Selectează o Pagină

Loading


Bunul meu Anastasie,

Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colțișor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de știre că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.
Nu-ți ascund faptul că mă tem să stau înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinți cartea vieții mele. Mă roșesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii și al păcatului.

Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învățat să iubesc Biserica. “Ianaki”, îmi spunea, “ca să vorbești cu Hristos, trebuie să ai inima curată. Să o rogi, așadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să șteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge și demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos.” Era neînvățată ca și mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.
Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puțin. A fost ucis în Epirul de Nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-și salveze plutonul. Mă punea să citesc și să recitesc, cu puțina mea știință de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese statul major. “Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalți și a câștigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă și în suferință. Să te faci ostaș al lui Hristos. Atunci o să devii erou.”
Așa am fost crescut, în credința lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învățat să-i iubesc pe Sfinți și pe Maica Domnului și să-i mulțumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. “Dacă îi ai prieteni pe Hristos și pe Sfinți, viața devine frumoasă. Trăiești în rai”, spunea ea.

Știu, Atanasie, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum, că am plecat, cred că a venit vremea să-ți spun. La vârsta de douăzeci și doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de-al meu, care suferea de o boală incurabilă și nu mai avea nădejde de viață. Îl chema Dimitrie și era din Ioannina. Absorbit de rugăciune și de plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund și stăteam îngenuncheat, preotul nu m-a văzut și m-a închis în biserică.
Într-un mod neobișnuit am continuat să aud psalmodii până dimineața. Deodată, am văzut intrând prin cupola bisericii o rază de lumină de culoare albastră, care s-a pogorât peste mine. Credeam că s-a luminat de ziuă și mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră și atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropriat de mine și Și-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat și apoi a intrat în Sfântul Altar. De atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Aș fi vrut să nu mă mai trezesc și să văd în continuare aceea lumină.
Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulțumesc pentru că mi-a curățit inima și m-a învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineața a venit în biserică paracliserul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un demon înfricoșător, care îl trăgea de cap ca și cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut și s-a apropriat de mine, a căzut la pământ, iar demonul a început să urle. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci și l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas, a intrat și preotul. Demonul a început să strige: “Alungă-l, părinte, pe nebunul ăsta! Mă lovește și mă arde”. Sărmanul preot nu înțelegea ce se întâmplă și m-a luat drept hoț. A apucat un lemn și a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam și cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paracliserul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Mie însă nu-mi mai păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit fețele oamenilor și singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci și să mă rog pentru ei.

”A înnebunit sărmanul copil. Cine știe ce i s-a întâmplat?”, spuneau oamenii. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să nu-i zic nimic, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mâna grea. Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul Har și binecuvântarea lui Dumnezeu. “Acoperă cu nebunia comoara pe care ți-a dat-o Domnul, copilul meu, ca să te învrednicești într-o bună zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile și te-a chemat în oastea Fiului și Dumnezeului ei. Mare este Harul ei!”

Câtă vreme am fost în sat, n-am mai vorbit deloc. Numai mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată, o fetiță, pe nume Areti, s-a îmbolnăvit grav și mama m-a rugat să mergem în casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinții ei emigraseră în Germania. Avea febră mare și bătrâna nu știa ce să-i facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskevi. Pe când șopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă, care a atins fața copilei. Apoi a binecuvântat-o și și-a întors privirea spre mine. “Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut”?”, mi-a spus ea și a dispărut imediat.
Îndată Areti s-a sculat și a alergat în brațele bunicii sale. Febra dispăruse. “Mi-e foame, bunico!” Bătrâna a rămas uimită. “Cu puțin timp în urmă nu putea să stea nici în pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?”, i-a spus mamei mele, care o asculta în tăcere. Bunica fetiței a povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat și niște glume neghioabe.
“Să știți că Iannis e aducător de noroc. Căci de îndată ce a pășit în casa noastră, nepoțica mea s-a făcut bine”.
M-am simțit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare și să citesc Psaltirea ore în șir. “A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebunească”, murmurau oamenii prin sat.
Într-o zi, i-am spus mamei că este vremea să plecăm de aici. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.
Așa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În primii ani am stat în chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reușit să cumpărăm această garsonieră, vânzând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăția de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca în orice chip să-i fac fericiți pe toți oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam, vedeam rana fiecăruia și mă rugam Sfinților și lui Hristos să o vindece, pentru că, așa cum trupul suferă de răni, întocmai așa se întâmplă și cu sufletul nostru. Sufletul omului se rănește și se îmbolnăvește când trăiește departe de legea lui Dumnezeu Cel în treime. Numai în dragostea lui Hristos își găsește fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeași “materie”. Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăiește într-o lume iluzorie, din care nu poate ieși.

Anastasie, Hristos a altoit pomul acestui cartier binecuvântat și se văd deja primele roade. Îngerii Domnului păzesc bine flacăra dreptei credințe, pe care El a aprins-o și răcorește fiecare casă. Iar această credință este darul lui Dumnezeu pentru tot cartierul nostru binecuvântat. Ea aduce binecuvântare tuturor. Câtă vreme am fost lângă voi, m-a rugat pentru toți. (…)
Tu bunul meu Anastasie, m-ai urmat cu credință în ultimii doi ani și ai cunoscut nebuniile mele. Ai binecuvântarea lui Hristos și a a mea să faci și tu asemenea nebunii. (…) Să însetezi după Dumnezeu și să-l iubești mult pe Hristos.
Rugați-vă toți pentru mine nebunul și să păziți zi și noapte darurile cu care Domnul a înzestrat cartierul nostru. Să păstrați taina mea.
Vă rog pe toți să mă iertați pentru supărările pe care vi le-am făcut cu nebuniile mele. Să citiți în fiecare zi Psaltirea, să vă mărturisiți și să aveți totdeauna lângă voi Sfânta Scriptură, ca să-l iubiți pe Dumnezeu.

Vecinul vostru cel nebun,
Iannis.

Din Iannis cel nebun pentru Hristos


ro_RORO