Deși mulți istorici și oameni de cultură ignoră sau acordă o importanță scăzută istoriei bizantine, Imperiul Bizantin (Roman medieval mai precis) a reprezentat de departe unul dintre cele mai importante state din istoria omenirii, a cărui moștenire este adânc implantată atât în mentalitatea creștinismului răsăritean și nu numai, dar și în subconștientul cultural, politic și social al statelor europene, cu precădere ale celor din emisfera estică a continentului.
Deși din punct de vedere politic, Imperiul Bizantin a murit de mai bune de jumătate de mileniu, din punct de vedere cultural este mai viu ca niciodată prin Biserica Ortodoxă de pretutindeni, dar și prin intermediul statelor moștenitoare. Greci, români, bulgari, sârbi, macedoneni, albanezi, ucrainieni, ruși, georgieni, armeni și nu numai, cu toții fac parte dintr-un Commonwealth bizantin. Chiar și poporul ungar (care a sosit în Europa în secolul al IX-lea la invitația bizantinilor, dar și în urma atacurilor pecenegilor plătiți tot de către bizantini) poate fi considerat ca făcând parte din această privilegiată cultură și civilizație.
Atât de fascinantă este civilizația și istoria acestui imperiu creștin, încât este cu neputință să treacă neobservată. Din fericire, în ultimul secol, studiul istoriei bizantine a căpătat o amploare nemaiîntălnită, în special în spațiul anglo-saxon, și prin acest lucru comorile Ortodoxiei au început să fie împărtășite întregii lumi.
Întrucât Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a fost un stat eminamente creștin, sărbătoarea Îmvierii Mântuitorului Iisus Hristos reprezenta de departe cea mai importantă sărbătoare a anului.
Începând cu o săptămână înainte de Paști, împăratul ordona curții imperiale să își înceteze activitatea din respect pentru perioada Săptămânii Mari, această pauză continuând și în Săptămâna Luminată. În această perioadă doar cei care comiseseră fapte deosebit de grave erau condamnați la închisoare, iar criminalii erau eliberați. În Joia Mare, împăratul spăla picioarele a doisprezece oameni sărmani, imitând astfel actul săvârșit de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină.
Ouăle avea un rol simbolic important în cultura clasică greacă, fiind simbolul sfânt al lui Asclepios, erou și zeu al medicinii în mitologia greacă. Grecii antici aveau obiceiul de a decora mormintele cu ouă, iar romanii foloseau ouăle la mesele care se organizau după înmormântări sau le lăsau în mormânt.
Bizantinii, descendenți atât ai grecilor antici cât și ai romanilor, au continuat în mod natural tradițiile greco-romane legate de simbolistica oului și i-au dat noi conotații creștine ce au rămas imprimate în conștiința creștin-răsăriteană până astăzi.
Ouăle roșii simbolizau moartea și Învierea Mântuitorului, dar și renașterea naturii și erau împărțite între bizantini în Joia Mare. La cina din Joia Mare aveau loc celebrele dueluri cu ouă roșii, tradiție rămasă până astăzi între creștinii ortodocși. Potrivit tradiției, ouăle sparte reprezentau viața și moartea Mântuitorului. Totodată, la cina din Joia Mare se consuma pâine și vin, simboluri ale Trupului și Sângelui Mântuitorului Iisus Hristos. Întreaga masă din Joia Mare era o reprezentare a sacrificiului pe care Fiul lui Dumnezeu l-a făcut pentru eliberarea omului din robia păcatului.
Potrivit poetului bizantin Cristofor de Melitene, care a trăit în secolul al XI-lea la curtea împăratului Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055), bizantinii obișnuiau ca în ajunul marii sărbători să își vopsească locuințele cu sodă caustică sau să utilizeze diferite culori pentru decorarea pereților. De asemenea, podelele beciurilor erau acoperite cu foi de dafin sau de lămâi, mirt sau rozmarin. Bizantinii care participau la slujba de Înviere se îmbrăcau cu cele mai noi și mai alese ținute pe care le aveau. Întreg orașul Constantinopol era luminat cu ocazia marii sărbători[1].
