Selectează o Pagină

Loading

Şi Iov a răspuns Domnului zicând:

Știu că poți să faci orice şi că nu este nici un gând care să nu ajungă pentru Tine faptă.

(Iov 42, 1 – 2)

 

A vedea binele și frumosul în ziua de azi a devenit un adevărat mers pe sârmă pentru creștini. Iar pentru părinții care și-au crescut copiii în Biserică, un adevărat mers pe valuri. Cumva, pare că totul ne stă împotrivă. Nu ne mai miră întrebarea lui Hristos: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credință pe pământ?”(Lc. 18, 8), pentru că deja întrezărim răspunsul.

Iată ce ne spune Sf. Teofan Zăvorâtul despre necazurile lumii acestea ce, zilnic, ne învăluie parcă tot mai mult: „Aveți necaz după necaz… Știți ce înseamnă aceasta? Că Dumnezeu își amintește de voi. Este neobișnuit să gândim așa, dar așa este. Și Și-a adus aminte de voi nu cu mânie, ci cu milă. Voi vedeți numai lipsurile și pierderile, iar mila care se ascunde sub ele și în ele nu o vedeți. Pe pământ sunt mai multe necazuri decât bucurii. Și unele și altele sunt trimise de Dumnezeu, fie pentru trezirea din adormirea morală, fie pentru curmarea nedreptăților și a păcatelor, fie pentru curățirea lor prin pocăință, fie pentru sporirea ascultării față de Dumnezeu, Care pe toate le orânduiește, fie pentru a ne da prilejul să arătăm bărbăție și răbdare și alte virtuți înalte spre slava lui Dumnezeu.”

A face biserică din cărămizile iadului lumii acesteia, transformând-o instant în Rai! Aceasta pare a fi unica soluție viabilă în aceste vremuri de cernere. Este de fapt și singura ce se află în puterile noastre! Căci acolo unde se termină puterea noastră, începe puterea lui Dumnezeu. Să nu-I cerem deci mai puțin decât imposibilul!

Într-o lume lovită de durere și căderi, a ne avea unii pe alții contează foarte mult. Binele din om este comoara cea mai mare a acestei lumi, căci nu este altceva decât lumina Domnului, răsărită din chipul Celui după care am fost plăzmuiți. Lucrul acesta aduce foarte mult har și mângâiere: să știi să te hrănești din lumina celui de lângă tine.

În fiecare perioadă de timp dată omului spre a o trăi, se ascunde o taină: vremurile grele formează generații puternice! Ele vor aduce timpuri bune, adumbrite de inspirație și apropiate de har. Vremurile bune însă, cele cu exces de bunăstare, formează generații slabe! Atât din punct de vedere sufletesc, cât şi din punct de vedere duhovnicesc. Excesul de bunăstare aduce o pagubă sufletească foarte mare, mai ales tinerilor, căci ei nu știu să se protejeze de prea multa bunăstare. Când răspunsul la toate este „da”, iar tot ceea ce-ți dorești este la îndemână, unica stare care te poate umple este cea de tristețe, de deprimare, de îngândurare. Această stare te rupe de societate, te face a petrece mai mult timp singur, incapabil de comuniune cu cei din jurul tău. Toată această stare duce la credința că, în esență, doar ceea ce ești tu şi ce reprezinți tu este adevărat. Ceilalți nu reușesc niciodată să vadă lucrurile din perspectiva ta.

Care este soluția? Să ieși din propria cochilie şi să petreci mai mult timp cu ceilalți, sau pentru ceilalți! Petrecând timp cu ceilalți, încer­când să pui între paranteze propriul egoism, cu propriile opinii, păreri și viziuni, şi încercând să te hrănești din ce au şi ceilalți să-ți spună, începi să te reechilibrezi. Orice lucru are nevoie de o mică ajustare, de o repunere pe axa cea bună. Pentru noi, aceasta axă este viața duhovnicească. Părinții Bisericii considerau că una dintre cele mai mari virtuți, pe lângă discernământ, este cunoașterea de sine. Discernământul este, într-adevăr, cea mai mare virtute, dar cunoașterea de sine este deja o mare realizare, dată de luminarea harului dumnezeiesc. Este mai mare decât cunoașterea intelectuală sau acade­mică, a tot ce credem noi. Ea aduce în om mult mai multă lumină decât ne-am putea închipui! Omul care s-a cunoscut cu adevărat pe sine poate să-L cunoască şi pe Dumnezeu. Dar dacă nu reușești să te cunoști pe tine însuți, niciodată nu vei reuși să înțelegi lucrurile altfel decât din exterior și nu în profunzime, într-un autentic al lor.

