Schimbarea la Față a Domnului | Slava Învierii înainte de Înviere

Schimbarea la Față a Domnului | Slava Învierii înainte de Înviere

Ev. Matei 17, 1-9

Praznicul Schimbării la Față a Domnului, în fața celor trei apostoli binecuvântați, Petru, Iacov și Ioan, ne pune în față taina harului, pe care o vom fi înțeles desăvârșit doar la Pogorârea Duhului Sfânt, Cel care pe toate le plinește și le desăvârșește.

Acest praznic, cronologic, ar fi trebuit să fie cinstit cu 40 de zile înainte de Învierea Domnului (cum de altfel se prăznuia, la început), deci în prima săptămână a Postului Mare. Biserica, întru înțelepciunea sa, ca să nu umbrească bucuria harului, nici postul să-l dezlege, a rânduit ca acest praznic să fie cinstit cu 40 de zile înainte de Înălțarea Sfintei Cruci, care ne aduce aminte că fără pătimire și suferință nu poate exista Înviere. Crucea și pătimirea sunt legate de Lumina Harului, Care ni se descoperă nouă astăzi.

De altfel, relatarea de la Luca ne pune în față și despre ce vorbeau cei doi proroci ai Vechiului Testament cu Mântuitorul Hristos pe muntele Tabor, și anume, taina suferinței – „și iată doi bărbați vorbeau cu El, care erau Moise și Ilie, și care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârșitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Lc. 9, 30 – 31).

După ce îl dojenește pe Petru (care privește prima vestire a pătimirilor cu ochi lumești, neînțelegând taina suferinței și a morții), după ce vestește taina Crucii (Mt. 16, 24 – 27), Mântuitorul descoperă apostolilor una dintre cele mai mari prorocii scripturistice: „Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăția Sa” (Mt. 16, 28). După șase zile, această prorocie se va și împlini (conform relatărilor de la Matei şi Marcu, iar conform celei de la Luca, după opt zile) – are loc Schimbarea la Faţă și arătarea Domnului întru Slava Sa, în lumina cea necreată. Apostolii, cei ce stăteau lângă Mântuitorul, gustă astăzi din Împărăția Cerurilor, înainte de a gusta din moarte – trăiesc harul învierii, ca să poată înțelege și taina pătimirii.

De la lumina harului la puterea mărturisirii

La început, acest praznic marca și aniversarea anuală a sfințirii bisericii de pe muntele Taborului, cea care a fost zidită în anul 326 de către Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Deja în a doua jumătate a secolului al IV-lea, acesta începe să aibă un loc aparte în rândul marilor praznice bisericești, iar începând cu secolului al V-lea, descoperim deja predici și cuvinte închinate acestei sărbători de la mari sfinți ai Bisericii precum Chiril al Alexandriei, Leon cel Mare al Romei sau Proclu al Constantinopolului.

Trei dintre cei patru evangheliști vorbesc despre Schimbarea la Față – Matei (17, 1-9), Marcu (9, 2-9), Luca (9, 28-36), la care se adaugă și relatarea celui care a fost martor ocular și singurul care vorbește cu Mântuitorul Hristos pe muntele Taborului, cuprins fiind de har dumnezeiesc –Petru (II Petru 1, 16-19).

Se cuvenea, într-adevăr, ne încredințează sinaxarul zilei, ca cei care aveau să fie martori la trădarea, suferința mai presus de fire și la Sfintele Pătimiri ale Mântuitorului, să fie întăriți mai înainte pentru aceste încercări, prin vederea Slavei Sale.

Petru este în centrul evenimentului și se învrednicește să vadă pe deplin minunea, pentru că tocmai mărturisise credința în dumnezeirea Mântuitorului Hristos – „răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16). Iacov cel Mare a fost primul dintre apostoli care a murit pentru Hristos, devenind înainte mergător întru mucenicie pentru toți apostolii care au gustat aceeași soartă: „în vremea aceea, regele Irod (Agripa) a pus mâna pe unii din Biserică, ca să-i piardă. Şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan” (FA 12, 1- 2). Ioan, apostolul tainic al iubirii, va fi primul care va mărturisi din propria experiență slava cea dumnezeiască: „și Viața s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” (I In. 1, 2).

Slava lui Dumnezeu – izvor al Harului

Domnul urcă pe muntele Tabor împreună cu trei ucenici „ca să Se roage” (Lc. 9, 28), iar în rugăciune se descoperă întru slavă, în fața celor trei apostoli apropiați, care au fost martori la cele mai mari minuni săvârșite de către Hristos – Petru, Iacob şi Ioan. Regăsim aici o oglindire a Sfintei Treimi în sânul celor doisprezece ucenici, dar ca aceștia să ajungă (și) la înălțimea harului la care au fost chemați, sunt duși pe acest munte înalt, tocmai ca să vadă cerurile care vestesc Slava lui Dumnezeu.

