„Al înțelepciunii Îndreptătorule şi de ştiinţă Dătătorule, al celor neînţelepţi Învăţătorule şi al săracilor Sprijinitorule, întăreşte şi înţelepţeşte inima mea, Stăpâne. Dă-mi cuvânt, Cuvinte al Tatălui, că iată buzele mele nu le opresc a striga către Tine: Îndurate, miluieşte-mă pe mine, cel căzut.”
(Triod, Condac la Duminica lăsatului sec de brânză)
„Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului, cu totul spurcat. Ci ca un îndurat curăţeşte-l, cu mila milostivirii Tale”, ne spune cântarea care răsună în biserici la început de Triod și ne reamintește taina de căpătâi în lucrarea mântuirii – pocăința.
Pocăința este momentul întâlnirii, mereu autentice, între om și Ziditorul său, este momentul revenirii mereu în sine, acea clipă atât de bineplăcută Domnului, clipa îmbrățișării de neuitat între Tatăl cel mult milostiv și fiul cel risipitor, al cărui chip îl purtăm. Rănile păcatelor ne împiedică însă, parcă de fiecare dată, să îmbrățișăm crucea cu care ne-a binecuvântat Domnul, cruce de care fugim, cruce de care ne plângem, cruce grea, cruce neasumată.
Mare e taina pocăinței, căci începe de la iertare, iertare pe care atât de greu o dăm în ziua de astăzi și mai puțin de atât o căutăm. De aici începe taina îmbrățișării crucii care ni se face izvor de viață și har. Cel ce reușește să-și îmbrățișeze durerea, prin iertare o vindecă și lărgește calea spre pocăință.
Iertarea naște mereu iertare și așa devine mai adâncă, mai cuprinzătoare, mai lucrătoare, într- o lume marcată de durere, neputință și cădere. Iertând, ștergem în chip tainic ce am greșit, aducând lumină în lume. Cât de frumos este să vezi lumină în chipul celuilalt! Iertând altora, ștergem pata propriilor căderi și, fără să ne dăm seama, curățim acel veșmânt al harului în care Tatăl iertător așteaptă cu nerăbdare să ne îmbrace. Aici se descoperă lucrarea Dumnezeiască în lume, aici e judecata cea dreaptă (dar) și înfricoșătoare: căci cel ce iartă mult (căci mult a iubit), scapă de a mai fi judecat de tot ce a iertat la aproapele său.
Prin iertare, fiecare inimă zdrobită poate deveni o inimă a Învierii, asemenea mormântului gol de pe Golgota, unde moartea a fost biruită pentru totdeauna (și oare nu spre Golgota ne îndreptăm în acest post?). Din această biruință a izvorât și izvorăște taina credinței noastre, mereu împletită cu: lumina (chiar dacă împrejur e mai mereu întuneric), nădejdea (fără așteptări iluzorii și fără amăgiri) și dragostea (chiar dacă lumea dăinuie în ură). Iertând pe aproapele meu, îi dăruiesc viață, îl iau sub haina harului, îl logodesc cu inelul binecuvântării cerești, îl încalț în încălțările care nu-l mai despart de casa inimii mele unde i-am făcut locaș, împart cu el pâinea vieții și potirul nemuririi … și, cât de minunat e să-l văd în veșnicie și pe cel pe care l-am iertat!
Primul care a iertat, a fost însuși Domnul. El a venit în lume, înainte de toate, ca să ne ierte pe noi, cei ce ne poticnim atât de mult în a cere iertare. El este Cel care a lucrat și lucrează pocăința și adevărata iertare în această lume trecătoare – schimbarea noastră de mentalitate și de orientare, dinspre ale căderii înspre ale mântuirii. El, însuși Dumnezeu, este Cel ce se pocăiește de răutățile noastre, luând asupra Sa păcatele lumii, ca un miel nevinovat, așa cum auzim la slujba Pavecerniței celei Mari, slujită în serile de peste săptămână în Postul Mare. Astfel, pocăința noastră înseamnă intrarea în pocăința Celui Care, fără de păcat fiind, se pocăiește de răutățile noastre, revărsând Harul Său cel curățitor și înnoitor asupra tuturor celor care se întorc din calea cea greșită prin iertare.
Să pornim curajoși călătoria noastră spre urcușul Învierii prin iertare, punând la inimă cuvintele Sfântului Nicolae Velimirovici care zice: „Prin post omul se gătește de milă, dar, iertând ocările, el se vădește cu adevărat milostiv. Postirea merge înaintea iertării, dar singură de sine, postirea nu ne mântuiește fără iertare.”
Cine iubește (cu adevărat), iertare dăruiește (din plin)!
† Atanasie de Bogdania