin și Marcu, fiii lui, iar Sfântul Sebastian a fost așezat apărător al Bisericii.
Săvârșeau Sfânta Liturghie la un oarecare dregător împărătesc, Castul, creștin în ascuns, lângă palat, pentru că nimeni nu bănuia că cei care viețuiau în palatele împărătești ar putea defăima pe idolii mincinoși. Acolo Sfinții se rugau zi și noapte ca Domnul să-i învrednicească de cununa mucenicească. Veneau mulți oameni acolo, căci cu rugăciunile lor bolnavii primeau vindecare, orbii vedere și duhurile necurate se alungau din oameni. De aceea, mulți îmbrățișau credința creștină. Odată, Sfântul Tiburtie a întâlnit pe cale un om rănit din pricina căderii de pe casă și l-a tămăduit cu rugăciunea. De aceea, acela s-a făcut creștin și s-a botezat cu toată casa sa.
Sfânta Zoe, soția lui Nicostrat, a fost prinsă rugându-se lângă mormântul Sfântului Apostol Petru și ea s-a împotrivit a aduce tămâie idolului Aris. A fost închisă în temniță și chinuită cu foamea vreme de șase zile. După aceasta, mucenița a fost spânzurată de păr deasupra unui fum venit din gunoi și, astfel, s-a săvârșit din viața pământească, trupul fiindu-i aruncat în Tibru. După trecerea la Domnul, Sfânta Zoe s-a arătat în vedenie Sfântului Sebastian, anunțându-l despre sfârșitul său.
Auzind aceasta de la fericitul Sebastian, Tracvilin a strigat: „Iată femeile ne întrec! Deci, pentru ce să mai trăim noi?”. Apoi s-a dus și el la mormântul Apostolului și a fost ucis cu pietre și aruncat în Tibru. Nicostrat, Castorie, Claudie, Victorin și Simforian au fost aduși la eparhul cetății, Favian, fiind găsiți când căutau trupurile sfinților Zoe și Tracvilin pe malul Tibrului. După ce au fost siliți să jertfească idolilor vreme de zece zile, cu momeli, dar și cu îngroziri li s-a legat câte o piatră mare de grumaji și au fost înecați în râu.
Sfântul Tiburtie a fost pârât de un creștin mincinos, Curtuat, și dus înaintea eparhului Favian. Mucenicul i-a spus eparhului: „O! Preaînțelepte bărbat și judecător al Romei! De vreme ce nu voiesc a cinsti și a avea între zei pe desfrânata Venera și pe amestecătorul de sânge Die, pe mincinosul Ermis și pe mâncătorul de fii Cron, de aceea îmi zici că ocărăsc neamul meu? Dar eu îți spun că am înmulțit cinstea neamului meu, cinstind pe unul adevărat Dumnezeu, care împărățește în ceruri, închinându-mă și numindu-mă rob al lui. Tu mă îngrozești cu munci? Ce lucru înfricoșat ne este nouă creștinilor a pătimi pentru Dumnezeul nostru prin sabie? Dar prin aceea ne vom dezlega de temnița cea trupească și vom dobândi cereasca libertate. Sau prin foc? Dar noi, mai mare văpaie poftind, am stins văpaia în trupurile noastre și apoi de acestea să ne temem? Sau de surghiunie? Dar Dumnezeul nostru este pretutindeni și oriunde suntem noi cu Dumnezeu, acolo este locul nostru”.
Atunci eparhul a poruncit să fie pus să meargă pe cărbuni aprinși dacă nu aduce jertfă zeilor. Sfântul Tiburtie s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și a mers pe cărbunii aprinși ca pe niște flori roșii și moi, mustrându-l pe Favian care hulea numele Domnului Hristos. Atunci a fost osândit la moarte, fiind tăiat și îngropat pe drumul ce se numea Lavicansc.
