Sfântul Grigorie Palama, Omilia 40

La Întrutotcinstitul profet, Înaintemergător și Botezător al Domnului, Ioan

(…)

7. (…) așa cum Domnul atunci, când noi toți eram lipsiți de evlavie (cf. Romani 5, 6-8), din negrăită iubire de oameni, a coborât din ceruri pentru noi, la fel și Ioan, [tot] atunci a ieșit din pustie pentru noi ca să slujească voii Sale de oameni iubitoare. Căci pe măsura vârfului răutății de atunci a oamenilor și [potrivit] acelei pogorâri fără de asemănare a iubirii de oameni a lui Dumnezeu, astfel trebuia să fie și [acel] slujitor, nelipsindu-i niciun prisos de virtute. Căci astfel i-ar fi putut atrage pe cei care-l vedeau – cum de altfel i-a și atras -, făcându-i să se întoarcă către el cu uimire, ca unul care este diferit și care arată o viețuire mai presus de om. Și propovăduind, propovăduirea îi era vrednică de felul viețuirii. Căci vestea Împărăția cerurilor, amenința cu foc nestins și Îl arăta pe Hristos drept Împărat al cerurilor, a Cărui lopată este în mâna Lui, și va curăța aria Sa și va aduna grâul în jitnița Sa, iar pleava o va arde în foc nestins (Luca 3, 17).

8. Dar nu numai cu cuvintele, ci și prin fapte L-a arătat tuturor pe Acesta, botezându-L, arătându-L cu degetul, prezentându-L propriilor ucenici și mărturisind prin toate că Acesta este Fiul Tatălui, Mielul lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 29. 34-36), Mirele sufletelor care Se apropie de el (cf. Ioan 3, 29), Cel care ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29), Care scoate afară întinăciunea și, în schimb, aduce și dăruiește sfințenia. Pregătind astfel calea Lui, potrivit prorociei lui Zaharia (cf. Luca 1, 67-79), și împlinind tot [lucrul] pentru care a fost trimis, pentru care a mers înainte și pentru care s-a făcut botezător în Iordan, îi lasă lui Hristos îndrăzneala cuvântului față de cei adunați și învățătura și se retrage din fața mulțimii, lăsându-i pe aceștia în seama Domnului (cf. Ioan 1, 35-39). Apoi însă, cum Irod, fiul acelui ucigător de prunci (cf. Matei 2, 16), deși nu primise toată puterea tatălui, fiind doar tetrarh, adăuga însă [multe alte rele] la răutatea aceluia, însoțindu-se cu desfrânarea și făcându-se iudeilor pildă a toată răutatea, Ioan nu a răbdat să tacă – căci cum ar fi putut, de vreme ce era glasul adevărului (cf. Matei 3, 3; Isaia 40, 3) ? -, ci l-a mustrat în privința tuturor celorlalte rele pe care le-a făcut, dar mai ales pentru Irodiada, femeia fratelui său, pe care, răpind-o acela, s-a însoțit cu ea în chip nelegiuit, zicând către el: Nu-ți este îngăduit să tịi pe femeia lui Filip, fratele tău (Marcu 6, 18). Iar acela, nesuferind mustrarea, sau mai degrabă mustrările, a mai adăugat și aceasta la celelalte fapte rele, și l-a închis pe Ioan în închisoare (Luca 3, 20).

9. Filip acesta era și el fiu al lui Irod și era tetrarh al unei alte părți. Căci Irod, tatăl lor (cf. Luca 2, 16), după acea crudă și nebună ucidere a pruncilor, a căzut în necazuri și boli de nesuportat și de nevindecat și și-a luat singur viața din pricina unei nebunii fără măsură și a chinurilor foarte mari – moment în care și îngerul a zis către Iosif în Egipt: Scoală-te, ia pruncul și pe mama Lui și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei care căutau să ia sufletul copilului (Matei 2, 20; cf. Matei 2, 13). Așadar, după ce Irod acela și-a sfârșit în chip rău viața, Cezar, care era atunci împărat peste tot, a împărțit în patru stăpânirea aceluia, în două dintre ele punând pe alții, iar în alte două părți așezând tetrarhi pe acești fii ai lui Irod, pe Filip și pe acest Irod. De aceea Evangelistul Luca spune că Irod era tetrarh al Iudeii, iar Filip, fratele său, al Itureii și al ținutului Trahonitidei, atunci când Ioan s-a oprit la Iordan ca să propovăduiască botezul pocăinței (cf. Luca 3, 1-18).

