„Tânjește sufletul meu dupre Domnul, și cu lacrămi caut pre El. Cum să nu te caut? Tu mai nainte pre mine ai căutat, și mi-ai dat a mă îndulci în Duhul Tău cel Sfânt, și sufletul meu Te-a iubit.
Vezi, Doamne, amarul meu și lacrămile…De nu m-ai fi tras Tu cu a Ta iubire, eu nu Te-aș fi căutat precum Te caut, ci Duhul Tău mi-au dat a Te cunoaște, și se bucură sufletul meu, că Tu ești Dumnezeul și Domnul meu, și până la lacrămi tânjesc dupre Tine.
Tânjește sufletul meu dupre Dumnezeu, și cu lacrămi caută pre Dânsul.
Milostive Doamne, Tu vezi căderea mea și durerea mea, ci smerit mă rog milostivirii Tale: varsă asupra mea, păcătosului, harul Sfântului Tău Duh. Pomenirea lui îmi trage mintea din nou a afla a Ta milosârdie.
Doamne, dă mie smerit duhul Tău, ca nu din nou să pierz eu harul Tău, și iarăși să încep a mă tângui dupre el, precum se tânguia Adam pentru rai și pentru Dumnezeu.
În primul an al viețuirii mele în Mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul în Duhul Sfânt. Domnul mult ne iubește; o știu de la Duhul Sfânt, pe Carele Domnul mi-au dat pentru singură mila Sa. (…) Duhul lui Hristos, pe carele au dat Domnul, tuturor dorește mântuirea, ca toți să cunoască pe Dumnezeu. Domnul, tâlharului, au dat raiul; tot așa și fieștecărui păcătos va da raiul. Sânt mai rău decât un câine împuțit, pentru păcatele mele, dar am început a cere lui Dumnezeu iertare, iar El mi-au dat nu numai iertare, ci și Duhul Sfânt, și în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu. (…).
Domnul este milostiv, o știe sufletul meu, dar a o înfățișa este cu neputință. El este blând și smerit foarte, iar când sufletul Îl vede, atunci întreg se preschimbă în dragoste către Dumnezeu și aproapele, și însuși se face blând și smerit; dar dacă omul va pierde harul, va plânge precum Adam după izgonirea din rai. El se tânguia, și suspinurile lui le auzea întreaga pustie; lacrămile îi erau amare de durere, și mulți ani le-a vărsat el.
Așa și sufletul ce a cunoscut harul lui Dumnezeu, dacă-l pierde, tânjește după Dumnezeu și zice: „Tânjește sufletul meu dupre Domnul, și cu lacrămi Îl caut”.
Eu sunt un mare păcătos, dar am văzut marea dragoste și mila Domnului asupră-mi. Din anii copilăriei mă rugam pentru cei ce mă obideau; ziceam: „Doamne, nu-i socoti păcatul pentru mine!”. Dar deși îmi plăcea să mă rog, totuși de păcate nu am scăpat. Domnul însă nu au pomenit păcatele mele, și mi-au dat să iubesc oamenii, și dorește sufletul meu ca întreaga lume să se mântuiască, și să fie în Împărăția Cerească, și să vază slava Domnului, și să se îndulcească de iubirea lui Dumnezeu. Judec după mine: dacă pe mine Domnul atâta m-au iubit, înseamnă că pe toți păcătoșii El îi iubește la fel ca pe mine. O, iubirea Domnului; nu am putere a o înfățișa, căci ea este nemărginit de mare și de minunată.
Harul lui Dumnezeu dă putere a iubi pe cel Iubit; și necontenit trage sufletul spre rugăciune, și nu poate uita pe Domnul nici pentru o clipă. (…) Privirea Ta cea lină și blândă a răpit sufletul meu. (…) Pomenirea Ta îmi încălzește sufletul, și întru nimic află odihnă pre pământ, fără numai în Tine, și pentru aceea Te caut cu lacrămi, și iarăși Te pierd, și iarăși dorește mintea mea a se îndulci de Tine, dară Tu nu Îți arăți Fața pe carea o dorește sufletul meu zi și noapte. Doamne, dă mie pre Tine Unul a iubi. Tu m-ai zidit, Tu m-ai luminat cu sfântul botez, Tu îmi ierți păcatele și îmi dai a mă împărtăși cu preacinstit Trupul Tău și Sângele; dă mie dară puterea pururea în Tine a petrece. Doamne, dă nouă pocăința lui Adam, și a Ta sfântă smerenie.
(…) Când sufletul vede pe Domnul, cât este El de blând și smerit, atuncea el însuși se smerește până întru sfârșit, și nimic altceva atâta dorește, cât smerenia lui Hristos; și oricât ar trăi sufletul pe pământ, tot mereu va dori și va căuta această neajunsă smerenie carea cu neputință este a uita. Doamne, cât de mult iubești Tu omul!
Doamne Milostive, dă harul Tău tuturor noroadelor pământului spre a Te cunoaște, căci fără Duhul Tău cel Sfânt nu poate omul a Te cunoaște și a înțelege iubirea Ta. Doamne, trimite preste noi Duhul Tău cel Sfânt, căci Tu și ale tale se cunosc numai în Duhul Sfânt, pre Carele întru început Îl dăduseși lui Adam, iar dupre aceea Sfinților Proroci, iar apoi creștinilor. Dă Doamne, tuturor noroadelor Tale a cuprinde iubirea Ta și desfătarea Duhului Sfânt, să uite oamenii amarul pământului, și să părăsească tot răul, și să se alipească de Tine în dragoste, și să trăiască în pace, săvârșind voia Ta, spre slava Ta. (…).
