Sfânta Melania Romana a fost nepoata Sfintei Melania cea bătrână (8 iun.), o maică duhovnicească din pustia Egiptului și Țara Sfântă. Aceea a slujit multor Sfinți din averea sa, cercetând pe părinții duhovnicești din muntele Nitriei. A petrecut 37 de ani în Ierusalim, a ajutat multe biserici și mănăstiri, monahi și monahii, făcându-se pricină de mântuire multor suflete din cetatea Romei.
Sfânta Melania Romana s-a născut din părinți creștini drept-credincioși, fiind singură la părinți, și dorea să-și păstreze fecioria, rugându-i pe părinții ei pentru aceasta. Dar părinții au nesocotit voința fiicei lor și au căsătorită la vârsta de 14 ani cu un bărbat de neam ales, pe nume Apelian, în vârstă atunci de 17 ani. După căsătorie, Sfânta Melania stăruia pe lângă soțul său pentru păzirea curăției, spunând: „O, cât de fericiți am fi fost, de am fi viețuit împreună întru curăție din tinerețele noastre, slujind lui Dumnezeu fără amestecare trupească, de care lucru am dorit totdeauna și doresc și am fi fost unul altuia pricinuitori de viață mai frumoasă și mai cu plăcere de Dumnezeu. Dacă tinerețele tale cele iubitoare de plăceri te opresc a face aceasta și nu poți a răbda, atunci lasă-mă măcar pe mine și nu-mi fi piedică scopului meu. Iată îți dau pentru mine răscumpărare toată bogăția mea, robii și roabele, visteriile (aurul și argintul) și averea cea fără de număr. Toate acestea le ai, numai să fiu liberă de tine”. Acela îi spunea: „Nu este cu putință a fi acum aceasta, până ce nu vom vedea din noi moștenitori ai averilor pe care le avem. Pentru că nici eu nu mă voi lăsa de scopul tău cel bun – că este cu necuviință bărbatului a fi întrecut de femeie, în dorința cea dumnezeiască și în faptă cea bună. Să așteptăm până când va da Dumnezeu rod însoțirii noastre și atunci vom alege viața în chipul pe care-l vei voi”.
Melania și-a ascultat bărbatul și a născut un copil de parte femeiască, făgăduindu-I lui Dumnezeu ca prin aceasta să păzească fecioria. A sporit și înfrânarea și postul, nepurtând nici haine frumoase și podoabe femeiești. Își spăla doar fața și stăruia pe lângă soțul ei să păzească curăția, dar el nu o asculta. Sfânta voia să fugă pe ascuns, dacă nu ar fi fost oprită de porunca dumnezeiască. Ea purta o cămașă de păr aspru, fără ca soțul ei să știe. Zămislind iar și venind vremea se nască, se ruga cu stăruință, fiind cuprinsă de dureri cumplite. Cu multă greutate, Sfânta a născut un copil de parte bărbătească, care, după botez, a trecut la Domnul.
După naștere, fericita Melania era atât de slăbită, încât era la un pas de moarte. Atunci soțul ei a alergat la biserică, cerând ajutorul lui Dumnezeu pentru ea. Astfel, Sfânta a găsit prilej ca să-i ceară soțului să viețuiască întru curăție restul vieții. Atunci, bărbatul ei a făgăduit în biserică lui Dumnezeu că vor petrece în curăție până la sfârșitul vieții.
Sfânta Melania s-a ridicat de pe patul morții, dar fiica ei a trecut la Domnul, ceea ce și mai mult l-a întărit pe Apelian în păzirea făgăduinței făcute. Petrecând în rugăciune și post, ei și-au dăruit averea săracilor, voind a îmbrățișa viața călugărească. Dar părinții Sfintei Melania se împotriveau gândului lor. În scurtă vreme însă, a murit tatăl fericitei și așa și-au putut îndeplini gândul cel bun.
Au viețuit mai întâi în curăție într-un sat de lângă Roma până ce și-au dăruit toate averile săracilor. Când s-au hotărât să meargă pe calea vieții îmbunătățite, Sfânta Melania avea 20 de ani, iar soțul ei, Apelian, 24 de ani. Cuvioasa moștenise de la tatăl ei o avere impresionantă, așa încât nu erau alții mai bogați ca ei. Un frate al lui Apelian, pe nume Sevir, era nemulțumit că averile lor sunt folosite pentru ajutorul săracilor și a început să le răpească el averile.
