„Iadul este durerea de a nu mai putea iubi.
M. Dostoievski
Dumnezeu vine să-l ierte pe om
Dramatismul ideologiei vieții contemporane, ego-centriste, constă în faptul că ea ne vrea mereu rupți de comuniunea cu ceilalți, – rupând-mă de aproapele nu voi mai putea pune pocăință sinceră, – fără pocăință nu voi mai putea vindeca rănile însângerate, din care izvorăște în continuu durere. Ne îndeamnă, lumea contemporană, să ne separăm de viețile și de problemele celorlalți pentru a ne dedica propriilor noastre năzuințe și idealuri, nederanjați și netulburați de nimeni – un vis înșelător. Să urcăm pe cele mai înalte culmi ale „succesului” fără să privim în jur.
Deloc paradoxal însă, deși acest urcuș și această separare duce la solitudine, ea este rece – și congelează până și cele mai autentice simțiri ale sufletului – omul modern nu mai cunoaște blânda adiere a harului mângâietor. Singurătatea de astăzi nu seamănă deloc cu acea solitudine a sihaștrilor de odinioară – caldă, duioasă și plină de nădejde aducătoare bucurie. Însingurarea egoistă de ceilalți duce la o singurătate sumbră, palidă, plină de deznădejde și nemulțumire.
Deși obține tot ce vrea, omul se simte mereu neîmplinit. Vrând să scape de problemele altora, se depărtează de toți și de toate, își ia o căsuță singuratică la munte sau la mare și rămâne tot deznădăjduit, tot nemulțumit – o tristețe de nevindecat. Asta pentru că nu suntem creați pentru a fi egoiști și însingurați (este o iluzie, o utopie!), ci împreună-pătimitori cu toți, în comuniune cu toți (asemenea Dumnezeului nostru!). Nici pe cel mai înalt munte, nici pe Himalaya dacă ne urcăm, nu putem să ne rupem ontologic de omenire, al cărei bagaj îl purtăm înăuntrul nostru. Nici chiar murind nu ne putem separa de ceilalți – moartea nu separă, (re)unește. Din contra! Așteptarea plină de dor a omului este ca, în Dumnezeu, să se regăsească și cu toți cei pe care nu i-a văzut niciodată!
Singurul lucru pe care îl poate face omul în această direcție, este să se vindece pe sine însuși, cu acea vindecare pe care o poate da numai Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat un remediu universal pentru vindecarea tuturor bolilor. Acest remediu este iertarea, taina iertării. Pentru că și El, primul lucru pe care l-a făcut (universal) și-l face (personal) când vine, este să ne ierte, pe fiecare în parte, după durerea purtată. Dumnezeu nu vine să (ne) acuze, nici să (ne) condamne, condamnarea a fost mereu a omului – și e din frică -, iubire nu condamnă, iubirea iartă. Mântuitorul Hristos nu a venit să ne prezinte toată istoria (iubirii trădate de om) și să ne culpabilizeze, zicându-ne „Uitați ce am făcut Eu și ce ați făcut voi! Haideți să ne judecăm!”. Pentru om acest lucru ar fi nu numai de nesuferit (Ps.142, 2) ci și total inutil, atâta vreme cât „toată dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată înaintea Lui” (Is. 64, 6).
Dumnezeu nu a venit și nu vine să se judece cu omul – judecata e din faptele noastre. Și nici să-l certe sau să-l pedepsească crunt. Dumnezeu a venit și vine ca să-l ierte pe om – taina mântuirii. Dar chiar și așa, Dumnezeu nu poate face totul. Iertarea Lui are nevoie și de iertarea noastră – iertarea care trebuie mereu să o dăruim, căci este gratuită, jertfelnică, ca și dragostea. Iertarea nu poate fi cumpărată, nu poate fi forțată! De aceasta iertarea niciodată nu poate fi ruptă de dragoste. Unde este dragoste este mereu și iertare.
Omul, (mai) trebuie să-și asume și păcatele, ca să poată primi iertarea lui Dumnezeu. A nu ne asuma păcatele, a nu cere iertare și a nu primi iertarea lui Dumnezeu sunt singurele trei motive de osândă pentru noi, atât în această viață, cât și în cea veșnică. Omul nu se vindecă, nu se izbăvește și nu se mântuiește (doar) pentru că nu vrea, nu pentru că Dumnezeu nu ar putea sau nu ar vrea. Vrea și lucrează în chip tainic mântuirea tuturor în tot acest prezent-continuu care este Viața Lui și la care ne-a făcut părtași și pe noi. Părtășia la Dumnezeu înseamnă însă, că Dumnezeu așteaptă și de la noi nu doar să iertăm, dar și să cerem iertare. Să cerem iertare pentru noi dar și pentru toți și pentru toate – pocăința.