10. Așadar, acest Irod cel tânăr, punând mâna pe Ioan, l-a legat și l-a pus în temniță, după cum zic Matei și Marcu (cf. Matei 14, 3; cf. Marcu 6, 17), din cauza că a fost mustrat de Ioan din pricina Irodiadei, pe care și-a făcut-o a sa, deși era femeia fratelui său. Iar Luca zice că nu numai din cauza Irodiadei, ci și pentru toate relele pe care le-a făcut Irod [a fost mustrat] (Luca 3, 19), și a adăugat la toate și aceasta, și l-a închis pe Ioan în temniță (Luca 3, 20). Cum de ceilalți evangheliști au făcut pomenire numai despre mustrarea cea cu privire la Irodiada? Pentru că închiderea lui Ioan avea și alte multe cauze, sau mai degrabă [avea drept cauză] toate faptele împăratului iubitor de rău, care, fiind mustrat pentru toate acestea, nu a răbdat îndrăzneala lui Ioan. Dar singura cauză pentru care i s-a tăiat capul a fost adulterina, care a săvârșit și și-a adus la împlinire lucrul prin uneltirile și strădaniile ei. Căci aceasta, fiind cuprinsă de adânca pornire contra lui Ioan care-l mustra pe Irod și se opunea faptei sale contrare legii, voia să-l omoare (cf. Marcu 6, 19). Căci, după cum socotea, nu era alt chip să aducă la tăcere mustrarea la adresa sa. Și necurăția ei nu era numai una, sau numai două, ci era de multe feluri. Căci era adulterul cel mai rușinos dintre toate păcatele, [pentru că] nu se săvârșea de oricine altcineva, ci de fratele bărbatului celei adultere, [bărbat] care avea și o copilă cu ea, iar fata era încă în viață. Și chiar de ar fi murit acela, nu era permis, după [legea lui] Moise (cf. Deuteronom 25, 5-10; cf. Facere 38, 8), ca fratele să ia de soție pe femeia aceluia. Însă acesta, trăindu-i încă fratele și având acesta o fiică [în viață], plănuia s-o aibă în pat [pe femeia fratelui său]. Și [voia] să săvârșească necurăția nu într-ascuns, cum cu oarecare fereală se lucrează dezmățul, ci cu îndrăzneală și fără de rușine.

11. Astfel, dedându-se răutății cu toată alegerea, și nesuportând mustrarea ce decurgea de aici, l-a închis pe Ioan în temniță. Dar și temnița aceasta, mai mare mustrare era, find auzită si văzută si ducându-se vestea [despre ea] la toți. De aceea și Irodiada, deși era adânc pornită împotriva lui, adică hrănea în sine nebunia împotriva lui Ioan, și voia să îl omoare, totuși nu putea. Căci Irod se temea de Ioan, știindu-l bărbat drept și sfânt (Marcu 6, 20). Se temea Irod de Ioan, din pricina prisosului virtuții, însă nu se temea de Dumnezeu, de la Care [vine] oamenilor virtutea. [Ba chiar] nu se temea de Ioan pentru că era astfel – căci Irod îl știa drept bărbat drept și sfânt -, ci se temea din pricina mulțimilor, care îl socoteau ca un profet, după cum zice Matei (Matei 14, 5). Căci, după cum scrie acesta, nu doar Irodiada, ci și Irod vrând să-l omoare pe Ioan, se temea de mulțime (cf. Matei 14, 5).