Același creștin mincinos, Curtuat, le-a vestit păgânilor despre Castul, Marchelin și Marcu. Deci, Sfântul Castul a fost de trei ori întrebat dacă se leapădă de Hristos și a fost de trei ori spânzurat și muncit. În final, a fost aruncat într-o groapă și astupat cu pământ de viu, dându-și astfel sufletul în mâna Domnului. Sfinții Marchelin și pe Marcu au fost puși la butuc și li s-au pironit picioarele cu cuie de fier. Dar au cântat pironiți pe un lemn: Iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui frații împreună. Au stat astfel o zi și o noapte în rugăciune și a doua zi au fost împunși cu sulițele în coaste, aflându-și sfârșitul mucenicesc.
Sfântul Sebastian a fost chemat de Dioclețian, care i-a zis: „Eu totdeauna te-am avut între cei dintâi în palatele mele, iar tu, cugetând cele împotriva sănătății mele, te-ai făcut vrăjmaș mie și dușman zeilor mei, deși până acum ai tăinuit această răutate”. Fericitul Sebastian a răspuns: „Eu pentru sănătatea ta am rugat totdeauna pe Hristos și am cerut pace împărăției romanilor și m-am închinat împăratului ceresc, socotind că este lucru cu nedreptate a se închina cineva pietrii și a căuta ajutor de la dânsa, că aceea este lucru arătat cum că este lucru al celor fără de minte”.
Dioclețian a poruncit să fie dus în afara cetății, iar acolo să fie legat gol de stâlp și să fie străpuns cu săgeți. O mulțime de ostași au săgetat trupul Sfântului, apoi soldații au plecat crezând că a murit. Soția Sfântului mucenic Castul, Irina, s-a dus noaptea să ia trupul mucenicului și să-l îngroape, dar l-a găsit încă viu și l-a dus în casa sa. L-a îngrijit și în puține zile s-a făcut sănătos. Iar creștinii venind la el în taină, îl rugau să părăsească Roma, ca să nu fie iarăși prins și omorât. Întărit de rugăciune, fericitul Sebastian s-a dus pe scările palatului Eliogavalilor și acolo a strigat înaintea împăraților: „Popii zeilor voștri o, împăraților, vă tulbură pe voi cu vrăjile lor cele necurate, dându-vă știri mincinoase despre creștini, care ar fi potrivnici împărăției romanilor. Dar vedeți că mult vă folosesc creștinii, pentru că se roagă în rugăciunile lor pentru cetatea aceasta; căci nu încetează a se ruga pentru împărăția voastră și pentru sănătatea tuturor ostașilor romani”.
Dioclețian a poruncit să fie prins și dus la hipodrom. Acolo a fost bătut cu bețe până și-a dat sufletul în mâna Domnului. Iar trupul său a fost aruncat noaptea în groapă adâncă cu noroi, pentru a nu fi luat de creștini. Dar Sfântul Sebastian s-a arătat în vedenie unei credincioase, Luchiniei spunându-i: „Să te duci la groapa cea cu noroi, care este aproape de Chirca și vei găsi acolo trupul meu spânzurat în cuie și, luându-l, să-l duci în catacombe și să se îngroape în ușa peșterii, lângă mormintele apostolești”. Femeia a luat trupul și l-a îngropat în locul poruncit ei.
Primul mormânt al Sfântului Sebastian a fost în catacombe, apoi, în vremea papei Grigorie al IV-lea (827-843) moaştele sale au fost mutate în Basilica San Pietro de la Vatican, iar din anul 1218 se află în biserica San Sebastiano fuori le mura, din Roma, mai exact în prima capelă, în partea stângă a bisericii. Sfântul Sebastian împreună cu toți ceilalți mucenici sunt pomeniți în 18 decembrie.
Tropar
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
BIBLIOGRAFIE
Calendarul tuturor Sfinților de peste an și locurile din Italia unde se pot cinsti moaștele lor, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma, 2019.
Sinaxarul Mare al lunii decembrie, Editura Doxologia, Iași, 2014.
Foto credit: Doxologia
