Selectează o Pagină

Loading

Olivier Clément (17 noiembrie 1921 – 15 ianuarie 2009) a fost un scriitor, poet și teolog care a devenit ortodox prin botez la 30 de ani; în prealabil a trăit în ateism și a avut aplecare către credințele orientale. Un rol deosebit în formarea sa l-au avut Nikolai Berdiaev și Vladimir Lossky datorită cărora el a cunoscut Biserica Răsăriteană; a scris aproximativ 30 de opere și a fost profesor la Institutul Saint Serge din Paris. Cartea pe care v-o prezentăm se intitulează Întrebări asupra omului, este la Ediția a II-a, a fost tradusă de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif și de Preasfințitul Părinte Episcop Siluan, și a fost editată de către Editurile Apostolia și Reîntregirea în 2019. Cartea se compune din nouă capitole, care la rândul lor au intertitluri, ceea ce o face ușor de lecturat, deși stilul are accente filosofice.

Dacă omul de azi este mai vizibil decât în orice timp „idolatru față de sine însuși” (Sfântul Andrei Criteanul), adică s-a răsucit către sine și se adoră pe sine și se uimește de câte a ieșit din mâna lui, atunci se înțelege că întoarcerea de la egocentrismul eului la heliocentrismul hristic se face prin metanoia, sau prin „încrederea totală în Hristos, care pentru noi, pentru mine, s-a dat morții, iadului, despărțirii”[1]. „Omul nu-și poate fi suficient sieși, că n-are în el izvorul bucuriei, deoarece el trebuie să se primească pe sine, în fiecare moment, din mâna milostivă a Tatălui – în acest cuvânt Tată se află minunata încredere a copilului care-și descoperă originea”[2]. Să reținem modul în care autorul subliniază felul plinirii omului: „să ne primim pe noi înșine din mâna lui Dumnezeu”; cu alte cuvinte, fără El și fără energiile Sale necreate, fără a ne hrăni din Însăși Sursa Vieții, El –Domnul, este cu neputință atât viața, cât și sfințirea.

„Pocăința înseamnă a înțelege caracterul derizoriu al tuturor idolilor prin care vreau să-mi înșel dorirea; pocăința înseamnă caracterul derizoriu al acestei lumi, adică acest năvod al patimilor, în care umanitatea ar vrea să captureze creația uitând Creatorul”[3]. Față de propunerile altor biserici sau ale celor care vin din Orient, iată ce spune venerabilul profesor: „Se pot furniza omului până și rețete de extaz, pentru a-l elibera de pocăință”[4]. Bine este să reținem că „omul nu există prin sine însuși, ci, Dumnezeu constituie <<originea sa, centrul său, țelul său>>”[5], după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Iar Sfântul Nicolae Cabasila ne amintește tuturor că „Inima omului a fost creată destul de mare pentru a-L cuprinde pe Dumnezeu Însuși”[6].

Este frapant ceea ce citim: „<<sufletul este forma trupului>>, adică, ceea ce se vede, în definitiv, nu este materia, ci sufletul, persoana!”[7]. Virtuțile sau viciile mele sunt incizate pe ecranul trupului și mai ales ale feței mele.

A reține următoarea informație, credem că poate să aducă o mare responsabilitate față de modul investirii în trup, adică față de „permisiile” pe care le acordăm trupului în detrimentul sufletului. „Energia cosmică nu încetează să traverseze trupul, să-i înnoiască materia, …”[8], „trupul este locul unde eu încep să cunosc lumea din interior, cu posibilitatea de a o preschimba în ofrandă sau în stârv”. Așadar, responsabilitatea mea față de trupul pe care l-am primit în dar este mare, căci el are chemarea de a fi templu, sau locaș al Sfântului Duh. Dacă în Hristos „S-a sălășluit toată plinătatea dumnezeirii” (Col. 2,9-10), înseamnă că și în noi se poate coborî Sfântul Duh.

Inima este organul fiziologic al emoțiilor și „centrul integrării personale a facultăților umane și locul războiului duhovnicesc. Inima este înlăuntrul omului, în așa fel încât păcatul se înscrie în dezacordul gurii cu inima. Este organul sentimentelor, al voinței, al pasiunii, aceasta din urmă putând să se schimbe în pasiune. Inima este mai ales locul inteligenței, în același timp în rădăcinile ei contemplative și în expresia reflexivă a acesteia. Ea desemnează astfel persoana (…) Adâncul inimii este locul întâlnirii cu Dumnezeu, locul în care omul Îi deschide sau Îi închide Cerșetorului de iubire Care stă la ușă. A-l refuza pe Dumnezeu înseamnă împietrirea inimii; dimpotrivă, inima credincioasă se statornicește în Dumnezeu”[9]. Paginile care urmează vorbesc despre Rugăciunea Lui Iisus, despre felul în care Sfântul Serafim l-a ajutat pe Motovilov să se îndulcească de har.