12. Iar ceea ce spune Marcu despre Irod, și anume că îl asculta cu plăcere pe Ioan (cf. Marcu 6, 20), aceasta este: după cum în cazul poțiunilor cu medicamente simțim amăreala, dar le primim, gândindu-ne la folosul lor, în chip contrar, în cazul învățăturilor duhovnicești, ele, fiind astfel, adică dulci, prin firea lor, le plac și celor care nu ascultă de ele, însă aceștia nu le primesc, gândindu-se la împotrivirea care se naște din ele față de poftele lor cele rele. Și poate că la început [Irod] îl asculta cu plăcere, căci îl ocrotea, și ascultându-l, multe făcea (cf. Marcu 6, 20). Dar cum [oamenii] cei răi din fire (în sens de o înrădăcinare profundă a răului în firea omenească) îi urăsc pe cei care îi mustră – ura înmulțindu-se din pricina mustrării -, Irod nu a ținut seama de toate [cele auzite], ci s-a învoit cu femeia adulteră în ceea ce privește intenția de ucidere; și vrând și el să îl omoare pe Ioan, după cum spune Matei, se temea de mulțime (cf. Matei 14, 5). Nu îi era însă frică de vreo opoziție din partea acestora, ci doar de osânda din partea lor, pentru că aceștia îl socoteau profet [pe Ioan]. Căci știa că pentru nimeni dintre toți aceia nu a rămas ascunsă superioritatea virtuții și a harului lui Ioan și, fiind dependent de opinia celor mulți, se temea de acuzația din partea lor; iar pentru că vâna laudă de la ei, în unele aspecte încă pretindea că are față de Ioan ascultare și evlavie.

13. Dar Irodiada, care era isteață în a face rău, i-a dezlegat și această frică și l-a incitat către ucidere – fără să dea naștere reproșurilor, după cum socotea ea, sau mai degrab după cum [plănuia] să înșele. Căci fiind pornită [împotriva lui Ioan] și [având gânduri] ucigașe, căuta vreme potrivită să [se] ascundă de blamul celor mulți și să pună în lucrare nebunia sa contra Botezătorului și Profetului. Și fiind o zi cu bun prilej (Marcu 6, 21), adică pentru uneltirea cea ucigașă, pe când se sărbătorea ziua de naștere a lui Irod și toată mulțimea era adunată, iar toți dregătorii erau așezați, a ieșit în mijlocul tuturor, trimisă anume de [Irodiada], fiica acesteia (cf. Marcu 6, 22). Și fătuca a dănțuit înaintea ochilor tuturor, și a plăcut și altora, și lui Irod. Căci fiind [fiica] aceleia și fiind crescută de ea, cum avea să nu danseze în chip nerușinat și să nu îi placă lui Irod? Iar dansul cel nerușinat într-atâta l-a stăpânit pe regele cel iubitor de jocuri, încât i-a și zis copilei: Cere de la mine ce vei voi și îți voi da. Și s-a jurat ei: Ce vei cere, îți voi da, până la jumătate din regatul meu (Marcu 6, 23).

14. Iese copila cea nerușinată la mama ei, care o învățase acele sărituri necuviincioase și acele învârteli, îi vestește jurământul, cere să fie învățată [despre] cerere, pe dată e învățată, ascultă cu cea mai dragă inimă și se întoarce la rege cu grabă (cf. Marcu 6, 24), aruncându-i în față, fără rușine, cererea, zicând: Vreau să-mi dai îndată, adică cât mai repede, în acest ceas, capul Botezătorului pe o tipsie (Marcu 6, 25). Așadar, fătuca a cerut acestea fără să se rușineze. Iar cea adulteră socotea că l-a dezlegat, după părerea sa, pe rege, prin aceste [tertipuri], de acuzația pentru uciderea Botezătorului și Profetului. Vei părea că ai săvârșit uciderea din evlavia ta față de jurământ, și nu din ura față de cel drept. Iar regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurăminte și pentru cei ce ședeau cu el la masă nu a voit să o respingă. De aceea, trimițând, i-a tăiat capul în temniță. Și a fost adus capul și a fost dat fetei (Marcu 6, 26-28).

15. Vai, vai, pricina câtor rele este nebuna iubire de slavă! Nu putea ucide din pricina mulțimii, dar a ucis din pricina celor așezați împreună cu el la masă. S-a mâhnit adânc pentru nimic altceva decât pentru că socotea că va fi lipsit de slava din partea celor mulți. Căci situația devenise dificilă pentru rege în toate cazurile: dacă l-ar fi ucis pe cel drept, se aștepta la blam pentru ucidere, iar dacă nu l-ar fi omorât pe cel drept, avea să pară călcător de jurământ. Jurământul a fost din pricina ambiției, frica de călcarea jurământului a fost din pricina iubirii de slavă, uciderea pricinuită de ținerea jurământului a fost din cauza slavei; de altfel și întreg banchetul acesta tot pentru slavă deșartă l-a adunat. Bine zice Domnul în Evanghelii: Cum puteți să credeți în Mine, când primiți slavă unii de la alții, și slava care vine de la Unul Dumnezeu nu o căutați? (Ioan 5, 44). Această slavă de la oamenii căutând-o și iudeii, au refuzat credința în El și au tăiat capul tuturor profeților celor dintre ei, ucigându-L și pe Hristos, Care era plinirea profeților. Astfel erau faptele împăratului care a fost împărățit de [femei] adultere și dansatoare. Astfel sunt cele cu care se încântă și care îi plac și prin care își vinde și își trădează împărăția și ajunge pe punctul [chiar] de a face așa ceva.

