Arhimandritul Simeon Kraiopoulos (1926-2015) a fost unul dintre marii duhovnici ai Greciei, care a dezvoltat o teologie a problemelor reale și deseori a apelat la psihologie pentru a răspunde la anumite subiecte; el este cunoscut publicului român prin mai multe lucrări apărute la Editura Bizantină, cum ar fi: „Cum vrei Tu, Doamne! Să fie binecuvântat!”, „Adame, unde ești?”, „Adolescență, feciorie, căsătorie”, „Stresul”, „Te cunoști pe tine însuți?”, „Păcatul și stările psihopatologice”, „Taina suferinței”, „În pustiul lumii”, etc. Acum vă prezentăm lucrarea „Eu și cel de lângă mine, Relațiile interpersonale ale creștinului”, traducerea Ioana Irina Cioboată, s.a., pe care părintele a dezvoltat-o în conferințele cu tinerii în anii 1984-1985. Stilul în care se scrie este accesibil tuturor.
Principiul de bază al lucrării este adevărul biblic și patristic că „Dumnezeu este baza și începutul relațiilor personale”, fapt ce înseamnă că „nu este suficient ca omul doar să Îl imite pe Dumnezeu, ci trebuie să și trăiască în Dumnezeu”, „rugăciunea lui să fie rugăciunea lui Hristos, smerenia lui să fie smerenia lui Hristos, iubirea lui să fie iubirea lui Hristos, răbdarea Lui, bunătatea Lui, onestitatea Lui, toate să fie ale lui Hristos. Nu este de ajuns doar să vedem că Hristos este iubitor și blând și să încercăm să Îl imităm”[1]. „Prin urmare, oamenii trebuie mai ales în relațiile interpersonale, să se asemenea celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi”, „acest lucru se face doar prin harul lui Dumnezeu. Așadar, fiecare legătură care există între Persoanele Sfintei Treimi, aceeași legătură trebuie să existe și în relațiile dintre oameni”[2].
Mulți dintre contemporani, „care au pierdut totul și nu mai știu ce li se întâmplă, au momente când ajung până în punctul de a se îndoi de propria existență: nu mai știu cine sunt și caută să își găsească identitatea, să își înțeleagă existența”[3]. La această angoasă este nevoie de credința în Dumnezeu, de atenție la cuvintele Lui și predare după voia divină. Libertatea, ca și exprimare a propriei păreri și manifestare a legăturilor sănătoase cu alții, nu este un înțeles corect al ontologiei dăruite nouă prin creație. „Orice om care crede în Dumnezeu, dacă este membru viu al Bisericii, dacă în interiorul său sălășluiește Hristos și este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, acest om nu va simți nevoia să se impună, să-l micșoreze pe celălalt, să-l umilească, să-l nedreptățească, să-l vorbească urât celuilalt”[4].
Menirea omului este de a deveni în Dumnezeu, ceea ce înseamnă dorința de a se smeri[5]. Este de evidențiat modul de exprimare al autorului, în cazul dat „dorința de smerenie” care se află la antipodul mândriei și a afirmării de sine pe care le propulsează timpul prezent: „fiecare încearcă să fie deasupra celorlalți”; „omul de azi dorește să își ridice capul puțin mai sus decât ceilalți, de parcă s-ar sufoca între ei. Este cu totul nefericit”[6]. Totodată, trăirea în Biserică elimină reducerea omului la un număr și accentuarea personalismului prin care fiecare este chemat cu numele de la botez. Părintele Simeon referindu-se la „cântecele ușoare, piesele de teatru, filme”, scrie că „toate arată această nefericire”, pentru că „arată o deznădejde, sau arată când cineva se află într-un impas”; „da, spun adevăruri, dar nu fac deloc bine cei care le compun …”[7], deoarece transmit mesaje din care lipsește nădejdea Învierii: „Dumnezeu te-a creat ca să vină să te găsească și pe tine, un oarecare. Deoarece, atunci când te-a adus la viață, a fost ca și cum nu ar mai fi creat pe nimeni înaintea ta. Te iubește indiferent de locul în care te afli în lumea aceasta, indiferent de cine ești, vrea să se ocupe în special de tine … să ai o legătură personală cu El”[8].
La consumerismul cotidian se propune postul. Iată premisa: „Înăuntrul nostru au prins rădăcină multe lucruri nefolositoare, care ne cer una, ne cer alta și nu ne mai satură și mereu au cereri noi”. Și concluzia: „Oricât de ciudat ar părea, acum este mult mai multă nevoie de post decât altădată. Dacă ar reuși cineva să ne insufle un duh al austerității în privința mâncării, în privința cerințelor pe care le avem, poate că ne-am găsi pe noi înșine, fiindcă ne-am pierdut în prea multe lucruri pe care le avem”[9].
O constatare aparte față de manipularea adevărului ne uimește prin actualitatea ei: „gândim așa cum am fost învățați de ceilalți să gândim. Să nu credem că ne folosim mintea”[10].