Astăzi, vedem Slava lui Dumnezeu cea necuprinsă de ochi trupești, de neînțeles pentru mintea și inima omului, mai ales a celui căzut. Vedem aici o tainică preînchipuire a Învierii – Învierea văzută înainte de Înviere. La Învierea Domnului, ucenicii și femeile mironosițe, alergând la mormânt, îl găsesc gol. Deși mormântul era izvor de Viață, ei cu ochii trupului nu au văzut decât piatra în care era săpat mormântul și giulgiurile goale. Astăzi, la momentul Schimbării la Față, Domnul le arată ceea ce ar fi trebuit să vadă în mormânt, pe lângă piatră și giulgiuri: Lumina Harului – Lumina Învierii.

Urcușul nostru spre Dumnezeu se face prin rugăciune

Mântuitorul urcă pe munte cu ucenicii săi ca să-i învețe să se roage. Aparent, toți știm să ne rugăm, fiecare după a sa putință, dar cum să ne rugăm și cum să ne deschidem inima către Dumnezeu pare totuși a fi atât de greu. Locul de taină al întâlnirii omului cu Dumnezeu se arată a fi inima cuprinsă de rugăciune.

Inima este cămara cea ascunsă despre care vorbește Mântuitorul, locul în care vine harul lui Dumnezeu cerut de omul care vrea să se lase de păcat, îmbrățișând harul. Muntele Taborului reprezintă urcușul pe care îl face omul spre Dumnezeu prin rugăciune, prin ruperea de grijile lumești și de tot ceea ce ne robește și ne îndepărtează de rugăciune.

Urcându-Se pe munte, în rugăciune, Mântuitorul Se schimbă la Față și Se arată ucenicilor și apostolilor în toată plinătatea Dumnezeirii Sale. Li Se arată Lumina Harului, despre care va vorbi mai târziu, peste 1 300 de ani, Sfântul Grigorie Palama în disputa sa cu Varlaam din Calabria.

Prin această Lumină necreată a Dumnezeirii și prin Duhul Sfânt, Mântuitorul Hristos cuprinde, cu dragoste, întreaga omenire.

Sfântul Grigorie Palama spunea că, precum Dumnezeu ni se arată a fi necreat, așa și energiile (harul, lumina dumnezeiască pe care au văzut-o apostolii pe Tabor) care izvorăsc din El, sunt la fel, necreate.

Tot omul care se unește în chip tainic cu Hristos (astăzi) prin Botez, trăind după poruncile Lui, se pătrunde adânc de harul cel dumnezeiesc – acel har care i-a copleșit și pe apostoli pe Tabor. Astfel, înțelegem mai cu adevărat ceea ce a spus Sfântul Atanasie al Alexandriei – „Dumnezeu S-a întrupat, pentru ca noi să ne îndumnezeim” – adică Hristos, care este Dumnezeu după fire, S-a făcut om, pentru ca noi, oamenii, să devenim dumnezei după har.

Arătarea Sfintei Treimi

Relatarea Sfântului Apostol Petru, în a doua sa Epistolă Sobornicească, ne descoperă cu adevărat arătarea Sfintei Treimi în momentul Schimbării la Față pe muntele Tabor – „Căci El a primit de la Dumnezeu-Tatăl cinste şi slavă atunci când, din înălțimea slavei, un glas ca acesta a venit către El: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”. Şi acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt” (II Petru 1, 17 – 18).

Prin cuvântul prorocesc, rostit de apostolul atins de adierea harului, ni se descoperă prezența tainică a Duhului Sfânt, o arătare a Sfintei Treimi la Schimbarea la Față: glasul Tatălui, schimbarea la față a Fiului și adeverirea Duhului Sfânt, prin cei doi proroci care stau alături de Hristos. Tainica Schimbare la Față este (și) o arătare a Sfintei Treimi.

Prin Lumina Harului, omul se hrănește din dragostea lui Dumnezeu

Arătarea prorocilor Moise și Ilie, recunoscuți de către Sfântul Apostol Petru, în această icoană a Schimbării la Față, reprezintă Legea, întruchipată de Moise și proroci, arătați de Ilie. Tot în chipul celor doi vedem două descoperiri ale lui Dumnezeu în Vechiul Testament: lui Moise, în sunet de trâmbițe, tunete și fulgere, când urcă pe munte ca să primească tablele Legii (Ieș.19, 16, 18-19) și alta, cea a lui Ilie, când se arată acestuia pe muntele Horeb în „adiere de vânt lin” (3 Regi 19, 12).

