Selectează o Pagină

Loading

Sâmbăta lui Lazăr | Taina învierii cea înainte de Înviere

Ev. Ioan 11, 1-45

Astăzi se termină perioada celor patruzeci de zile de post, o osteneală pe care am adus-o în fața Domnului ca o jertfă bineplăcută, ca o zeciuială pentru toate binefacerile pe care ni le-a trimis nouă dintru început. Rostul postului ascetic, care se încheie astăzi cu o biruință tainică – cea asupra morții –  este tocmai de a ne hrăni, prin osteneală și nevoință, din cuvântul Domnului, aducător de viață și har. Înainte de a porni pe calea postului împreună pătimirii, astăzi ni se va descoperi taina cea mai presus de taină – Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi (In. 11, 25).

Mâine vom continua bucuria zilei de astăzi, cu un alt praznic, care este de nedespărțit de cel în care am poposit – Intrarea Domnului în Ierusalim – care ne va și deschide calea unui alt post, de data aceasta, cu și pentru Domnul, despărțind apele Postului cel Mare, al celor patruzeci de zile, de perioada Săptămânii Sfintelor Pătimiri.

Învierea cea înainte de Înviere

Astăzi, Biserica face pomenirea învierii lui Lazăr de către Mântuitorul Hristos, minune ce a avut loc în Betania, cu opt zile înainte de Învierea Domnului. Sâmbăta lui Lazăr și Duminica următoare acesteia fac legătura între Postul cel Mare și Săptămâna cea Mare. În ajunul învierii lui Lazăr, la Vecernie, este deja anunțată în mod solemn încheierea celor patruzeci de zile ale Postului Mare în care ne-am ostenit îndelungat (Alexander Schmemann).

Aceste două zile de prăznuire, înainte de Pătimirile Mântuitorului, sunt unice, paradoxale și de nedespărțit. Slujirea Sâmbetei lui Lazăr este pe deplin pascală. Liturghia din această zi Îl slăvește pe Hristos, care se arată a fi  Învierea și Viața, Care, ridicându-l pe Lazăr din mormânt (a patra zi!), a preînchipuit învierea cea de obște – a tuturor oamenilor, chiar înainte de sfintele sale pătimiri, de răstignirea pe cruce, de moartea și Învierea Sa de a treia zi. De acestea ne încredințează și troparul, care este același atât pentru ziua de astăzi, cât și pentru Praznicul Floriilor:

Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ţie Biruitorului morții strigăm: Osana Celui dintru înălțime, bine eşti cuvântat, Cel ce vine întru numele Domnului”.

Liturghia din Sâmbăta lui Lazăr este singura din cursul întregului an liturgic în care cântările învierii de Duminică sunt mutate într-o altă zi. Ca și în ajunul Nașterii Domnului, dar și al Botezului Domnului, în locul imnului trisaghion, se cântă: Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat(Gal. 3, 27) – fiind momentul în care catehumenii care s-au pregătit 40 de zile, prin post și cateheză, primeau taina Botezului.

Învierea lui Lazăr, în sine, este și ea preînchipuirea unui botez tainic – o nouă naștere la viață, prin jertfa celui care astăzi varsă lacrimi pentru om, dintr-un singur motiv, dragostea cea nemăsurată – „și iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr(In. 11, 5).

După minunea înfăptuită de Domnul are loc o cină, care nu este altceva decât o simbolizare a cinei euharistice. Regăsim, prin urmare, toate elementele unui botez – mărturisirea de credință (făcută de Marta), trecerea de la moarte la viață, învierea lui Lazăr și cina euharistică (la care va avea loc și o mirungere făcută de Maria), tainica împărtășire din ospățul ceresc.

„Doamne, iată, cel pe care îl iubești este bolnav” (In. 11, 3)

Săptămâna pătimirilor lui Lazăr, care se arată mai întâi bolnav (și ne-o arată cântările din Triod, din fiecare zi a celei de a șasea săptămâni a Postului) este într-o analogie cu Săptămâna Pătimirii Domnului. Dumnezeu suferă alături de om, ca omul (înviat) să poată împreună pătimi alături de Dumnezeu. Cele două săptămâni sunt de nedespărțit între ele, căci doar înviați alături de Lazăr, vom putea îmbrățișa Crucea stând în fața mormântului, unde va fi pus Domnul de către om.