Iluminatul capitalei continua pe parcursul întregii nopți a Învierii. Deși locuitorii Constantinopolului beneficiau de o varietate largă de biserici, catedrale și mânăstiri la care puteau merge, mulți dintre aceștia alegeau să participe la slujba de Înviere la marea catedrală Sfânta Sofia, chiar dacă aveau de traversat tot orașul pentru a face acest lucru.
După slujba de Înviere, bizantinii se întorceau la casele lor, unde luau masa împreună cu membrii familiei. Masa de sărbători conținea în abundență produse din carne și lactate, de la care bizantinii s-au abținut pe perioada Postului Mare. Tradiționalele chifle, covrigii și ouăle roșii erau de asemenea nelipsite, fiind gătite special pentru masa de Paște. Sărbătoarea Învierii Mântuitorului reprezenta și perioada anului în care bizantinii găteau cele mai delicioase preparate.
În Marele Palat al Constantinopolului, în magnifica sală de recepție numită Chrysotriklinos, împăratul organiza o masă festivă la care participau cei mai înalți oficiali ai statului bizantin. Sala era împodobită magnific special pentru această ocazie, iar masa era făcută din aur. Oficialii de rang înalt care participau la masa din prima zi a Învierii purtau veșmintele oficiale și erau așezați în funcție de rang și protocol. Ambasadorii statelor străine care se întâmplau să se afle în capitală de Înviere erau de asemenea invitați la masa împăratului. Oficialii de rang inferior, personaje politice, ofițeri și reprezentanți mai puțin importanți ai statelor străine, cu toții îmbrăcați în ținutele și uniformele oficiale, erau așezați la alte mese. Mai exista în Constantinopol și o altă tradiție potrivit căreia prizonierii eliberați în această perioadă trebuiau să ia parte la masa împăratului.
Recepția formală la cină era acompaniată de muzică. La un moment dat invitații se ridicau în picioare și închinau în cinstea basileului, urând cele mai bune gânduri împăratului și Imperiului.
În joia din Săptămâna Luminată, la palatul imperial era invitat patriarhul și mitropoliții, împreună cu stareții celor doisprezece mânăstiri din Constantinopol. Personalul patriarhului și cei de rang inferior erau așezați la alte mese, în timp ce împăratul cina alături de patriarh și clerici la masa de aur.
Toți bizantinii, aristocrați sau nu, își urau unii altora Kalo Pascha[2], Paște fericit!
Ceremoniile și sărbătorile pascale durau timp de o săptămână. Potrivit canonului 66 Trulan, creștinii nu aveau voie să lucreze în Săptămâna Luminată decât în ziua de miercuri. Pentru bizantini, asta însemna prilejul de a participa la jocuri și spectacole grandioase organizate cu ocazia zilelor libere.
În mod natural și în pofida protestelor clerului, atracția principală a Constantinopolului în aceste zile nu o reprezenta splendida catedrală Sfânta Sofia unde se oficiau cele mai înălțătoare slujbe, ci Hipodromul, locul unde bizantinii fanatici participau la legendarele curse de care.
Deși demele imperiale (asociații sportive și politice care susțineau cursele de care din Hipodrom) și cursele și-au pierdut foarte mult din importanță după răscoala Nika (532) din timpul împăratului Iustinian (atunci când au murit peste 32 000 de oameni și Constantinopolul a fost incendiat), acestea au rămas în continuare principalul mod de distracție al bizantinilor.
Cursele aveau loc de obicei la date prestabilite, dar de cele mai multe ori se organizau și cu ocazia unor victorii militare, de ziua împăratului și a familiei sale sau cu ocazia unor vizite oficiale din partea ambasadorilor altor state. De asemnea, cursele de care aveau loc duminica și cu ocazia marilor sărbători religioase, în special de Paști. În mod naural, organizarea acestor evenimente duminica și la marile sărbători atrăgea proteste din partea clericilor care se plângeau de faptul că oamenii erau mult mai atrași de Hipodrom decât de sfintele slujbe. În ciuda tuturor opozițiilor clerului, bizantinii se dovedeau a fi cei mai înfocați suporteri.
Potrivit aceluiași Cristofor de Melitene, cetățenii care nu puteau ajunge la Hipodrom se interesau de cele mai multe ori de rezultatele curselor de la prietenii care au putut lua parte la ele[3].
