Despre dumnezeiasca întrupare, despre purtarea de grijă de noi și despre mântuirea noastră
Cel îndurat, Cel care a dat existența și care a dăruit o existență fericită n-a trecut cu vederea pe omul care a fost amăgit prin acest atac al diavolului, începătorul răutății, n-a trecut cu vederea pe omul care n-a păzit porunca Creatorului, care a fost lipsit de har, care s-a dezbrăcat de curajul pe care îl avea față de Dumnezeu, care s-a acoperit cu asprimea vieții pline de dureri – căci aceasta simbolizează frunzele de smochin (Facere 3, 7) -, care s-a îmbrăcat cu murirea, adică cu mortabilitatea și grosimea corpului – căci aceasta simbolizează îmbrăcarea cu piei (Facere 3, 21) -, care a fost izgonit din paradis (Facere 3, 23-24), potrivit dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care a fost condamnat la moarte și supus stricăciunii. Nu. Dumnezeu nu l-a trecut cu vederea, ci mai întâi l-a povățuit în multe chipuri, chemându-l să se pocăiască prin suspin și cutremur, prin potopul cu apă, prin distrugerea întregului neam omenesc aproape (Facere 6, 13), prin amestecul și împărțirea limbilor (Facere 11, 7), prin supravegherea îngerilor (Facere 18, 1-33; 19, 1-22), prin incendierea orașelor (Facere 19, 24-25), prin aparițiile tipice dumnezeiești, prin războaie, prin biruințe, prin înfrângeri, prin semne și minuni, prin diferite puteri, prin lege, prin profeți. Prin toate acestea se căuta să se distrugă păcatul, care se răspândise în multe feluri, care subjugase pe om și care îngrămădise în viață toată răutatea, și să readucă pe om la o existență fericită. Dar, pentru că prin păcat a intrat moartea în lume (Romani 5, 12), ca o fiară sălbatică și neîmblânzită, distrugând viața omenească, trebuia ca Cel care avea să aducă mântuirea să fie fără de păcat, să nu fie supus prin păcat morții, ci, chiar prin El să fie întărită și înnoită firea, să fie povățuită prin fapte, să fie învățată pe calea virtuții, care depărtează de la stricăciune și conduce spre viața veșnică. În sfârșit, Dumnezeu arată noianul cel mare al dragostei pe care o are pentru om. Căci Însuși Creatorul și Domnul primește să lupte pentru creatura Lui și se face învățător cu fapta. Și pentru că dușmanul amăgește pe om cu nădejdea Dumnezeirii (Facere 3, 5) acum el este amăgit, căci Domnul s-a îmbrăcat cu haina trupului și arată în același timp bunătatea, înțelepciunea, dreptatea și puterea lui Dumnezeu. Bunătatea, pentru că n-a trecut cu vederea slăbiciunea făpturii Lui, ci s-a îndurat de cel căzut și i-a întins mâna. Dreptatea, pentru că omul fiind biruit, nu îngăduie ca altcineva decât omul să învingă pe tiran și nici nu răpește cu forța pe om de la moarte, ci pe acela pe care altădată moartea îl subjugase prin păcat, pe acesta Cel bun și Cel drept l-a făcut iarăși biruitor și a mântuit pe cel asemenea prin Unul asemenea, lucru ce părea cu neputință. Înțelepciunea, pentru că a găsit dezlegarea cea mai potrivită acestui lucru imposibil. Căci prin bunăvoința lui Dumnezeu și a Tatălui, Fiul Unul născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care este în sânul lui Dumnezeu și al Tatălui (Ioan 1, 18), Cel deoființă cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Cel mai înainte de veci, Cel fără de început, Cel care era dintru început și era cu Dumnezeu și cu Tatăl și era Dumnezeu (Ioan 1, 1-2) și există în chipul (morphe – forma) lui Dumnezeu (Filipeni 2, 6), se pogoară aplecând cerurile, adică smerindu-se fără să smerească înălțimea Lui cea nesmerită, se pogoară spre robii Lui printr-o pogorâre inexprimabilă și incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorârea. Și, fiind Dumnezeu desăvârșit, se face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate din toate noutățile, singurul lucru nou sub soare (Ecclesiast 1, 9-10), prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decât ca Dumnezeu să se facă om? Și Cuvântul s-a făcut fără schimbare trup (Ioan 1, 14) din Duhul cel Sfânt și din Maria sfânta, pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu. Și singurul Iubitor de oameni se face mijlocitor între om și Dumnezeu (I Timotei 2, 5), fiind zămislit în preacuratul pântece al Fecioarei, nu din voință sau din poftă sau din legătură bărbătească (Ioan 1, 13) sau din naștere voluptuoasă, ci de la Duhul Sfânt și în chipul celei dintâi faceri a lui Adam. Și se face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecând neascultarea noastră și făcându-ni-se pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putință să dobândim mântuirea.