De mai multe ori în Evanghelie ni se spune despre Hristos că I s-a făcut milă în fața suferinței omului bolnav sau neputincios, flămând sau nedreptățit – astăzi însă, e prima dată când Îl vedem pe Dumnezeu Omul, vărsând lacrimi pentru omul pus în mormânt: „și a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea” (In. 11, 35 – 36).

Moartea nu este firească omului, ea a venit în fire prin păcat, de unde și durerea Ziditorului a toate – care i-a dăruit omului viață și viață din belșug. Sufletul și trupul au fost create de Dumnezeu unul pentru celălalt și mai cu seamă pentru viața veșnică. Lacrima lui Dumnezeu se face pricină de viață pentru mine, astăzi pus fiind în mormânt.

Pe mine, mă învie Hristos prin (și în) Lazăr, ca să mă slobozească de moarte, chiar înainte de Pătimirea Sa cea aducătoare de viață. Lazăr și prin el, noi toți, devine, prin urmare, martor al pătimirii, dar și al Învierii Domnului Hristos.

În chip tainic, pătimirea, moartea și învierea lui Lazăr (minunea cea mai presus de minune) declanșează pătimirea, moartea și Învierea Domnului Hristos. De altfel, Caiafa arhiereul prorocește și spune „că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (In.11, 50), fiind arhiereu al anului aceluia.

Lazăr din Betania și Săracul Lazăr

Sfântul Ioan Gură de Aur face o paralelă minunată între cel pe care l-a iubit atât de mult Domnul (și în care se oglindește fiecare dintre noi) și Lazăr din Evanghelia de la Luca (16, 19-31) care se tâlcuiește – Dumnezeu (este Cel care) ajută – și Domnul, într-adevăr, se arată a fi prietenul săracilor și al bolnavilor, părintele celor necăjiți, osteniți și împovărați de greutățile lumii acesteia. Pe aceștia vine Hristos să-i învie înainte de Învierea Sa.

Tot cel pecetluit cu un nume în lumea aceasta, poartă în sine și taina persoanei (a ipostasului) – a chipului Ziditorului după care a fost plăzmuit – de aceasta, învierea lui Lazăr este și singura în care numele celui înviat ni se revelează.

Săracul Lazăr ni se arată a fi chipul lui Hristos – în toată evanghelia nu rostește nici un cuvânt (la fel ca și Lazăr cel înviat a patra zi), fiind un purtător smerit al durerii și al suferinței, el, cel care nu a greșit cu nimic.

În pilda cu săracul Lazăr, Domnul va face o aluzie la marea minune a Învierii din această sâmbătă, urmare a cererii bogatului nemilostiv – „dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți” (Lc. 16, 31).

Noi îl avem cu adevărat în inimile noastre pe Cel Înviat din morți, pe Hristos Domnul, Care ne învață faptele dreptății și ale milosteniei, așa cum ceruse bogatul ca Lazăr să învie și să meargă la frații lui -, dar  (celălalt) Lazăr, fratele Mariei și a lui Marta, a și înviat și nu a fost ascultat, ci căutau să-l omoare iudeii, după cum ne spune evanghelia de la Ioan (12, 10).

O mică evanghelie

Învierea lui Lazăr este cea mai mare și ultima minune săvârșită de Mântuitorului Hristos, înainte de sfânta Sa pătimire. Am putea spune că întreg capitolul al 11-lea de la Ioan, care relatează pe larg această minune, este o evanghelie în miniatură – o mică scriptură. Învierea, în sine, este o revelație a naturii divine și umane a Mântuitorului Hristos, este și o tainică Teofanie, este și o descoperire a dumnezeirii arătate în Hristos, viața cea fără de sfârșit.