16. Un astfel de lucru pătimește și mintea noastră, fraților! Căci fiind zidită de Dumnezeu drept împărat și suveran al patimilor, atunci când se lasă fermecată de ele, este dusă în robie nefirească și [către] fapte străine. Și astfel, fiecare dintre cei robiți de păcat și patimi, atunci când este mustrat de propria conștiință, se irită și se enervează, și prima dată face ca și cum ar închide-o, așa cum [l-a închis] Irod pe Ioan, nevrând să asculte de ea. În plus, nici nu primește a auzi cuvintele scrise pentru respingerea păcatului și pentru îndemnul către toată virtutea. Iar când [unii ca] aceștia sunt stăpâniți desăvârșit de Irodiada, care viețuiește împreună cu ei în chip nelegiuit, adică de cugetarea cea iubitoare de păcat, atunci nimicesc și cuvântul harului cel înnăscut în ei – și mă refer la propria lor conștiință -, făcând-o întru totul nelucrătoare; și nu cred și contrazic Scriptura cea de Dumnezeu insuflată, devenind cu totul fără conștiința și potrivnici cuvântului lui Dumnezeu, precum Irod [era potrivnic] lui Ioan.

17. Dar și cei care contrazic adevărul dreptei credințe pătimesc lucruri asemănătoare, sau mai degrabă fac [lucruri asemănătoare]. Căci fiind mustrați de cuvintele profetice, apostolice și ale Părinților, pe care noi le punem înainte, prima dată fac ca și cum le-ar închide pe acestea în cărți, zicând: Lăsați-le să șadă acolo și nimeni să nu le folosească sau să nu le pună înainte! Căci ei nu-L aud pe Domnul, Care zice: Cercetați Scripturile, și în ele veți afla viață veșnică (Ioan 5, 39). Apoi, fiind duși către și mai rău de Irodiada, adică de părerea lor cea păgânească, le oferă pe o tavă, ca ucise, nimicite fiind de scrierile lor, spre desfătarea cea bolnavă și spre vătămarea celor care sunt de acord cu ei.

18. Astfel, Irod este planul a toată răutatea și păgânătatea, în vreme ce Ioan este stâlpul a toată virtutea și dreapta credință. Irod este pleroma răutății, puterea păgânătății, organul fărădelegii, [omul] cu adevărat trupesc, ca unul care și trăiește, și cugetă după trup. Ioan însă este înălțimea din veac a purtătorilor de Dumnezeu, sălaș strălucit al harismelor Duhului, nume numit după dumnezeiescul har, lăcaș a toată dreapta credință și virtutea. Așadar, două chipuri ne stau înainte azi, extrem de opuse și potrivnice unul altuia. Unul dintre ele, părând, puțin și pentru puțin timp, că aduce bucurie și îi cinstește pe cei care aleg să trăiască ca el, îi predă unei necinste și unui necaz nesfârșit și de nepurtat. Celălalt, deși pentru puțin timp îi face să sufere pe cei care privesc la el, mai apoi le hărăzește acestora slavă și bucurie dumnezeiască, negrăită, adevărată și veșnică. Așadar, dacă trăim după trup, imitându-l pe Irod cel trupesc, vom muri, după cum zice apostolul (cf. Romani 8, 13). Dacă însă, prin Dumnezeiescul Duh, după zelul lui Ioan, ne opunem poftelor și faptelor cele rele ale trupului, vom trăi în veci.