Cei care nu puteau intra pe Hipodrom se urcau pe clădirile din vecinătate care aveau vedere către arenă. Indiferent de locul din care urmăreau cursele, spectatorii strigau, înjurau și se ciondăneau cu suporterii celorlalte echipe. Pariurile uriașe și bătăile frecvente aveau loc foarte des, toate acestea petrecându-se în timp ce în biserici bizantinii mai credincioși se bucurau de Învierea Mântuitorului.
Sfântul Ioan Gură de Aur comentează asupra fanatismului bizantinilor cu privire la cursele de care: „Dacă întrebi pe cineva numărul Apostolilor lui Iisus, să nu te aștepți la vreun răspuns, însă acel om pe care îl întrebi va știi totul despre curse și despre caii de la Hipodrom”[4]
Potrivit monumentalei lucrări De Ceremoniis a împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), în ziua de Paști demele Albaștrilor și Verzilor mergeau la locuințele căpeteniilor asociate cu demele respective, având cu ei câte un instrument muzical numit armonion. Liderul fiecătre deme își întâmpina susținătorii călare, îmbrăcat în veșmintele oficiale. Membrii Albaștrilor și Verzilor urau împăratului și Imperiului viață lungă, căpeteniilor lor sănătate, zile cu pace pentru popor și armonie între cele două echipe. După ceremonie, fiecare echipă își însoțea căpetenia către Hipodrom, acolo unde făceau urări similare.[5]
Marea piață din fața Sfintei Sofia, cunoscută și sub numele de Augusteon, era arhiplină de Paști. Magazine din lemn ofereau la vânzare mâncare, băutură, icoane și alte obiecte artizanale, iar hanurile și localurile erau sufocate de pelerini.
În timpul festivalului organizat cu ocazia marii sărbători, străzile arau înțesate de oameni care se adunau în jurul dansatorilor, acrobaților, jonglerilor, magicienilor, instrumentiștilor și cântăreților. Unii participau la jocuri de noroc, cum ar fi jocul de table, în ciuda interzicerii acestora de către Biserică. Mai mult decât atât, chiar unii clerici și călugări se mai destindeau uneori cu aceste distracții.
Trebuie să ținem cont de faptul că durata imperiului Bizantin se întinde pe parcursul unui mileniu, iar tradițiile pascale diferă de la o epocă la alta, dar și de la o regiune la alta, în funcție de cristalizarea dogmelor Bisericii și a Sfintei Tradiții. Pe parcursul mileniului în care Bizanțul a luminat civilizația europeană vorbim despre cele șapte Sinoade Ecumenice, despre marile erezii ale arianismului, nestorianismului și monofizitismului cu toate ramificațiile lor (pnevmatomahismul pentru arianism, monotelismul și iconoclasmul pentru monofizitism), despre apariția islamului și invazia musulmană, despre Marea Schismă, despre cruciade, mongoli și turci. Prin urmare, tradițiile legate au apărut și dispărut în funcție de context și de perioadă.
Cu toate acestea, două elemente aflate în antiteză s-au păstrat mereu: Sfânta Sofia și Hipodromul, slava cerească și distracțiile lumești.
***
Vinerea Mare este cea mai neagră zi a creștinismului. Este ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit pentru păcatele întregii omeniri.
Însă Vinerea Mare din data de 13 aprilie 1204 avea să devină pentru bizantini cea mai neagră vineri din istorie. În acea zi nefastă, cavalerii latini ai cruciadei a IV-a au pătruns în orașul Constantinopol și l-au supus unui jaf fără precedent. Vom dedica un articol separat acestei drame ireversibile.
În data de 13 aprilie 1204 s-a petrecut cu adevărat Marea Schismă între Orient și Occident și nu în anul 1054.
Nimeni nu a mai sărbătorit Paștile în Constantinopol în anul 1204, deoarece cruciații au distrus, jefuit, violat și măcelărit indiscriminatoriu orașul timp de trei zile. Nu mai exista patriarh, nici împărat și nici Imperiu. Preoții zăceau măcelăriți pe străzi, iar orașul era pustiit…
Chiar dacă Imperiul Bizantin va fi restaurat în anul 1261, lovitura pe care a primit-o în Vinerea Mare din anul 1204 va fi fatală. Cucerirea Constantinopolului de către cruciați va intra în memoria colectivă a popoarelor răsăritene și va produce o ruptură greu de remediat intre Est și Vest, ruptură pe care o vedem încă petrecându-se sub ochii noștri.
