Selectează o Pagină

Loading

Reproșurile pot face parte din viața de zi cu zi a unui creștin, cum, de altfel, pot lipsi deplin. Depinde de cât atent și asumat trăim fiecare. Ele se fac simțite între colegii de la muncă, la (tinerii) școlari, și, mai grav, în familie, între soți, între părinți și copii. Pentru faptul că mustrările sunt prezente și în paginile Scripturii, amintim mai întâi câteva locuri unde acestea sunt evidente, apoi, vom căuta să vedem ce spune, în parte, și psihologia despre ele.

Reproșul biblic

Reflectând la textul sacru observăm că reproșul se găsește de ambele părți: și de partea Domnului, și, bineînțeles, de parte omului. Și, din nefericire, el se află chiar în primele pagini ale Scripturii. Răspunsul pe care Adam I l-a dat lui Dumnezeu, după ce a căzut în păcat, a fost acesta: „Femeia … aceea mi-a dat din pom și am mâncat” (Fac. 3,12). Iar Cain îi impută lui Dumnezeu: „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Fac. 4,9). Marta îi spune Mântuitorului: „Doamne, au nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc?” (Lc. 10,40).

Iată și câteva cazuri în care Domnul îi cere cont omului de faptele sale: „Așa zice Domnul Dumnezeu lui Israel: Eu te-am uns rege pentru Israel și Eu te-am izbăvit din mâna lui Saul, Ți-am dat casa domnului tău …, și-am dat ție casa lui Israel și a lui Iuda, și, dacă aceasta este puțin pentru tine, ți-aș mai adăuga. Pentru ce însă ai nesocotit tu cuvântul Domnului, făcând rău înaintea ochilor Lui?” (2 Reg. 12,7-8). „Eu te-am sădit ca pe o viță de soi, ca pe cea mai curată sămânță; cum dar Mi te-ai prefăcut în ramură sălbatică de viță străină?” (Ier. 2,21).

Sunt și cazuri în care reproșul este prezent în discuțiile dintre unul sau mai mulți oameni: „Și a zis una din femei: Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; și eu am născut la ea, în casa aceea. A treia zi după ce am născut eu, a născut și această femeie …” (3 Reg. 3, 17-23). „Deci unii strigau una, alții strigau alta, …” (Fapt. 19,32).

Reproșurile din viața de zi cu zi

Din locurile citate înțelegem că omul care reproșează se află într-o stare de împrăștiere a minții și într-o formă de trăire de/la „suprafață”. Nu-și cunoaște măsura duhovnicească și uneori are o părere bună despre sine pe care dorește să o impună celuilalt.

Pentru a reuși să fim empatici este de dorit ca să ne așezăm în locul celuilalt. Acesta este, de altfel, una din legile de aur ale creștinismului: „Ci toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor” (Mat. 7,12). Este folositor ca să ne ascultăm reciproc; să acordăm timp celuilalt să își exprime gândurile; să avem răbdare cu el. Când intenționăm să corectăm sau să atenționăm cu privire la un neajuns, un defect, un viciu, se cere să vorbim din inimă, calm, cu dragoste, vizând defectul, iar nu persoana; niciodată nu se condamnă, ci se acordă șanse. Dialogul cu tentă de corectare poate avea rod bun doar dacă există o legătură afectivă de calitate între noi și celălalt; dacă nu suntem prieteni apropiați și începem să sfătuim, riscăm ca prietenul nostru să se distanțeze de noi și să așeze un zid care să stopeze încercările de comunicare excesive. În acest sens psihologii ne recomandă ca „ritmul și muzicalitatea dialogului să le acompaniem cu o atenție la non-verbal: privirea noastră și a celuilalt, mimica feței, poziția în care ne aflăm, mișcările corpului care, asemenea unui dans, ar trebui să se armonizeze cu discursul și cu interlocutorul, astfel încât să dea o formă și un conținut unui singur lucru”[1].

Și din cauza mândriei care ne cuprinde, este de înțeles că înaintea sfatului trebuie să premeargă rugăciunea și „punerea sufletului pentru celălalt” prin osteneala sufletească, fără de care, dacă rămânem doar la nivel verbal, se va reuși să se facă puțin.

Deci, critica să o strecurăm cu picătura, iar iubirea să fie fără margini. Cel ce reproșează trăiește deja sentimente de furie, de nemulțumire și zbucium lăuntric; uneori se riscă să se degenereze în anxietate. Decât să îmi arăt disprețul și desconsiderarea față de soț sau soție, neîncrederea în eforturile lui de a se îndrepta, mai potrivit ar fi să consult un manual sau un site de specialitate, un preot și un psiholog sau psihoterapeut, și să țin cont de sfaturile lor. Oricum, este indicat să nu ne exteriorizăm mai ales când ne aflăm încărcați emoțional, agitați, furioși[2]. Căci, riscăm să-l denigrăm și batjocorim pe celălalt atât de dureros, încât să îngreuneze apropierea și refacerea legăturii inițiale pe care dorim să o realizăm cu acesta.