Aceste două chipuri (teofanii) ne sunt puse în față ca să ne ridice de la starea omului căzut, omul legii care știe să trăiască doar prin poruncă, la starea omului liniștit, al prorocului care se hrănește din har, prin adierea cuvântului. Iar prin har descoperim dragostea lui Dumnezeu.

La sfârșitul cărții prorocului Maleahi, ultimul dintre prorocii Vechiului Testament, ne sunt puse în față chipurile lui Moise și Ilie, care lămuresc și prezența acestora la Schimbarea la Față: „Aduceți-vă aminte de Legea lui Moise, slujitorul Meu, căruia i-am dat în muntele Horeb porunci și rânduieli pentru tot Israelul. Iată că Eu vă trimit pe Ilie prorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare și înfricoșătoare; el va întoarce inima părinților către fii și inima fiilor către părinții lor, ca să nu vin și să lovesc țara cu blestem” (Mal. 3, 22-24).

Arătarea lui Moise și a lui Ilie înseamnă și două feluri de a-L vedea pe Dumnezeu: prin Lege, care înseamnă ascultare și frică, dar și prin adierea lină, descoperită prin cuvântul cel liniștit și mângâietor a lui Dumnezeu. Arătarea și descoperirea făcută lui Ilie este mai adâncă și mai profundă, ea este cea care ne pregătește spre o trecere tainică de la Legea cea Veche la Legea cea Nouă, care este îmbrățișată de taina dragostei Dumnezeiești.

Moise a scris după porunca Domnului Legea, Ilie a fost cel care a păzit Legea. Moise a primit poruncile și rânduielile Legii pe muntele Sinai; Ilie, care trăiește o teofanie dumnezeiască pe Horeb, este cel care a pus Legea în inima oamenilor, ca să nu mai fie pedepsiți, întorcând inima israeliților către Dumnezeu, dar și a fiecăruia dintre ei către aproapele.

Cei doi proroci care îl încadrează pe Hristos arată (și) cele două fețe ale descoperirii Dumnezeiești, legea care trebuie împlinită pentru a înțelege dragostea care ni se arată – legea cheamă la pocăință, care transformă din interior inima și aici începe schimbarea noastră (la față), aici tulburarea se transformă în liniște, sunetul de trâmbiță în adiere mângâietoare, cutremurul în pace, iar focul în har. Astfel, vom putea ajunge să depășim frica de pedeapsa lui Dumnezeu, dobândind liniștea cea duhovnicească și aducătoare de mireasmă a mântuirii.

De la Sinai la Tabor

Spre deosebire de fața lui Moise care strălucise de o slavă venită din afară, după revelația din Muntele Sinai (Ieș. 34, 29), fața lui Hristos apare pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieții dumnezeiești, făcută accesibilă omului și care se răspândea și pe veșmintele Sale, adică asupra lumii din afară, dar și pe lucrurile făcute de mâini omenești.

Sfântul Ioan Damaschin ne încredințează că „El s-a schimbat la Față nu asumând ceea ce El nu era, ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii și, din orbi cum erau, făcându-i văzători”.

Teofania văzută de Moise pe Sinai, care a dus la primirea Legii de către poporul Israel reprezintă o arătare de forță (impusă din exterior), așa cum și Legea, prin poruncile și interdicțiile ei, însemna o oarecare forțare a conștiinței omului ca să asculte de Dumnezeu. Teofania de pe Tabor, care a dus la vederea lui Dumnezeu de către apostoli reprezintă o negare a manifestării în forță, arătând apropierea de Dumnezeu și cunoașterea Lui prin lumina lină a harului. Pe Tabor se oprește legea, e sfârșitul ei firesc, ca să poată lucra harul – acesta neputând mișca decât inimile libere, inimile atinse de taina dragostei.

Apostolilor li se descoperă cunoașterea liniștii și a păcii interioare, ceea ce îl face pe Petru să dorească oprirea acelei clipe (dorul după veșnicie!), în care să rămână, de bucurie, pentru totdeauna – „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.” (Mt. 17, 4). Omul ajunge să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu, de data aceasta, nu din frică, ci prin cuvântul dragostei și al duhului – marea trecere de la Lege la Har.

După ce Petru vorbește către Hristos, Muntele Tabor este învăluit de „un nor luminos” care „i-a umbrit pe Apostoli” ce „au fost cuprinși de frică” şi intrând în nor au auzit un glas zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L” (Mt. 17, 5). Apostolii, fiind cuprinși de frică, „au căzut cu fața la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Mt. 17, 6). Înaintea lor rămâne doar Mântuitorul Hristos, Care îi încredințează încă o dată de taina păcii – „Sculați-vă şi nu vă temeți” (Mt. 17, 7). Acolo unde este har nu mai este frică.

Icoana care descoperă taina

Icoana Schimbării la Față îl are în centru pe Hristos, Care strălucește în chip deosebit, hainele Sale fiind cuprinse de o lumină vie. De o parte și de alta stau, în picioare, Moise și Ilie – cei care reprezintă legea și prorocii.