19. Sfârșitul vieții după Duhul este ascuns acum în Hristos, la Dumnezeu (cf. Coloseni 3, 3-4), și încă nu este arătat tuturor. Când însă se va arăta, vom fi asemenea Lui (I Ioan 3, 2), moștenitori ai lui Dumnezeu, împreună moștenitori ai lui Hristos (Romani 8, 17), dobândind bunătățile acelea veșnice și neprihănite pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit și nici la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9), pentru că sunt mai presus de auzire, de ochi și de cugetare. Iar pentru cei care trăiesc după trup, desfătările nu sunt numai muritoare și vremelnice, ci și atât de mărunte și de lipsite de valoare, încât sunt asemenea roșcovelor și mâncării porcești (cf. Luca 15, 16).

20. Așadar, pe de o parte, chiar dacă aceste [desfătări trupești] ar fi veșnice, ar trebui iarăși să le preferăm pe acelea [duhovnicești], pentru că sunt fără asemănare și întru totul mai presus. Iar dacă, pe de altă parte, și acestea [trupești] ar fi mari și minunate ca acelea [duhovnicești], având în vedere că acestea [trupești] sunt vremelnice, iar acelea sunt veșnice, iarăși trebuie să le preferăm pe acelea [duhovnicești], ca unele care rămân. Însă pentru că acelea sunt fără sfârșit și fără de asemănare, iar acestea sunt nefolositoare și vremelnice, să preferăm, fraților, pe cele statornice, negrăite și cerești în locul celor care se încolăcesc aici jos și sunt stricăcioase. Să trecem pe bună dreptate peste cele care trec, chiar dacă cu furtișag înșală pentru puțină vreme simțirea, și atunci ni se vor oferi în schimb cele viitoare, ca unele care rămân și nu se strică niciodată. Să fugim de asemănarea cu Irod. Să ne străduim, după putere, să-l imităm pe Înaintemergătorul harului și să facem aceasta mai ales noi, cei a căror viață este monahală și a căror viețuire s-a rupt de obiceiurile și lucrurile lumești și s-a apropiat cumva de viața eremitică și solitară a Profetului și Botezătorului; care profet, și aceasta știind-o de mai înainte, și anume că va fi o tagmă monahală, care-l va putea imita cândva într-o măsură potrivită, a fost decapitat nu pentru că s-a luptat pentru dreapta credință, ci [pentru că s-a luptat] pentru virtute, pentru ca și noi să fim gata să ne împotrivim până la moartea păcatului, știind că cel care pune patimile pe fugă prin virtute va lua cununa muceniciei. Căci pe cât păcatul este un rău mai mic dacă e comparat cu lipsa dreptei credințe, cu atât mai mare va fi binele care urmează din înfruntarea primejdiei pentru virtute. Căci cum nu își va pune viața, dacă e nevoie, și pentru [binele] acela mai mare, adică pentru dreapta credință, acela care și-a dat-o pentru un [bine] mai mic?

21. De aceea și celui mai mare dintre cei născuți din femei (cf. Matei 11, 11; cf. Luca 7, 28) vestitorului pocăinței, Înaintemergătorului și Botezătorului Mântuitorului, i s-a tăiat capul pentru că a luptat pentru virtute. Și acesta nu a fost numai Înaintemergătorul lui Hristos, ci și al Bisericii Lui, și mai ales, fraților, al viețuirii noastre. Acela s-a născut din cea stearpă, din Elisabeta, iar noi din Biserica neamurilor, despre care este scris: Veselește-te, cea stearpă, care nu naști, izbucnește și strigă, tu, care nu ai durerile nașterii, că [mai] mulți sunt fiii celei singure decât ai celei care are bărbat(Isaia 54, 11; cf. Galateni 4, 27). Pe acela, după naștere, l-a prigonit Irod ucigătorul de prunci [cu gând] ucigaș (cf. Matei 2, 16-18), luptându-se și împotriva aceluia din pricina urii pentru Hristos; dar [Ioan] a găsit drept scăpare pustia, pe care a socotit-o mai vrednică de iubit decât lumea și a locuit în ea. Și pe noi ne atacă Irod cel intelectual după nașterea cea duhovnicească, prigonindu-L și acesta acum pe Hristos prin noi.