Una dintre stările acute ale exprimării acuzatoare comportă izbucnirea verbală violentă a soției (de cele mai multe ori); jignirile adresate soțului duc la o descărcare emoțională, dar în același timp scad calitatea relației, încât se ajunge la o stimă de sine a familiei destul de scăzută, o denaturare a valorilor (dispariția respectului reciproc, a ajutorării, a înțelegerii, lipsa conștiinței prezenței lui Dumnezeu în casa celor doi, etc.), iar de aici lucrurile pot derapa, se riscă acutizarea.

De asemenea, sunt și cazuri în care cineva se critică și se condamnă atât de mult încât ajunge la pierderea stimei de sine, la o deznădejde care izolează și distruge.

Cel vizat poate răspunde violent sau indiferent, ambele variante nefiind deloc potrivite. De asemenea, soțul, că despre el este vorba de cele mai multe ori, se poate resemna și își poate căuta refugiul în consumul de băutură, mâncare, jocuri de noroc, sex, sau indiferență și indolență. Oricum ar fi, irumperea verbală cu o sumedenie de injurii și epitete din ordinul necuvântătoarelor presupune o acumulare de nemulțumiri care duce la o surescitare nervoasă paroxistică. Sau, în cazul opus, se poate tăia orice formă de comunicare. Oricare ar fi formele prin care ne arătăm dezacordul nostru și ruperea de contextul care ne destabilizează, este de reținut că nu este indicat ca să lăsăm să se adune prea multe nemulțumiri, fără ca să le discutăm seară de seară sau, cel mai rar, o dată la câteva seri.

Reproșul poate apărea și în cazul în care unul dintre logodnici sau soți îi ascunde celuilalt un defect al lor, cum ar fi o formă de dependență de telefon, de anumite filme, de jocurile de noroc, ca să nu dăm exemple mai grave. „În general, atunci când adevărul iese la iveală după o vreme, reproșul mare nu este pentru fapta ascunsă, ci pentru lipsa de încredere care erodează temelia casei”[3].

Soluții variate pentru situații diferite

Psihologii ne sfătuiesc:

  • Dificultățile fac parte din „jocul” vieții; dar despre orice dificultate se poate vorbi ca să se găsească o soluție; există (sau ar fi normal să existe) un context de suport familiar și altul social, pe care o persoană poate să se sprijine; un rol aparte îl pot avea rudele spirituale (nașii, membrii maturi ai parohiei, prietenii);
  • Nu există probleme nerezolvabile, ci soluții inadecvate; mutând focus-ul de pe ceea ce nu suntem capabili să facem, pe ceea ce am putea realiza, ne permitem reactivarea resurselor interioare (introspecția, arta dialogului, etc) de care, uneori, nici noi nu suntem capabili;
  • Pentru a dobândi un rezultat bun și a ne construi stima de sine și auto-eficiența este firesc să acceptăm greutățile; învățarea înseamnă să ne îmbunătățim comportamentul și să „rumegăm” durerea înfrângerii și a falimentului[4].
  • Șansele comunicaționale bazate mai degrabă pe aprecieri decât pe denigrări, duc la o ridicare considerabilă a relațiilor și a calităților intelectuale, psihice și fizice ale tuturor.

Caracteristicile celor trei tipuri de comunicare

Comportamentul non-asertiv înseamnă negare de sine, să le faci pe plac altora, și e motivat de frică și nesiguranță. Comportamentul asertiv sau asertivitatea (de la latinul asserire) presupune afirmarea de sine, dar nu obligatoriu în sens rău, ci ca o exprimare clară și eficientă a emoțiilor și opțiunilor fără ca interlocutorul să se simtă ofensat sau atacat[5].

Redăm în continuare esența a trei feluri de a comunica[6]:

Comportamentul nonasertiv

·       Inhibat

·      Îi lasă pe alții să-i încalce drepturile.

·      Nu își apără drepturile.

·      Îi este teamă să „iasă din banca lui”.

·      Îi lasă pe alții să aleagă;

·      Neîncrezător, iritat.

Comportamentul asertiv

·      Afirmații care încep cu „eu”.

·      Își exprimă și își afirmă propriile drepturi, nevoi, dorințe;

·      Își apără drepturile legitime, fără să le încalce pe ale celorlalți;

·      Onest din punct de vedere emoțional, direct, expresiv;

Comportamentul agresiv

·       Afirmații cu „tu”;

·       Își exprimă propriile drepturi în detrimentul altora;

·       Are izbucniri inadecvate sau reacții exagerate, ostile;

·       Onest din punct de vedere emoțional și direct, în detrimentul altora;

Sentimentele care rezultă
·      Rănit, anxios, dezamăgit de el însuși în momentul respectiv și poate mai furios mai târziu; ·       Încrezător, cu respect de sine; se simte bine cu el însuși și cu ceilalți; ·       Furios, iar după aceea îndreptățit; superior, cu resentimente, poate vinovat mai târziu;
Efecte
·       Persoana evită situațiile neplăcute și riscante; evită conflictele;

·       Persoana se simte „folosită”, acumulează furie, se simte nevalorizată;

 