Evanghelia ne descoperă importanța, atât de mare, pe care o are adormirea unui prieten (și Domnul ne spune – „voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc” – In. 15, 14) pentru Hristos, Care este Cel iubitor de oameni.  Aflăm, însă, și rostul pe care aceasta o are pentru ce va urma – învierea, – fapt pentru care Domnul urmărește întreg episodul, fiind departe, dar cunoscând, în același timp, toate detaliile lui (așa cum cunoaște toate durerile și suferințele noastre, chiar dacă pare atât de departe).

Hristos a știut, dintru început, că boala lui Lazăr nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, că prin ea Fiul lui Dumnezeu va fi slăvit (In. 11, 4).

Așa cum moartea și învierea lui Lazăr nu au fost o urmare a  întâmplării, așa și moartea fiecăruia dintre noi, dar și a celor dragi, nu este doar un rost al întâmplării, ci sunt legate ontologic de moartea și învierea lui Hristos.

Mărturisirea lui Marta

Domnul a poposit, de mai multe ori, în casa celor două surori evlavioase din Betania (ce se tâlcuiește casa săracului) – care se află la doar 3 km la răsărit de Ierusalim, dincolo de Muntele Măslinilor, acel loc de care e legată și Pătimirea, dar și Înălțarea Domnului.

Surorile lui Lazăr, Marta și Maria, nu erau căsătorite, fiind cu adevărat niște monahii (am putea spune) evlavioase și curate, în care se revarsă pe deplin harul Mântuitorului, care se odihnește în inimile lor iubitoare.

Luca Apostolul și Evanghelistul, relatează, printr-o frumoasă descriere, legăturile de prietenie pe care le are cu această familie binecuvântată în capitolul al zecelea (versetele 38-42), unde o mustră într-un fel pe Marta, care e preocupată, din dragoste, de slujirea celor exterioare, a celor casnice, și o laudă pe Maria (purtătoarea de lumină), care Îl ascultă pe Învăţătorul cu smerenie și iubire.

Mărturisirea lui Marta din Evanghelia lui Ioan însă (care de data aceasta răscumpără cu mult neașezarea duhovnicească descrisă de Luca), se va arăta a fi un moment de înaltă culme teologică, asemenea mărturisirii făcute de Petru – „Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (In. 11, 27).

„Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (In. 11, 40)

Dumnezeu de multe ori contrazice așteptările noastre, pentru a ne ridica la niște înțelesuri mai adânci și mai înalte, pentru a ne descoperi niște taine care depășesc înțelegerea  noastră, de multe ori mărginită și îngustă.

Domnul poruncește să fie dată piatra la o parte – „Ridicați piatra” (In. 11, 39) – e piatra morții care acoperă durerea noastră nevindecată (în lumea aceasta), toată suferința luată în veșnicie. Piatra (păcatului) este însă mult prea grea, încât nu poate omul să o ridice singur – fiind ridicată de Cel ce va purta păcatele noastre pe Cruce.

Marta se îngrijorează – „Doamne, deja miroase, că este a patra zi” (In. 11, 39) – era nevoie ca omul să simtă mirosul morții, duhul cel de nestăvilit, angoasa de neimaginat, durerea care străpunge toate adâncurile ființei. În fața morții, omul nu are nici un cuvânt de spus.

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește că Hristos ar fi putut să-l scoată pe Lazăr din mormânt chiar fără să se dea piatra la o parte, pentru că înviase, însă trebuia ca evreii să simtă mirosul și evidența morții, care va fi zdrobită pentru totdeauna.

Pomenirea celor „patru zile” este de căpătâi, după trei zile nimeni nu mai pune la îndoială moartea, care putea fi o comă sau un somn adânc – descompunerea arată stricăciunea cu care păcatul lovește trupul care se întoarce din nou în țărâna din care a fost luat – „căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fc. 3, 19).

Hristos o încredințează pe Marta despre slava lui Dumnezeu, care se arată celui credincios și mulțumește Tatălui, Care este Izvorul vieții, în Lumina căruia vom vedea lumina: Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis” (In. 11, 41 – 42).