Dacă citim atent Vechiul Testament realizăm că, de la Adam și până la Domnul Hristos, nimeni nu I-a cerut iertare Domnului cu adevărat! Nimeni nu I-a spus: „Doamne, iartă-mă pentru păcatul lui Adam! Iartă-mă pentru păcatul Evei! Iartă-mă pentru păcatul lui Cain!”. Desigur, au fost și din cei care plângeau mereu pentru propriile păcate și cele ale contemporanilor. Dar nu și pentru ale lumii întregi. Dumnezeu însă vrea și așteaptă dornic ca viața Lui să devină viața noastră, Cuvântul Lui să fie cuvântul nostru și gândul Lui să fie al nostru. Așteaptă ca taina iertării Lui să prindă viață și în noi, să prindă rădăcini și cât de frumos au știut să lucreze monahii această virtute.
Această cinste și binecuvântare, Dumnezeu o oferă fiecărui om, nu doar monahilor și sihaștrilor. Așadar, când omul vede în el neputință, durere, întuneric și chiar cădere și păcat, ar trebui, într-un fel, să nu se întristeze căzând în deznădejde, ci să pună strop de bucurie peste inimă. Dumnezeu îl iubește pe om și pentru că îl iubește îi arată cum stau lucrurile: „Uite, acesta ești tu”! Vrând ca omul să se vindece cu adevărat, Dumnezeu îi arată fiecăruia și boala sa, dar și remediul tainic al acesteia.
Cuviosul Sofronie din Essex spunea că „vederea (contemplarea) lui Dumnezeu începe cu vederea (contemplarea) păcatului propriu”. Dumnezeu este Lumină, iar omul apropiindu-se din ce în ce mai mult de lumina Sa, ajunge să-și vadă și cele mai mici pete din suflet. De aceea mulți dintre Părinți spuneau că, cu cât omul își vede mai puțin păcatele proprii, cu atât este mai departe de Dumnezeu.
Un Părinte cu viață sfântă, iubit și de Dumnezeu și de oameni, Îi spunea: „Doamne, cât sunt de păcătos … Tu știi că sunt gunoi și totuși mă lași să stau pentru oamenii aceștia? Eu sunt gunoi și mă lași să stau pe lângă oamenii aceștia buni?” Își vedea păcatul, și-l asuma și cerea iertare. Avea, cum se zice, o pocăință adâncă. Și Dumnezeu i-a răspuns „ Da! (nu-l contrazice!), dar așa cum cineva pune gunoi într-o vie ca să rodească, așa și Eu te-am pus pe tine printre oamenii aceștia, ca ei să rodească.”
Suntem fii și fiice ai Împăratului
Părinții Bisericii spun că tot ceea ce reușim să facem este doar din mila lui Dumnezeu și totul I se datorează doar lui Dumnezeu. Însuși Domnul ne-a spus că: „fără Mine nu puteți face nimic!” (In. 15, 5). Vorbim aici însă despre nuanțe, despre cum fiecare om receptează lăuntric și își asumă Cuvântul lui Dumnezeu. Căci în interiorul nostru bat două inimi ce duc la două destine. Suntem și fii ai omului prin naștere, dar și fii ai lui Dumnezeu prin nașterea-din-nou în Botezul apei și al Duhului.
Ca fii ai omului moștenim împreună cu Adam și Eva păcatul și moartea, dar ca fii ai lui Dumnezeu moștenim împreună cu Hristos, Împărăția lui Dumnezeu și cele ale ei: Viața și nestricăciunea. Prin naștere suntem „fii” ai omului, dar prin Botez devenim „fii” a lui Dumnezeu. Destinul omului, cumva nevindecat, pare să fie uitarea, începutul tuturor relelor. Omul uită și sorgintea și țelul său, și pe Începătorul și începutul a toate, și pe Sfârșitorul și sfârșitul a toate. Uită de Alfa și de Omega a toate. Astfel, timpul vieții omului se desfășoară în absența Vieții și a timpului dumnezeirii.