·       Comportamentul nonasertiv înseamnă să fii ca o broască-țestoasă: să te ascunzi și să fii protector, pentru a fi de partea „sigură”; evitant;

·       Persoana se simte bine, validată de ea însăși și de alții;

·       Persoana trăiește o încredere în sine mai mare, își îndeplinește nevoile, relațiile sunt mai libere și mai sincere;

 

·       Comunicare asertivă înseamnă să fii o bufniță înțeleaptă: să gândești rațional, să stai drept, să fii încrezător și să demonstrezi înțelepciune fără impulsivitate;

·       Furia acumulată „justifică” o explozie;

·       Persoana are izbucniri emoționale „ca să fie chit”;

 

·       Comportamentul agresiv este reprezentat de un leu, puternic, măreț, solid, amenințător, în timp ce încalcă drepturile altora;

 

 

Compararea celor trei tipuri de comunicare

Comportamentul nonasertiv Comportamentul asertiv Comportamentul
Ține în el însuși; nu-și exprimă punctul de vedere Folosește afirmații cu „eu” Folosește afirmații cu „nu”
Își reprimă propriile drepturi și nevoi Își afirmă propriile drepturi, nevoi, dorințe Își exprimă propriile drepturi în detrimentul altora
Își neagă nevoia de a-i face pe alții să-l placă sau să-l aprobe Încearcă să-și îndeplinească nevoile în timp ce nu încalcă drepturile altora Își îndeplinește nevoile, dar în detrimentul altora; îi umilește pe alții în acest proces
Le permite altora să-i încalce drepturile personale Stabilește limite și priorități Le încalcă drepturile celorlalți
Nesincer emoțional, indirect, inhibat, căutând aprobarea Încrezător, calm, sigur Sincer fără tact; extrem de direct; autoîndreptățit
Se neagă pe sine însuși Alege pentru sine însuși Alege pentru alții
Costurile emoționale ale nonasertivității Costurile emoționale ale asertivității Costurile emoționale ale agresivității
Se simte rănit, anxios, îi este teamă de reacțiile celorlalți Este încrezător, cu autorespect; se simte bine cu el însuși Se simte furios, indignat, îndreptățit
Autoînvinuire Afirmare de sine Învinuire, critică și judecare celorlalți
Avantajele nonaservitivității Avantajele asertivității Avantajele agresivității
Nu iese „din banca lui”; evită conflictul Relațiile sunt deschise și sincere Simte că s-a făcut dreptate; se simte superior altora
Evită să-și asume riscuri Simte satisfacție să se exprime pe sine Îi ține la distanță pe alții
Le face pe plac oamenilor; evită ca ceilalți să se înfurie pe el / ea Nu se simte obligat de ceea ce cred oamenii E posibil să facă așa cum vrea el /ea, chiar dacă le încalcă drepturile altora

Din cele scrise mai sus, se înțelege că asertivitatea sau comunicarea eficientă și corectă este cea de dorit pentru fiecare dintre noi, de aceea, continuăm cu o serie de sfaturi în această direcție: să avem obiective clare; să ne exprimăm, fără a ne impune; să nu copleșim cu explicațiile; să avem control asupră-ne sau a unei situații, fără a controla persoane; să nu folosim „ar trebui” nici cu referire la noi, nici la alții; să nu folosim întrebările retorice, care arată totuși limitele noastre; să fim raționali și să separăm percepțiile de fapte; să-i ascultăm (adică să fiu deosebit de atent la celălalt), și nu doar să auzim vorbe în vânt; uneori este potrivit ca să avem dreptate; să ne cunoaștem drepturile, dar și datoriile adiacente; este indicat să folosim elemente asertive nonverbale care se potrivesc cu cele verbale asertive[7].

Preot Cristian Prilipceanu

[1] Giorgio Nardone, Moira Chiodini, Lʾarte di comunicare efficacemente: la persuasione, în Psicologia contemporanea, Comunicazione efficace, n. 285, giugno-novembre 2021, p. 31.

[2] „Lipsa unificării interne se face cunoscută prin creșterea suferinței, amplificarea anxietății, absența motivației și lipsă plăcerii (sănătoase), care însoțesc indecizia și incertitudinea. Jordan B. Peterson, Dincolo de ordine, Alte 12 reguli de viață, Editura Trei, București, 2021, p. 103.

[3] Patriciu Vlaicu, Împlinirea omului în viața de familie, Editura Apostolia, Paris, 2021, p. 86.

[4] Pentru primele trei sfaturi a se vedea Moira Chiodini, Patrizia Meringolo, Quando la comunicazione promuove resilienza, în Psicologia contemporanea, n. 285, giugno-novembre 2021, pp. 35-46.

[5] Conceptul a fost popularizat de Alberti ed Emmons și Manuel J. Smith în anii șaptezeci.

[6] Judith Belmont, Soluții-cheie pentru terapeuți, Strategii esențiale, idei și instrumente, Traducere din limba engleză de Radu Filip, Editura Trei, București, 2021, pp. 271-274.

[7] Ibidem, p. 282.

Youtube
Instagram
Whatsapp
Telegram
Telegram
Telegram
Copiază
ro_RORO