Binecredincioasa împărăteasă Verina a chemat-o la palatul ei pe Cuvioasa Melania, auzind despre faptele ei minunate. Aceasta s-a dus împreună cu soțul ei, având capul acoperit și o rasă săracă, deși legea lumească interzicea femeilor să intre în palatele împărătești cu capul acoperit. Când i-a văzut, împărăteasa s-a minunat de smerenia lor și de îmbrăcămintea simplă, făgăduindu-le că se va răzbuna pe Sevir care le răpea averile. Dar cei doi soți s-au împotrivit unei răzbunări împotriva lui Sevir, grăind: „mai bine este să fim asupriți, decât să asuprim pe cineva; pentru că celui lovit peste obraz i se poruncește în dumnezeiasca Scriptură să întoarcă și cealaltă parte a obrazului. Deci mulțumim ție, o stăpână, pentru apărarea cea cu milostivire, iar izbânda asupra lui Sevir nu vrem, ci mai bine vrem ca să nu pătimească ceva pentru noi, căci destul este nouă de va înceta de acum a mai face rău și a mai lua cele ce sunt, nu ale noastre, ci ale lui Hristos, ale săracilor, ale văduvelor și ale scăpătaților”.
Cei doi soți au rugat-o pe împărăteasă să-i lase să-și vândă toate averile din zona Romei, Siciliei, dar și din Galia, Spania și Britania. Împărăteasa i-a lăsat să-și ducă planurile la bun sfârșit și a refuzat ca sora împăratului să primească ceva din averea Sfintei Melania. Casele din Roma nu puteau fi cumpărate de nimeni, dar după ce au fost arse de barbari au fost vândute cu un preț mic. Aducând în casa lor mult aur din vânzarea averilor, inima lor începuse să se lipească de aur. Dar simțind primejdia, Sfânta Melania îndată a împărțit totul săracilor.
Odată fericita povestea: „Aveam un sat și într-însul un palat foarte frumos și la loc înalt care covârșea toate satele noastre. De o parte era marea, pe care de sus se vedea plutirea corăbiilor și vânarea peștilor, iar de cealaltă parte, copaci înalți, câmpii verzi, pometuri și grădini minunate. Acolo era baiea foarte frumos făcută, cântări de felurite păsări, fiare de tot neamul, închise în cuștile lor, precum și vinaturi multe. Și-mi punea vrăjmașul în gând ca să poftesc satul acela și să nu-l vând pentru atâta frumusețe a lui, ci să-l opresc pentru petrecerea mea. Dar cu darul lui Dumnezeu, cunoscând iarăși vicleșugul diavolului și întorcându-mi mintea spre sălașurile Raiului, îndată am vândut satul acela și prețul l-am dat împrumut Hristosului meu”.
Milosteniile lor au ajuns nu numai în Italia, ci și în Siria, Mesopotamia, Egipt, Fenicia, Palestina, la toate bisericile și mănăstirile de bărbați și de femei, în casele pentru străini, săraci, bolnițe, văduve și la cei care erau în temnițe, închisori sau în robie. Au zidit numeroase biserici și mănăstiri pe care le-au împodobit cu toate cele de trebuință.
Cei doi soți împreună cu mama Melaniei au plecat în Sicilia, ca să-și vândă averile de acolo și să vorbească cu episcopul Pavlan (Pavlin), părintele lor cel duhovnicesc. Dar după plecarea lor, în Roma au venit barbarii care au distrus tot. După aceea, au voit să plece în Libia, dar corabia se primejduia pe mare și Sfânta Melania a cerut să schimbe direcția călătoriei.
Ajungând pe un ostrov, Sfânta Melania i-a răscumpărat cu aur pe oamenii de acolo luați în robie de barbari. După aceea, au mers în Cartagina, făcând și acolo din destul milostenii. În cetatea Tagasta din Cartagina era un preot vrednic pe nume Alipie, căruia i-a împodobit biserica și i-a cumpărat sate. A zidit acolo și o mănăstire de monahi și una de monahii. Sfânta Melania petrecea în mare postire, la început mâncând o singură dată în zi, la apusul soarelui, iar mai târziu postea și cinci zile, afară de sâmbătă și duminică. Fericita Melania se ostenea și cu scrisul, vânzând cărțile scrise pentru a da milostenie săracilor. De trei ori pe an citea Sfânta Scriptură, dormea doar două ore pe noapte pe un sac din păr, a sfătuit pe mulți spre păzirea fecioriei și curăției.