În unii oameni, precumpănesc mai mult Adam și Eva. Dar în alții Dumnezeu și harul Său. Problematica întregii vieți a omului este cum să lase în sine mai mult loc lui Dumnezeu și harului Său și mai puțin loc vechiului Adam sau vechii Eve? Aceasta este rostul întregii lucrării duhovnicești lăuntrice, nevoința de o viață a omului. Ca Acela (Domnul) să crească, iar noi (omul cel vechi) să ne micșorăm. Ca noi să murim păcatului, pentru ca Viața Lui să vieze în noi.
Cuviosul Sofronie de la Essex spunea că omul trebuie să devină nimic, adică acea singură materie din care Dumnezeu a făcut și poate face toate. Părinții Filocalici spuneau: „Ceea ce hrănești în tine, aceea crești”. Dacă hrănim omul, trupul, patima, gândurile cele rele, acestea vor crește în el. Asemenea unei grădini: unde se pune îngrășământ, unde se stropește, acolo vor fi și roadele. Omul însă, este chemat să-și hrănească sufletul, suflarea de viață a lui Dumnezeu. Trupul da, se hrănește din cele ale pământului din care este luat. Sufletul se hrănește numai din Dumnezeu, din care își ia firea și viața. Trebuie să purtăm grijă și să hrănim acea suflare pe care am primit-o. Aceasta e lucrarea omului: truda duhovnicească. Omul e țărână, dar țărânei acesteia Dumnezeu îi dă suflare, îi dă duh, îi dă har. Îi dă focul iubirii Dumnezeiești, iar omul trebuie să aibă grijă să-l țină viu întru sine, să nu se stingă.
Sfântul Serafim din Sarov spunea că „totul e neguțătorie. În ce investești mai mult, din aceea vei avea de câștigat”. Experiența Părinților Bisericii ne spune că cele mai mare investiție pentru om pornește de la Dumnezeiasca Liturghie (culminând cu Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului), dar și citirea Cuvântului lui Dumnezeu și Rugăciunea.
Liturghia – izvor de viață
Domnul ne-a arătat această cale, a Slujirii Sale Dumnezeiești, apoi Apostolii și Părinții ne-au predat și nouă, a începe totul prin și de la Liturghie. De aceea, orice om începe și continuă viața și neguțătoria duhovnicească de la și prin Liturghie. Primele daruri duhovnicești omul le primește în cadrul Liturghiei: Botezul, Mirungerea și Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Celelalte daruri duhovnicești pe care omul le primește și le cultivă de-a lungul vieții își găsesc plinirea tot în Liturghie.
Multe lucruri putem face ca oameni și în multe lucruri putem investi, dar cea mai hrănitoare dintre toate și cea plinitoare cred că este Liturghia. Asta și din cauză că în Liturghie Îl vedem pe Însuși Domnul, Îl auzim pe Însuși Domnul, Îl simțim pe Însuși Domnul. În biserică și în Liturghie se hrănesc toate simțurile omului. Toate simțurile se hrănesc din Dumnezeu: auzul, văzul și mirosul. La sfârșitul Liturghiei chiar și pipăitul și gustul omului se desfată și se hrănește din Domnul, gustând din El – „Veniți și gustați că bun este Domnul!” – așa începe Domnul Dumnezeu să trăiască în om.
Propriu-zis vorbind, intrăm în biserică cu o inimă și ieșim cu alta. Intrăm cu inima noastră și ieșim cu inima lui Dumnezeu. Intrăm cu neputința noastră și ieșim cu harul puterii lui Dumnezeu. Intrăm cu neputințe și dureri și ieșim chemați sfinți și binecuvântați. De aceea Sfântul Apostol Pavel spunea: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20).
Hrănindu-se mai mult cu cele ale lui Dumnezeu, omul Îi face tot mai mult loc lui Dumnezeu. Ajunge să spună ca și Sfântul Porfirie Kavsokalivitul: „Doamne, nu-Ți spun Ție unde să mă duci, în Rai sau în iad, dar nu mă despărți de iubirea Ta! Dacă iubirea Ta este în iad, acolo vreau să merg pentru veșnicie! Vreau să fiu mereu cu iubirea Ta, vreau să fiu rănit de iubirea Ta și vindecat de iubirea Ta!”.
(va urma)
† Atanasie de Bogdania
RO 
IT