Despre modul zămislirii Cuvântului și al întrupării Lui dumnezeiești
Îngerul Domnului a fost trimis la Sfânta Fecioară, care se trage din seminția lui David (Matei 1, 16; Luca 1, 27): „Căci este evident că Domnul nostru a răsărit din Iuda, din care seminție nimeni nu s-a apropiat de altar” (Evrei 7, 14.13), după cum a spus dumnezeiescul Apostol. Despre aceasta vom vorbi mai precis mai pe urmă. Acesteia binevestindu-i, îngerul i-a zis: „Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine” (Luca 1, 28).
Ea s-a înspăimântat din pricina cuvântului, iar îngerul a zis către ea: „Nu te teme, Marie, căci ai găsit har la Domnul și vei naște Fiu și Îi vei pune numele Iisus” (Luca 1, 30-31). „Căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1, 21). Pentru aceea cuvântul Iisus se tălmăcește „Mântuitor”. Iar ea nedumerindu-se, a zis: „Cum va fi mie aceasta, pentru că eu nu cunosc bărbat?” (Luca 1, 34). Iarăși zice îngerul către ea: „Duhul cel Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui preaînalt te va umbri. Pentru aceea și Sfântul născut din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1, 35). Iar ea a zis către el: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38).
Deci, după asentimentul Sfintei Fecioare, Duhul cel Sfânt s-a pogorât peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curățind-o și dându-i în același timp și puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului și puterea de a naște.
Atunci a umbrit-o înțelepciunea enipostatică și puterea preaînaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel de o ființă cu Tatăl, ca o sămânță dumnezeiască, și și-a alcătuit Luiși, din sângiurile ei sfinte și preacurate, trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător, pârga frământăturii noastre. Nu și-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale suprafirească, prin Duhul Sfânt. Nu și-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvârșit dintr-o dată. Însuși Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut ipostasă trupului. Căci Cuvântul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci, locuind în pântecele Sfintei Fecioare, și-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa Lui, din sângiurile curate ale pururea Fecioarei, trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător, luând pârga frământăturii omenești, și Însuși Cuvântul s-a făcut ipostasa trupului. În chipul acesta este simultan și trup: trup al Cuvântului lui Dumnezeu și trup însuflețit, rațional și cugetător. Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat. Căci fiind prin fire Dumnezeu desăvârșit, Același s-a făcut prin fire om desăvârșit. Nu și-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de întrupare, ci s-a unit după ipostasă în chip neamestecat, neschimbat și neîmpărțit cu trup însuflețit, rațional și cugetător, care are în el însuși existența, pe care l-a luat din Sfânta Fecioară, fără să se schimbe firea Dumnezeirii Lui în ființa trupului, și fără să se schimbe ființa trupului în firea Dumnezeirii Lui, și fără să rezulte o singură fire compusă din firea Lui dumnezeiască și din firea omenească pe care a luat-o.
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere din limba greacă veche, introducere și note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 113-117.