După șapte ani petrecuți în Cartagina, au dorit să meargă la Ierusalim. Cei doi soți și mama Sfintei au mers în Alexandria, întâlnindu-se cu Sfântul Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, și cu un bărbat mai înainte-văzător, pe nume Teodor, întărindu-se de sfaturile lor. S-au dus apoi la Ierusalim, iar Sfânta Melania se ruga noaptea la sfântul mormânt. Au primit la Ierusalim și ultimii bani din averea rămasă, trimiși de un prieten.
Lăsându-o pe maica sa într-o casă lângă muntele Eleonului, Sfânta și soțul ei au plecat în Egipt, ca să-I cerceteze pe părinții pustiului egiptean. Mult s-au folosit de cuvintele lor, dar mulți dintre ei nu au vrut să primească milostenia lor, temându-se de iubirea de argint. A refuzat și un părinte pe nume Ifestion, care avea în chilie doar o rogojină, un vas cu apă, puțină pâine uscată și o coșnicioară cu sare. Atunci Sfânta i-a pus aurul în coșniță, dar el nu a voit să-l primească și l-a aruncat în râu.
Au vizitat apoi Alexandria și Nitria și s-au întors la Ierusalim. Sfânta s-a închis într-o casă strâmtă, petrcând acolo vreme de 14 ani, văzând doar pe mama sa și pe Apelian. Mai apoi, mama sa a trecut la Domnul. Făcând rânduielile pentru cea adormită, fericita Melania s-a închis într-o casă și mai strâmtă și a viețuit acolo singură un an. Vestea despre viața ei plăcută lui Dumnezeu a ajuns pretutindeni și a ieșit din acea casă, zidind o mănăstire în care s-au adunat mai mult de 90 de fecioare. Au venit și femei păcătoase acolo, care s-au pocăit și au viețuit în fapte bune, sub povățuirea Sfintei Melania, care slujea tuturor și le povățuia spre toată virtutea. Le grăia și acestea:
„A venit odată un tânăr la un stareț mare vrând ca să se facă ucenic, iar starețul, arătându-i la început în ce chip se cuvine a fi ucenic, i-a poruncit să ia un toiag și să bată un butuc care era dinaintea ușii, cu lovituri mari, călcându-l cu picioarele. Iar ucenicul ascultând pe starețul, a bătut lemnul cel neînsuflețit cât a putut și apoi starețul l-a întrebat: „Împotrivitu-s-a ție butucul, ori s-a supărat? A fugit din locul său, sau a venit asupra ta?”. Ucenicul a răspuns: „Ba nu”. Starețul i-a zis: „Deci bate-l mai tare și adaugă și cuvinte mai aspre, dosădește-l, ocărăște-l, necinstește-l, defaimă-l și cu totul grăiește-l de rău”.
Făcând aceasta tânărul, l-a întrebat bătrânul: „S-a mâniat asupra ta butucul cel ocărit? A grăit ceva împotrivă? Sau a cârtit sau a ocărât împotrivă”. Răspuns-a tânărul: „Ba nu, părinte, căci cum putea să răspundă ceva sau să se mânie, lemnul cel neînsuflețit?”. Iar starețul a zis: „Dacă poți să fii ca acel butuc, nemâniindu-te asupra celor ce te-ar fi bătut, nefugind de răni, negrăind împotriva celor ce ți s-au poruncit, nici, fiind ocărât, să ocărăști împotrivă; ci totdeauna să petreci ca lemnul, neclintit de nici un fel de supărare, atunci vino și te fă ucenic; iar de nu, apoi nu te apropia nici de ușile noastre”. A zidit și biserică în acea mănăstire, aducând sfintele moaște ale Sfântului Prooroc Zaharia, ale Sfântului Arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic și ale Sfinților patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei.
Fericitul Apelian a petrecut cu plăcere de Dumnezeu în viața monahicească, trecând cu pace la Domnul. Sfânta Melania s-a îngrijit de înmormântarea lui și de slujbele cele de trebuință, așteptând și dânsa să plece la Stăpânul tuturor. Dar Acesta i-a prelungit viața spre mântuirea multor suflete. A zidit și o mănăstire de bărbați, cheltuind toată averea pe care o mai avea. Un unchi al ei pe nume Volusian, care era antipat al Romei și se afla în Vizantia i-a trimis scrisoare din Constantinopol fericitei, voind a o vedea. Aceasta s-a temut să se ducă în Vizantia, căci unchiul ei era păgân, dar a ascultat de părinții duhovnicești, nădăjduind că va îmbrățișa și el credința creștină. Sfânta a mers pe uscat și a fost întâmpinată de mult cler și popor, care cunoștea lumina faptelor ei bune. Și în Constantinopol a fost primită cu mare cinstire de către împărații Teodosie cel Tânăr și Evdochia, dar și de către Sfântul Ierarh Proclu (20 nov.). L-a aflat pe unchiul ei bolnav, acesta mirându-se de înfățișarea Sfintei și zicându-i: „O, Melanio, iubita mea nepoată, cum te știam și cum te-ai făcut fără chip, tu care mai înainte erai prea frumoasă”. Sfătuindu-l mult împreună cu episcopul, Volusian a lepădat rătăcirea elinească și a primit Sfântul Botez și împărtășirea cu Dumnezeieștile Taine. După puțin zile, unchiul ei a trecut la Domnul, fiind înmormântat de fericita Melania. Petrecând acolo mai multă vreme, Sfânta a întors la dreapta credință pe mulți nestorieni, care tulburau biserica, iar pe cei dreptcredincioși i-a întărit în credință, uimind pe toți cu înțelepciunea ei cea adunată din Sfânta Scriptură.