Riscul lui Dumnezeu față de om ține de iubirea Lui care respectă libertatea creației; atotputernic și totuși mărginit de om: „Culmea atotputerniciei tăinuiește astfel o neputință paradoxală, deoarece culmea atotputerniciei este iubirea, iar Dumnezeu poate totul, mai puțin să-l constrângă pe om să-L iubească. A intra în iubire, o știm, înseamnă a se deda fără menajament celei mai grele suferințe, aceea a refuzului și a abandonului din partea celui (celei) pe care-l (o) iubim”[10]. Această realitate este valabilă în orice relație, căci noi putem iubi, iar celălalt poare refuza. Dar este mai dureros atunci când unul iubește, adică arde și se jertfește cu nevoința, cu toată fapta bună și cu plătirea (la propriu și la figurat) a greșelilor celuilalt, pentru răscumpărarea sa, iar „fratele” până când ajunge la conștiința de sine, la trezirea sa duhovnicească, creștinul jertfelnic poate fi deja la Domnul[11].

Este folositor să reținem și distincția Sfântului Maxim legată de libertatea naturii și cea a persoanei umane: „omul dorește cu întreaga sa ființă iubirea, și-și găsește împlinirea în ea. El ascunde o „imensă capacitate de iubire și de bucurie …”; numai că libertatea personală a omul „nu poate fi sub nicio formă modificată din afară”; – așadar, când avem în față Poruncile, Fericirile, atunci se vede cum răspundem iubirii Domnului. Culmea desăvârșirii este împlinirea ca și persoane care presupune jertfirea nu doar pentru prieteni, ci și pentru vrăjmași, ne spune Sfântul Siluan.

Societatea de consum în care trăim ne împinge ca să ne devorăm unii pe alții prin furturi, nedreptăți, ură și chiar ucideri. Aceasta este o față a istoriei care a început de la Cain. Iată o descripție a felului de a fi a unui individ generic, pe care o putem pune în paralelă cu menirea omului – aceea de a fi icoană a lui Hristos „Individul dorește să posede totul, dar se regăsește golit, întors spre propriul său neant. Desfrânatul sfârșește prin a nu mai vedea ascunsa frumusețe a unei femei, inaccesibila frumusețe a persoanei. Sau dacă o percepe, o face pentru a încerca să o distrugă prin dislocarea trupului: Și ea este ca și celelalte. El multiplică obiectele posedate … Omul puterii și al calculului nu vede decât aparența. El transformă totul în lucruri pe care crede că le poate stăpâni”. Însă virtuoșii trăiesc relația cu alții din inimă și având conștiința prezenței lui Dumnezeu[12].

Iată ce sfat ni se dă prin sfântul Isaac Sirul cu privire la părerea de sine: „Când te așezi în fața lui Dumnezeu pentru rugăciune, identifică-te în mintea ta cu furnica, cu animalul ce se târâie pe pământ … Înfățișează-te lui Dumnezeu cu simțământul unui copil ….”. Iar despre rugăciune aflăm: „Iubirea se naște din rugăciune; iubirea este rodul rugăciunii. Rugăciunea curățește inima de patimi și o deschide pentru primirea în ea a lui Dumnezeu. Rugăciunea ne eliberează de indiferență și de opacitate, ne face vulnerabili față de revelația celuilalt, față de celălalt ca revelație”[13].

Dacă astăzi omul contemporan trăiește stări de criză de sens, acesta ar fi potrivit să știe că „Biserica este taina sfințeniei, ca loc unde prisosesc bucuria pascală și această pace pe care lumea n-o poate da și care depășește orice înțelegere. Bisericii îi revine, mai întâi, să-i hrănească pe oameni cu pace și bucurie. Îi revine să înmulțească parohiile reînnoite, adevărate comunități euharistice în care să putem face ucenicia comuniunii”[14].