Mântuitorul nu a intrat în mormânt (dar va intra peste șase zile), pentru că oamenii nu ar fi putut vedea ce s-ar fi petrecut acolo cu adevărat, nici nu a atins trupul mortului celui înviat (cum a făcut cu fiica lui Iair sau cu tânărul văduvei din Nain) – ca să nu fie învinuit de iudei de prefăcătorii. Cuvântul cel viu, doar prin cuvântul Său săvârșește minunea învierii lui Lazăr – de netăgăduit.

Cel ce toate dintru neființă la ființă le-a adus cu cuvântul, prin același Cuvânt, îi dăruiește viață lui Lazăr și prin el nouă tuturor. Peste opt zile, când omul va vedea mormântul gol și giulgiurile puse de o parte, va înțelege ceea va fi văzut astăzi. Tot rostul minunii din această sâmbătă (ziua omului, ziua a șasea), făcută în chip vădit, este pentru a înțelege ceea ce va fi acoperit de taină în mormântul gol al Învierii, în ziua a șaptea (ziua Domnului).

Giulgiurile biruinței

„Lazăre, vino afară!” (In. 11, 43) – este glasul care rezidește făptura, glasul învierii care deschide, nu doar mormântul celui care vine la viață, dar și mormântul inimilor noastre, rănite de păcat și durere, dar mai cu seamă de necredință.

Trupul celui înviat este înfășurat în fâșii de pânză, giulgiurile biruinței de astăzi, care arată legăturile păcatului de odinioară.Iisus le-a zis: Dezlegați-l şi lăsați-l să meargă” (In. 11, 44) –  Hristos slobozește legăturile păcatului și ale morții. Lanțul suferinței de nevindecat, astăzi se arată a fi slobozit.

Ne spune, atât de frumos, Sfântul Ioan Gură de Aur, că iudeii trebuiau să atingă trupul înghițit de moarte, dezlegându-i giulgiurile, ca să poată simți duhul vieții și al învierii – „Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El” (In. 11, 45).

Apele se despart însă iarăși, de data aceasta pentru o condamnare la moarte a Celui care astăzi a biruit moartea – „Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?…. Deci, din ziua aceea, s-au hotărât ca să-L ucidă” (In. 11, 47 și 53).

Cât de îngust gândește omul (și în ziua de astăzi), în timp ce iudeii credincioși îi aduceau cântări de laudă Domnului, Care va intra întru slavă în cetatea Ierusalimului, alții deja puneau la cale moartea celui fără de moarte, din bolnăvicioasa invidie și răutate.

Cât de puțin am înțeles noi gândul lui Dumnezeu, Cel care mereu a încercat să țese din nou relația dragostei trădate de către om, pentru a o arăta vie în Împărăția care o vestește de pe Cruce, moarte amară și nemiloasă, gustând din moartea noastră.

Dumnezeu gustă din moarte, pentru ca omul să guste din viață

Postul cel Mare, pecetluit de pătimirea omului, se încheie astăzi cu învierea lui Lazăr, – Săptămâna cea Mare, adumbrită de pătimirea Domnului, se va încheia cu Învierea lui Hristos. Hristos îl învie astăzi pe Lazăr din mormânt, pentru ca El să îi ia locul, să biruiască moartea și să ne pună în față un mormânt gol, din care izvorăște viață pentru veșnicie – ca semn al Învierii.

Taina cea mare a praznicului de astăzi este faptul că Domnul îl scoate pe Lazăr (și, prin el, pe tot omul, tot neamul omenesc) din mormânt (din angoasa vieții împletite cu gust de moarte) ca El, Dumnezeu, să intre în moarte, să guste din moarte, pentru ca omul (ce poartă chipul lui Lazăr) să guste, din nou, din viața care ne este dăruită tuturor.

Hristos Domnul nu va rămâne însă în mormânt, ci va învia a treia zi și astfel, mormântul cel gol devine izvor al vieții celei veșnice. Din mormântul gol, din întuneric, strălucește lumina, ca noi să avem lumină pentru totdeauna și să nu mai dăinuim în întuneric.

Praznicul de astăzi ne face să înțelegem tocmai taina dragostei nemăsurate a lui Dumnezeu care vine spre jertfă de bunăvoie, ca pe om să-l mântuiască pentru Împărăția Cerurilor.