Sufletului smerit Domnul descoperă tainele Sale. Toată viața lor Sfinții s-au smerit și s-au luptat cu mândria. Și eu mă smeresc zi și noapte, și totuși încă nu m-am smerit cum se cuvine, dară în Duhul Sfânt sufletul meu a cunoscut smerenia lui Hristos, carea El ne-au poruncit a învăța de la Dânsul, și tras este sufletul meu către El necontenit. O, smerenia lui Hristos; ea dă sufletului negrăita bucurie în Dumnezeu, și din dragostea lui Dumnezeu sufletul uită și pământul, și cerul, și întreg, dorind năzuiește către Dumnezeu. O, smerenia lui Hristos, cât este ea de dulce și de priincioasă. Ea numai în îngeri și în sufletele sfinților se află, noi însă trebuie să ne socotim mai răi decât toți, iar atunci Domnul ne va da a cunoaște smerenia lui Hristos în Duhul Sfânt. Domnul, și slava Sa, și toate cele cerești, nu se cunosc decât în Duhul Sfânt.
Cine iubește pe Domnul, totdeauna își va aduce aminte de El, iar aducerea-aminte de Domnul naște rugăciunea. De nu-ți vei aduce aminte de Domnul, nici te vei ruga, iar fără rugăciune sufletul nu petrece în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul Sfântului Duh. Prin rugăciune se păzește omul de păcat, căci mintea rugătoare se îndeletnicește cu Dumnezeu, și întru smerenia duhului stă înaintea feței Domnului, pe Carele cunoaște sufletul celui ce se roagă. (…).
Rugăciunea se dă celui ce se roagă, precum scrie în Scriptură; dar rugăciunea numai din obișnuință, fără zdrobirea inimii pentru păcate nu este plăcută Domnului. (…).
O, oameni ai întregii lumi, să ne smerim pentru Domnul și pentru Împărăția Cerului, să ne smerim, și Domnul ne va da a cunoaște puterea rugăciunii lui Iisus. Să ne smerim, și Însuși Duhul lui Dumnezeu ne va povățui sufletul. O, omule, învață-te smerenia lui Hristos, și va ție Domnul a gusta îndulcirea rugăciunii. Iară dacă voiești curat a te ruga, fii tu smerit, înfrânat, curat te spovedește, și te va iubi rugăciunea. Fii ascultător, din cuget bun supune-te stăpânirilor, și fii mulțămit cu toate, și atunci mintea ți se va curăța de cugete deșarte. Amintește-ți că Domnul te vede, și teme-te, nu cândva să mâhnești întru ceva pe fratele; nu-l osândi și nu-l întrista, fie și prin înfățișarea-ți, și Duhul Sfânt te va iubi, și Însuși întru toate îți va ajuta. Duhul Sfânt foarte mult se aseamănă unei maici iubite, adevărate. Maica își iubește pruncul și-i este milă de el; tot așa și Duhului Sfânt Îi este milă de noi, iartă, tămăduiește, înțelepțește și îmbucură, și se cunoaște Duhul Sfânt în smerita rugăciune. Cine își iubește vrăjmașii degrab va cunoaște pe Domnul în Duhul Sfânt, dar cine nu îi iubește, despre acela nici nu vreau să scriu. Dar mă doare pentru dânsul, căci se chinuie pe sine însuși și pe ceilalți, și pe Domnul nu va cunoaște.
Domnul m-au învățat să-mi țin mintea în iad, și să nu deznădăjduiesc, și astfel se smerește sufletul meu. Dar aceasta încă nu este adevărata smerenie, carea este de nepovestit. Când sufletul merge către Domnul este cuprins de frică, dar când vede pe Domnul, de frumusețea slavei Sale negrăit se bucură, și din dragostea lui Dumnezeu și din desfătarea Duhului Sfânt desăvârșit uită pământul. Așa este raiul Domnului. Toți vor petrece în dragoste, și, din smerenia lui Hristos, toți se vor bucura să vază pe ceilalți mai presus de sine. Smerenia lui Hristos în cei mai mici sălășluiește; ei se bucură să fie mai mici. Așa mi-au dat Domnul să înțeleg. (…).
Domnul m-au învățat a iubi vrăjmașii. Fără harul lui Dumnezeu nu putem a iubi pe vrăjmași, dar Duhul Sfânt te învață iubirea, iar atunci îți va fi milă până și de draci, căci ei au căzut de la cele bune, au pierdut smerenia și dragostea de Dumnezeu. Rogu-vă încercați: cineva vă ocărăște, sau vă necinstește, sau vă ia ceva de-al vostru, sau prigonește Biserica; atunci rugați-vă Domnului și ziceți: „Doamne, noi toți sântem zidirea Ta, fie-Ți milă de robii Tăi și-i întoarce la pocăință”; iar atunci simțit vei purta în suflet harul. La început silește-ți inima a iubi pe vrăjmași, iar Domnul, văzând buna ta dorire, te va ajuta întru toate, și însăși viața te va povățui. Dar cine cugetă rele despre vrăjmași, în acela nu se află dragostea lui Dumnezeu, și pe Dumnezeu nu a cunoscut. De te vei ruga pentru vrăjmași, va veni la tine pacea, dar când vei iubi pe vrăjmași, să știi că harul lui Dumnezeu trăiește în tine îmbelșugat – nu zic încă desăvârșit, dar destul pentru mântuire; dacă însă îți ocărăști vrăjmașii, înseamnă că un duh rău trăiește în tine și îți aduce în inimă gânduri rele căci, precum au zis Domnul, din inimă purced gânduri rele sau bune”.
Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), ediția a II-a revăzută, Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 283-285, 286, 287, 288, 291, 306, 307-308, 313, 389-390.