Moise ține în mână tablele Legii, iar Ilie este reprezentat ca un bătrân cu părul lung. Moise este chipul blândeții, „căci era mai blând decât toți oamenii de pe pământ” (Num. 12, 3), iar Ilie este prorocul plin de zel pentru adevărata închinare adusă lui Dumnezeu. Ambii arată Pronia și Judecata lui Dumnezeu

Cei trei dintre apostolii prezenți la tainica metamorfoză – Petru, Iacov și Ioan, stau căzuți la pământ, chiar la picioarele lui Hristos, copleșiți fiind de dezvăluirea slavei dumnezeiești. Hristos, Care este Raza Tatălui și Lumina lumii, răspândește împrejur raze de lumină tainică, cuprinzând întreaga făptură.

Iacov și Ioan, fiii tunetului, stau cu fața plecată la pământ și acoperită cu palmele, neputând privi la tainica arătare. Petru, însă, este cel care nu-și poate desprinde ochii de la Mântuitorul Hristos, fiind și singurul dintre ucenici care vorbește: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici și să facem trei colibe: una Ție, una lui Moise și una lui Ilie” (Lc. 9, 33).

Icoana este, în sine, și o prefigurare a Bisericii, care se va naște mai târziu, din coasta străpunsă de lance a Mântuitorului, ucenicii fiind martorii Slavei, dar și ai Învierii Lui Hristos – „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20).

Reprezentarea iconografică arată cea mai înaltă revelație dăruită apostolilor. Aceștia, prin ochii celor trei (preînchipuirea Bisericii), Îl văd pe Dumnezeu precum este. Ei sunt martorii tainici ai legăturii de nedespărțit dintre Tatăl şi Fiul, prin descoperirea Duhului Sfânt,  Care se arată. Este momentul cel mai înalt al revelației Dumnezeiești.

Icoana este sublimă şi unică, pentru că găsim în jurul lui Hristos – Cerul şi Pământul, Vechiul şi Noul Legământ, Sfinții care dăinuie în Slava lui Dumnezeu și cei care vor urma să-L mărturisească, gustând moarte prin mucenicie. Toată istoria omenirii, care stă în fața Dumnezeirii, ne este pusă în față de lumina acestei icoane care descoperă taina acestei teofanii.

„Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină” (Sfântul Simeon Noul Teolog)

Praznicul Schimbării la Față ne descoperă (și) taina luminii Dumnezeiești, de aceasta Sfântul Ioan Evanghelistul (I In. 1, 7) ne învață să „umblăm întru lumină, precum El este în lumină”. Tot el ne descoperă că Hristos este „lumina lumii” (In. 8, 12); El, Hristos Domnul, ni Se descoperă a fi „Cuvântul (care) era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume” (In. 1, 9).

Matei, Apostolul și Evanghelistul, ne îndeamnă, de asemenea, prin cuvintele Domnului: „așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5, 16).

Crezul ne descoperă mărturisirea că Hristos, Cel ce ni se arată spre mântuire, este Lumină din Lumină, iar cântarea duioasă a Vecerniei ni-L arată ca și „Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui ceresc”.

Lumina Harului se vede la fiecare Dumnezeiască Liturghie

Cu toții suntem chemați astăzi la un urcuș duhovnicesc spre Taborul inimilor noastre, unde ne vom întâlni în chip tainic cu Luceafărul Hristos, Care ne va schimba la față haina sufletului nostru, precum rostim de fiecare dată și la Dumnezeiasca Liturghie, înainte de citirea Sfintei Evanghelii: „Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni Doamne, lumina cea neînserată a cunoștinței dumnezeirii Tale și deschide ochii cugetului nostru spre cunoașterea evanghelicelor Tale propovăduiri…”

Astăzi, muntele Tabor s-a mutat în Sfântul Altar, altarul bisericilor care descoperă taina Vieții. Lumina Harului răsare la fiecare Dumnezeiască Liturghie din Potirul Euharistic la care ne cheamă Domnul – acolo e schimbarea la față în lumina care nu apune niciodată. Prin împărtășanie, această Lumină ne dă viață și vindecă inimile noastre rănite de răutățile lumii acesteia, rezidind din nou chipul lui Hristos în noi.

Astăzi, întreaga făptură, văzută şi nevăzută, participă la Schimbarea la Față a Mântuitorului şi slăvește Dumnezeirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume ca să mântuiască tot sufletul care crede întru El. Să îmbrățișăm și noi lumina harului Dumnezeiesc, cântând cu glas duios cântare de laudă:

„Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi Slava Ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie”.

(Troparul Schimbării la Față)

† Atanasie de Bogdania