Olivier Clément subliniază cele două vocații fundamentale ale Bisericii, primul – cel de a-l hrăni pe credincios cu Însuși Domnul, al doilea – cel de a-l face părtaș agapei sociale, cu alte cuvinte – teologie și filantropie, slujire și împărtășire cu părtășie: „Prima datorie a Bisericii este de a reinventa, în jurul euharistiei, acele locuri de împărtășire și întrajutorare, în care slujba dă valoare sacramentală serviciului social, unde nevoia de sărbătoare se purifică și se împlinește”[15]. Apoi se dau exemplele Bisericii mame ierusalimitene, a operelor sfinților Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Ambrozie de la Milano, care au trăit „taina fratelui”, nevoia și bucuria aproapelui.

Este vrednic de amintit una din meditațiile venerabilului erudit: „Toți sunt conștienți, de acum înainte, că omul are nevoie nu numai de abundență, ci și de asceză; nu numai de puterea mașinilor, ci și de un respect reînnoit față de creația lui Dumnezeu; nu numai de o educație a raționalității, ci și de aptitudini de celebrare”.

„Dacă simțim o criză a generațiilor, atunci aceasta va dispărea atunci când, încetând de a mai merge de-a-ndărătul spre moarte, vom accepta și vom propovădui cumințenie. Instinctul de luptă va înceta să mai putrezească, inactiv, în nihilism și aventuri, când asceza îl va asuma; asceză individuală a duhului și a artei, asceză colectivă a acelor mari războaie de viață, pe care omenirea va trebui să le ducă pentru a vindeca rănile lumii a treia, pentru a refuza fatalitățile tehnicii și a restabili prietenia cu universul”[16].

Lăsându-vă pe frățiile voastre să descoperiți celelalte teme interesante pe care autorul le tratează holistic, spiritual și laic, vă dorim lectură folositoare.

Părintele Cristian Prilipceanu,

Coordonatorul Departamentului pentru Misiune al Episcopiei Ortodoxe a Italiei


[1] Olivier Clément, Întrebări asupra omului, Ediția a II-a, Traducere și note de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif și de Preasfințitul Părinte Episcop Siluan, Editura Apostolia, Editura Reîntregirea, Paris – Alba Iulia, 2019, pp. 16, 27. Metanoia este un cuvânt de origine grecească și, conform etimologiei, denumește ceea ce este dincolo de noesis, adică de gândirea rațională, în creștinism însemnând schimbarea judecății și a modului de a fi, care nu urmează logica minții, ci pe cea a învățăturilor evanghelice.

[2] Ibidem, p. 28.

[3] Ibidem, p. 29.

[4] Ibidem, p. 43.

[5] Ibidem, p. 33.

[6] Ibidem, p. 29.

[7] Ibidem, pp. 73-74.

[8] Aceasta se vede cu ochiul liber în icoana Schimbării la Față, când cei trei apostoli sunt într-o formă de contemplare de o gradație diferită: într-un fel privește Sfântul Ioan, în altfel Sfântul Petru și în altfel este învăluit Sfântul Petru.

[9] Ibidem, p. 79.

[10] Ibidem, p. 47.

[11] Sfântul Nicolae Cabasila afirmă: „Două particularități îl caracterizează pe cel ce iubește, și îi asigură biruința: faptul de a face binele, prin toate mijloacele, obiectului (sau mai bine zis subiectului) iubirii sale, și, la nevoie, de a suferi pentru el dureri și chinuri groaznice. Această a doua mărturie de iubire este mult superioară celei dintâi”. Iar sfântul Maxim Mărturisitorul constată cu o franchețe izbitoare: „Omul nu cedează decât sub greutatea umilinței extreme a lui Dumnezeu”. Ibidem, p. 49.

[12] Ibidem, pp. 56-57, 62.

[13] Ibidem, pp. 65-67. „Mijlocirea, binecuvântarea Bisericii este un stâlp nevăzut ce leagă cerul și pământul și îngăduie secerișurile naturii și ale istoriei. Acest stâlp e reprezentat de sfinți”. Cu toate că „pe sfinții care trăiesc astăzi nu-i cunoaștem”, totuși, așa cum „uneori întâlnim pe plajă cochilii desfigurate de nisipul aglomerat, alge, …”, „dar când le întoarcem apare un sidef foarte curat”, tot„ astfel este Biserica”. Ibidem, p. 115.

[14] Ibidem, p. 115.

[15] Ibidem, p. 116.

[16] Ibidem, p. 129.

ro_RORO