Cuvioasa s-a întors la Ierusalim, pregătindu-se pentru sfârșitul ei. A primit de la Dumnezeu și darul tămăduirii bolilor. Împărăteasa Evdochia a venit la Ierusalim să vadă sfintele locuri și să o viziteze pe Cuvioasa Melania, dar din întâmplare și-a scrântit un picior de la încheietură, având dureri mari și nemaiputând a păși. Dar venind la fericită, îndată ce s-a atins de piciorul ei, s-a vindecat. O femeie muncită de diavol nu mai putea să deschidă gura ca să mănânce sau să vorbească și a fost vindecată de Sfântă cu rugăciunea și cu ungerea de untdelemn sfințit. O femeie căreia îi murise pruncul în pântece se primejduia să moară, dar Sfânta Melania a încins-o cu brâul ei și a scăpat de sarcină.
Apropiindu-se ceasul morții ei, Cuvioasa a înconjurat toate sfintele locuri din Ierusalim, Betleem și Galileea. La praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, a participat la privegherea de toată noaptea din peștera unde s-a născut Domnul și a spus că este ultimul Praznic al Nașterii Domnului cu trupul pentru ea.
La prăznuirea Sfântului mucenic Ștefan, a fost în biserica lui la privegherea de toată noaptea, iar surorile au plâns înțelegând că se apropie ceasul plecării ei la Domnul. În biserică Sfânta s-a rugat astfel: „Doamne Dumnezeule, eu te-am ales și te-am iubit de la început, eu te-am cinstit mai mult decât nunta și decât toate bogățiile, slava și dulcețile și de la nașterea mea mi-am încredințat Ție sufletul și trupul, și de frica Ta s-a lipit osul meu de carnea mea. Tu, cela ce m-ai ținut de mâna dreaptă și cu sfatul Tău m-ai povățuit, auzi și acum glasul meu și lacrimile acestea să pornească râurile milostivirii Tale, deci curățește toate păcatele mele cele de voie și cele fără de voie; dăruiește-mi cele către Tine, fără tulburare și împiedicare, ca să nu mă oprească duhurile cele rele din văzduh, că știi firea noastră cea muritoare o! Nemuritorule. Știi, o! iubitorule de oameni, că nu este om fără de prihană, nu este om la care nu s-ar fi putut afla oarecare pricini potrivnice, măcar de ar fi fost viața cuiva numai o zi; ci Tu, Stăpâne, trecând cu vederea toate ale mele, pune-mă curată la judecata Ta”.
Neterminând rugăciunea, a început a boli cu trupul, dar nu a încetat a merge la sfintele slujbe ale bisericii, povățuind pe surori la toată fapta cea bună. S-a împărtășit cu preacuratele și de viață făcătoare Taine, din mâinile episcopului Elevteropoliei, iar rudeniilor și surorilor le-a zis: „Precum a voit Domnul așa s-a făcut”. Astfel, a trecut la Domnul, cu mâinile puse pe piept în semnul Crucii și cu ochii închiși în ziua de 31 a lunii decembrie. A fost îngropată cu mare cinste în cântări de psalmi aduse de monahi, iar sufletul ei s-a odihnit în slava Preasfintei Treimi.
Tropar
Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; și luptând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii se bucură, Cuvioasă Melania, duhul tău.
BIBLIOGRAFIE
Calendarul tuturor Sfinților de peste an și locurile din Italia unde se pot cinsti moaștele lor, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma, 2019.
Sinaxarul Mare al lunii decembrie, Editura Doxologia, Iași, 2014.
Foto credit: Mitropolia Basarabiei