Întreita biruință asupra păcatului

Sfântul Grigorie de Nyssa și Fericitul Augustin de Ipona, vorbesc de cele trei învieri săvârșite de Mântuitorul Hristos ca o analogie în legătură cu cele trei trepte în lupta cu păcatul:

  • Învierea fiicei lui Iair – lupta cu păcatul consimțit, însă fără de fapte (căci învierea are loc într-o cameră închisă, în discreție, nu în văzul tuturor);
  • Învierea tânărului văduvei din Nain – lupta cu păcatul public, concretizat prin fapte, ieșit la iveală (toată lumea era de față când a avut loc minunea învierii);
  • Învierea lui Lazăr – lupta dar și biruința asupra păcatului care a devenit patimă, făcut din obișnuință, care înlănțuie omenirea atât de greu (Domnul dezleagă lanțurile păcatului și a morții în fața tuturor).

De remarcat faptul că, în primele două învieri săvârșite de Hristos, nu ne este descoperit numele celui înviat, doar o dată cu învierea lui Lazăr ne întâlnim și cu taina persoanei – arătată sugestiv prin nume.

În fiecare dintre noi este o inimă de Lazăr, care zace într-un mormânt pecetluit cu o piatră grea (a durerii) și așteaptă cuvântul Mântuitorului Hristos, ca să învieze din angoasa păcatului și a căderii.

Lazăr este cel care nu spune nimic în întreg capitolul al 11-lea de la Ioan – lasă o umbră de taină – de unde și asimilarea noastră a tuturor cu Lazăr – e personajul oglindă în care ne regăsim cu toții, tăcerea care descoperă persoana fiecăruia, taina sufletului însetat de înviere.

Paștele cel Mic

Momentul învierii lui Lazăr este un adevărat Paște Mic, o mică, dar mare înviere, învierea omului înainte de învierea Domnului. Este, în același timp, și expresia cea mai mare a iubirii nemăsurate a lui Dumnezeu pentru noi, iubire care se va răstigni pe cruce (iubirea fără suferință nu poate fi iubire) – căci prin acel strigăt cu glas mare, din gura lui Hristos: Lazăre, vino afară!, se arată clar și răspicat, nedreapta dreptate, izvorâtă din intenția Domnului de a ne lua locul în mormânt.

Întâlnirea lui Hristos cu Lazăr este întâlnirea Chipului luminos și blând a lui Dumnezeu cu chipul omului rănit și zdrobit de moarte. Această tainică întâlnire îl scoate pe orice om din starea desfigurării adusă de moarte, în starea luminii tainice adusă de către Dumnezeu.

Praznicul de astăzi nu se încheie (încă, fiind o veșnică reînnoire), urmând a-l prelungi cu Intrarea Domnului în Ierusalim, ca o biruință asupra morții, pentru ca nouă, celor orbiți și robiți de patimi, să ni se arate că Hristos este Însuși „Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6).

Moartea rămâne a fi în continuare cea mai mare și dureroasă minciună, căci a fost prima minciună a istoriei, rostită de potrivnicul însuși – „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai?… Nu, nu veţi muri!” (Fc. 3, 1 și 4). Iubirea ni se arată însă a fi veșnică și nimic nu ne va mai putea despărți de Domnul, o dată cu Învierea Sa, Care ne arată moartea doar ca o trecere spre viață.

Prin învierea lui Lazăr ni s-a descoperit lumea cea viitoare – lumea de apoi, Împărăția Cerurilor, care pecetluiește soarta întregului Univers. De astăzi, avem o singură direcție în care putem merge, o singură cale pe care putem păși, un singur drum care ne croiește soarta, un singur izvor din care vom gusta – ÎNVIEREA !

Astăzi, din nădejdea învierii gustând,

Cu giulgiurile lui Lazăr ale noastre patimi răstignind,

Lui Hristos cântări de laudă împreună aducând,

La taina Crucii pe Golgota deja privim!

 

Pentru ca bucuria Învierii Domnului să o putem primi,

Și cu glas mare, împreună cu pruncii cei nevinovați, a rosti:

„Osana, Celui dintru înălțime, bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului !”

† Atanasie de Bogdania

ro_RORO