Deși nouă răsăritenilor ne place să-i acuzăm pe latini de faptul că au distrus Constantinopolul în anul 1204, vom vedea într-un material viitor cum bizantinii și-au atras singuri acest dezastru prin masacrarea și vinderea în sclavie la turci a peste 60.000 de latini din Constantinopol în anul 1182 și prin invitarea cruciaților în anul 1203 să vină sub zidurile Constantinopolului pentru a interveni la instaurarea pe tronul imperial de la Constantinopol a celor mai demenți împărați bizantini din istorie. Putreziciunea din sânul societății bizantine a dus la distrugerea Constantinopolului atât în anul 1204 cât și în anul 1453.
Într-un alt material viitor vom vedea cum cel mai iubit împărat bizantin din istorie, Sfântul Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1221-1254), a domnit nu de la Constantinopol, devenit între timp un alt Babilon, ci din exil, de la Niceea.
Istoria bizantină este atât de lungă încât începe practic din timpul împăratului roman Constantin cel Mare (306-337) de la sfârșitul Antichității clasice și continuă până aproape de epoca modernă. De fapt, cucerirea Constantinopolului de către turci în anul 1453 a declanșat perioada Marilor Descoperiri Geografice, deoarece drumul către Orient era închis acum occidentalilor de către otomani. Nevoia de a găsi noi rute ocolitoare a dus la descoperirea de noi continente, fapt ce a schimbat fundamental lumea.
Pentru un moment, Dumnezeu a ales poporul roman bizantin drept popor ales al Său, asemenea evreilor din vechime. Spunem asta deoarece evenimentele politice și frământările sociale și religioase care s-au petrecut în interiorul statului bizantin au dus la cristalizarea învățăturii creștine și la maturizarea completă a Bisericii. Cele șapte Sinoade Ecumenice nu sunt altceva decât reacții ale unor evenimente religioase, sociale și politice petrecute exclusiv în interiorul statului roman bizantin și a căror rezolvare era indispensabilă supraviețuirii statului și Bisericii.
Dar, asemenea poporului lui Israel și „poporul” bizantin, dacă îl putem numi în acest fel, a fost părăsit de către Dumnezeu din cauza propriilor păcate. Spre finalul existenței imperiului s-a ajuns într-o așa situație încât era mai periculaosă pentru Biserică supraviețuirea statului bizantin decât căderea acestuia. Înainte de a cădea din puterea politică și statală, Imperiul Bizantin a căzut din grația divină.
Acest lucru trebuie să ne fie învățătură fundamentală și să ne aducem aminte mereu de cuvintele Mântuitorului „Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” (Matei 3, 9-10).
Atât de important a fost Imperiul Bizantin în cadrul istoriei universale, încât căderea Constantinopolului din anul 1453 a devenit cea mai mare dramă pentru creștinism și cea mai mare victorie pentru islam.
În rândul istoricilor și pasionaților de bizantinologie circulă următoarea afirmație:
Nu vă întristați pentru că totul s-a sfârșit, ci bucurați-vă pentru că s-a petrecut.
Dr. Petruț Ciprian Terciu (doctor în Istorie Bisericească Universală)
[1] Christophoros Mytilenaeus, Poeta, Carmina varia, Poemul 136, Versul 59, Thesaurus Linguae Grecae, A Digital Libraru of Greek Literature
[2] Konstantinos Porphyrogennitos, De Ceremoniis aulae Byzantinae libri duo, edited by I. I. Reiske, Bonnae: Ed. Weberi, 1829, vol. 1, p. 761-774
[3] “Stichoi diaphoroi Christophorou anthypatou, gegonotos kritou tis Paphlagonias kai ton Armeniakon, tou Mitylinaiou”, Die Gedichte des Christophoros Mitylenaios, edited by E. Kurtz, Leipzig: A. Neumann, 1903, p. 56-57
[4] Ioannes Chrysostomos, “Homilia 33”, Patrologia Graeca, Paris: Migne, 1862, vol. 59, p. 187-188.
[5] Porphyrogennitos, De Ceremoniis, vol. 1, p. 41-44
RO 
IT