Cum faci să te cunoști pe tine însuți? Petrecând mai mult timp cu ceilalți! Mai cu seamă alături de oameni adumbriți de harul dumnezeiesc! Cercetătorii moderni spun că omul este o medie aritmetică a tot ceea ce face și trăiește! A ceea ce citește, a ceea ce privește la televizor, a ceea ce ascultă etc. Deci și a timpului petrecut într-o companie sau alta. De aceea, până la urmă, suntem ceea ce trăim. Și asta o spun nu doar medicii! O spuneau și o spun și Părinții Bisericii: dacă te hrănești cu lucruri de calitate, devii o persoană de calitate! Atât intelectual, cât și spiritual și duhovnicește. Dacă te hrănești cu lucruri nocive … la un moment dat, chiar dacă motivațiile interioare sunt foarte bune, tot ce este nociv își va pune amprenta asupra sufletului și va reuși să te doboare. Nu te vei mai putea opune. Dar dacă stai în compania persoanelor cu adevărat înduhovnicite, la un moment dat, fără să-ți dai seama, te vei înduhovnici și tu.

Soluția la tot greul ce împânzește lumea nu este retragerea din societate, ci schimbarea societății în care ne aflăm. Să nu fugim de probleme, ci să le transformăm în oportunități care să preschimbe lumea în bine. Să rămânem statornici construirii acelei biserici atât în sufletele cât și în inimile noastre, dar şi în societate – şi la propriu, şi la figurat. Acolo unde sunt mari dificultăți, trebuie să dăm un răspuns, să luam atitudine. Domnul nu degeaba ne-a lăsat pe fiecare într-un anumit timp, într-un anumit loc! Mare este această taină … Puteam să ne naștem în alt secol, în alte circumstanțe, în altă țară, până la urmă şi în altă credință! Dar dacă ne-am născut aici și acum, în aceste timpuri, înseamnă că putem (și trebuie) să dăm un răspuns pe măsură.

Soluția nu este să fugim de iad. Soluția este să construim biserică în iadul lumii acesteia, în toate situațiile care aduc mare descurajare. Soluția este să construim frumosul. „Frumosul”, spunea Dostoievski, „este cel care va mântui lumea”. Filocalia ne readuce spre cugetare acest adevăr: „dragoste față de frumos”. Dar nu orice frumos, ci frumosul acela pe care Dumnezeu l-a pus în lume. Lumea pe care a făcut-o Domnul este într-adevăr frumoasă! Trebuie doar să avem ochi să o vedem!

Nenumărate sunt căile Domnului, și atât de adânci … Toate trebuie văzute prin prisma dumneze­iască. Însă noi ne limităm în a le vedea doar prin prisma omenească. De multe ori, şi Domnului, în rugăciune, Îi cerem niște lucruri atât de mici, uitând că ar trebui să-I cerem imposibilul! Că Domnul este Cel Unul care poate imposibilul. Cu posibilul ne mai descurcăm și noi, omenește. Imposibilul însă, nu avem nici măcar curajul de a-l cerem lui Dumnezeu. Și asta arată doar slaba noastră credință, până la urmă. Însă El S-ar bucura atât de mult S-ar să-L punem la încercare cerându-I imposibilul! Paul Evdokimov, mare teolog al secolului XX, spunea: „Nu calea este imposibilă, ci imposibilul este calea”. Acesta este motto-ul care ar trebui să ne ghideze în viață, pe toți. Să îndrăznim! Să pășim spre imposibil!

† Atanasie de Bogdania

ro_RORO