22. De aceea fugim și noi de lume și găsim scăpare în aceste școli ale virtuții afierosite lui Dumnezeu, și astfel scăpăm de nemiloșii lăncieri și soldați înarmați cu săbii, [adică] de materiile patimilor prin care se pricinuiește moartea cea duhovnicească, despărțindu-se omul de Dumnezeu. Aceasta este moartea care urcă la noi prin ferestrele deschise care sunt în noi, adică prin simțuri. Căci prin aceste ferestre a venit și la început [moartea] și a tras de sus neamul nostru, făcându-i să cadă din nemurire pe protopărinți. A ascultat Eva sfatul cel răuvoitor al vicleanului; a văzut, a dorit [după fruct], a mâncat, a murit, l-a ademenit pe bărbat, l-a luat părtaș și la gustare și la cădere. Aceia nu au putut să se împotrivească unei singure cercări și au plecat pe dată urechile la un singur cuvânt spus cu vicleșug, fiind învinși de o singură vedere frumoasă, deși nu erau încă împătimiți, ci fără patimă, umblând într-un loc curat de patimi. Noi însă, care am crescut toată viața în lume, vom putea oare să nu pătimim rău, să nu fim vătămați și să nu aducem într-o stare rea omul cel dinlăuntru în fața vederilor celor de multe feluri ale patimilor, în fața auzirilor și a conversațiilor abundente și nu mai puțin rușinoase? Nu este [cu putință] aceasta, nu este!

23. Pentru aceste motive Părinții, imitându-l pe Înaintemergătorul harului, s-au despărțit de lume și au fugit departe de locuirea cu cei legați de ea; și unii au locuit pustia și au atras către ea pe mulți dintre cei care au trăit mai apoi, iar alții, nevoindu-se în sfintele incinte [ale mănăstirilor], au organizat în acestea obști duhovnicești, unde noi, cu râvnă potrivindu-ne, uneori într-una, uneori în alta dintre acelea, trăim în aceste sfinte împrejmuiri. Dar nu trebuie numai să locuim în ele, ci trebuie să și trăim după [chipul] acelor Părinți. Căci nici din aceste alte raiuri ale lui Dumnezeu pe pământ nu lipsește pomul cunoașterii binelui și răului, și nici îndrumătorul cel rău. Însă e cu putință ca, instruiți fiind de exemplele cele din vechime, să ne dedicăm Singurului Înțelept și Bun Sfătuitor și să urmăm pașilor celor care, și mai înainte, și acum, ascultă de El, imitând, ca să zicem ca apostolul (cf. Evrei 13, 7), felul de viețuire al acelora cărora le știm ieșirea [din viață]. Dar sunt fiare și dobitoace și în pustie, și în aceste sfinte mănăstiri. Și [trebuie] să avem multă frică să nu fim la fel cu bestiile cele lipsite de rațiune și să nu ne asemănăm lor (cf. Psalm 48, 13.21) dacă nu imităm fiecare dintre noi, după putere, viața lui Ioan.

24. Ce, dar? Acela avea mereu capul descoperit, și acesta era semn al rugăciunii neîncetate și al îndrăznirii față de Dumnezeu (cf. Efeseni 3, 12; 6, 19; Evrei 4, 16). Căci trebuie ca bărbatul să se roage [cu capul] neacoperit, după glasul apostolului (cf. I Corinteni 11, 4), pentru ca, cu fața descoperită, să reflectăm ca într-o oglindă slava Domnului (cf. II Corinteni 3, 18). Să fie acoperiți, așadar, cei care sunt legați de lume prin lucrurile cele vătămătoare – care îi împresoară, sau mai degrabă care le sunt înnăscute -, și prin piedicile fără încetare care [le încâlcesc] picioarele, neputând [să se roage] neîntrerupt precum noi. Noi însă, care ne-am retras în chip bun din lume, să ne despărțim și cu cugetarea de lume, legând mintea noastră de Hristos prin psalmi, cântări și rugăciuni duhovnicești (cf. Efeseni 5, 19), și să ne facem sălaș al Numelui mântuitor (cf. Fapte 2, 21.38; 4, 12; 10, 43), pomenindu-L pe Acela pentru Care am ieșit din lume. Căci cel care s-a retras pentru El din lume și din cele ale vieții dorește în orice chip unirea cu El. Iar această unire vine prin pomenirea neîncetată a Lui, pomenire care curăță mintea.

25. Să ne curățim, așadar, ochiul cugetării, tinzând către Dumnezeu prin fapte, cuvinte și cugetări. Căci nu vom avea parte de nimic din cele care trag în jos dacă numai vom vrea să privim, după putere, la viața lui Ioan. Acela trăia fără un acoperiș; noi să ne mulțumim cu un mic acoperiș și să iubim fiecare dintre noi chiliuța dată de proestos, gândindu-ne la cel ce toată viața a fost fără adăpost. Acela se mulțumea cu poame și miere sălbatică (cf. Matei 3, 4; Marcu 1, 6) – [căci] există o plantă care crește de la sine în pustie, ale cărei rădăcini le-au folosit pentru hrană și Părinții locuitori ai pustiei de după Ioan, iar fructele ei se numesc poame. Așadar, acela își ducea viața cu fructe și cu rădăcini de plante sau cu miere de pe munți și era îmbrăcat numai cu o haină, având în jurul mijlocului o cingătoare de piele, arătând pe de o parte, în chip simbolic, că și-a încins în trup moartea patimilor, iar pe de altă parte că are el însuși [virtutea] bună a sărăciei și că ne învață și pe noi [aceasta] prin fapte. Iar noi de câte provizii pentru hrană și pentru îmbrăcăminte nu suntem plini, având recipiente și depozite de grâu și vin, locuri de frământat și de făcut pâinea și, pe scurt, toate cele necesare?

26. Să mulțumim, așadar, lui Dumnezeu, Dătătorul acestora, și Înaintemergătorului Său, datorită Căruia se adună acestea fără trudă, ca și cum s-ar revărsa la noi dintr-un izvor, și să le primim spre slava Sa, dându-I în schimb mulțumirea noastră cea prin fapte. Pentru că dacă ne mulțumim cu acestea, care sunt de obște celor din mănăstire, nu suntem foarte departe de sărăcia și cumpătarea lui Ioan. Căci, deși acela a fost de neîntrecut în toate privințele, însă după cum și el a fost hrănit de Dumnezeu, la fel și noi [suntem hrăniți] din hambarele lui Dumnezeu. Dacă însă avem bunuri și rezerve proprii, lucrul acesta este groaznic și ne îndepărtează de părtășia cu Sfinții. Căci cel care s-a retras din lume, dar are ale sale – fie că le-a adus din lume, fie că le-a dobândit aici – poartă cu sine lumea și nu se retrage niciodată din lume, chiar dacă se află în acest Sfânt Munte; și chiar dacă locuiește în aceste mănăstiri, care sunt icoane ale lumii cerești, își însușește (pângărește) locul pentru sine și nu-l lasă să fie mai presus de lume. Unul ca acesta cu siguranță va fi osândit, pentru că a socotit [locul] cel sfânt al lui Dumnezeu drept un loc obișnuit.

Dar [oare] și Ioan, Botezătorul și Înaintemergătorul, a ieșit din pustia și din liniștea aceea? [A ieșit,] dar pentru că a fost trimis de Acela ca să dea poporului Său cunoștința mântuirii și ca să mustre pe cei necredincioși, lucru pentru care i s-a și luat capul de către ei astăzi. Căci nu trebuia să se supună morții firești, pentru că aceasta este osânda pentru căderea lui Adam (cf. I Corinteni 15, 21), căreia nu îi era dator slujitorul poruncii, care I-a fost ascultător lui Dumnezeu din pântecele maicii; [pentru că] Sfinții, după porunca Domnului (cf. Ioan 10, 11), sunt datori să-și dea viața pentru virtute și pentru dreapta credință. De aceea, pentru ei este mai potrivită moartea violentă decât cea bună. Pentru aceasta și Domnul a gustat astfel moartea. Trebuia însă ca moartea lui Ioan să preceadă moartea Domnului, pentru ca să [poată să] meargă înaintea feței Domnului și să dea cunoștința mântuirii și celor aflați în întunericul iadului  (cf. Luca 1, 76-79), potrivit profeției tatălui său, ca și aceștia să alerge către viața întru Hristos, cea fericită și fără de moarte, și să o dobândească.

27. Pe care fie ca noi toți să o dobândim, cu rugăciunile celui care din pântecele maicii sale a dobândit-o și a vestit-o și celor de pe pământ, și celor de sub pământ, și care a călăuzit și călăuzește pe toți cu fapta, cu cuvântul și cu cererile cele către Dumnezeu, întru Însuși Hristos, Domnul nostru, Căruia Unuia I se cuvine slavă veșnică. Amin!

---

Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XL-a în Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, ²2022, p. 491-503.