–
În mai multe conferințe s-a dezbătut problema nașterii de prunci: când femeia are boli care îi primejduiesc viața, iar medicii le explică soților situațiile de risc și le spun: nu faceți copii!, Biserica cum să procedeze? Ar fi două căi: ne lăsăm în voia lui Dumnezeu sau ne înfrânăm. Situațiile se discută particular în spovedanie. Oricare ar fi posibilele soluții, totuși se impune ca viața intrauterină a pruncului să nu fie atinsă sub nicio formă. Tot în aceeași direcție s-a mai specificat: „unele mijloace contraceptive pot fi de așa natură încât să echivaleze cu avortul[11].
Vorbindu-se de scopul căsătoriei, se subliniază trei deziderate, conform Sfântului Ioan Gură de Aur: întrajutorarea soților, nașterea de prunci și înfrânarea. Tot aici se amintesc pogorămintele care se dau celor care din motive de cădere în desfrânare se căsătoresc a doua sau a trei a oară. În privința căsătoriilor mixte se are în vedere relația dintre ortodocși și eterodocși, pe când căsătoria cu cei de altă religie nu este permisă[12].
„Dacă omul se smerește, se luminează, se întărește, primește har, toate le vede diferit, poate să facă față altfel problemelor vieții și să acționeze în mod diferit”[13]. Vorbind despre timpurile actuale, părintele Simeon spune că „omul de azi este omul lejerității, este omul traiului bun, al comodității și, astfel, încercăm să potrivim și Evanghelia și în cele din urmă să ne dăm nouă înșine și un certificat, cu semnătură și ștampilă, că suntem buni creștini”. La care concluzionează: „Măcar dacă ne-am plânge starea jalnică în care ne aflăm, dar nu se întâmplă asta. Ne străduim să conferim caracter legitim acestei situații denaturate în care ne aflăm. Trebuie deci să sângerăm”, adică „Dă sânge și ia Duh” (apoftegma 48 a Avvei Longhin din Patericul Mare). Această lucrare duhovnicească poate fi comparată cu „o infecție și medicii folosesc și penicilină și streptomicină și altele, însă infecția este foarte mare și nu se retrage și atunci rana trebuie deschisă”[14].
În viața duhovnicească este bine ca să nu fim zgârciți, ci să ne dăruim pe noi înșine deplin lui Dumnezeu; „… dacă Îi dăm doar puțin din noi înșine, o parte din noi sau chiar și parte mai mare din noi înșine, dar nu ne dăm întregime lui Dumnezeu, nu avem o relație concretă cu Dumnezeu și cu siguranță situația nu va fi bună”. Dacă în schimb se urmărește interesul propriu, nu-L recunoaștem absolut deloc, devenim noi dumnezeu și căutăm să ne așezăm în locul Său[15].
Omul, în esență, are o singură problemă: păcatul. „Și de păcatul acesta omul nu scapă decât dacă se îndreaptă spre Dumnezeu. Dacă această problemă nu se rezolvă, vor exista probleme tot timpul”. „Și păcatul constă în orientarea omului spre sine însuși, în faptul că omul este individualist”. „Trăim în mod individualist la nivel biologic, psihologic, mintal, afectiv. … Noi nu putem să ne lipsim nici măcar de o înghițitură de mâncare. Nici măcar de o prăjitură. Atât suntem prizonieri ai propriilor noastre slăbiciuni”[16].
O problemă deosebită este raportul dintre părinți și copii. „Astăzi, un copil ai cărui părinți au o viață foarte armonioasă poate avea o atitudine de răzvrătit fie din cauza influenței anturajului, fie din cauza televizorului, revistelor sau școlii. Își cere drepturile. … Și ce este mai firesc decât să-și ceară drepturile? Prin urmare, copilul … cere să-și pună părerea și este foarte ușor să arunce acest cuvânt: Nu mă oprima!” „Copiii au abia treisprezece, cincisprezece ani și se revoltă. Sigur, eu întotdeauna consider că și părinții au o vină în acest sens”. De unde se înțelege că „cei care trebuie să se îndrepte mai întâi sunt părinții și apoi copiii”[17].
–
Am încercat să vă așezăm la inimă câteva din subiectele tratate în această carte pentru a vă determina ca să o lecturați și să o întregiți cu alte cărți ale aceluiași autor.
Cu rugăciune, părintele Cristian Prilipceanu
[1] Arhim. Simeon Kraiopoulos, Eu și cel de lângă mine, Relațiile interpersonale ale creștinului, Traducerea Ioana Irina Cioboată, Editura Bizantină, București, s.a, pp. 15-16.
[2] Ibidem, p. 17.
[3] Ibidem, p. 18. Aceeași durere interioară s-a exprimat peste câteva pagini astfel: „Omul zilelor noastre are în permanență sentimentul golului și din cauza aceasta face toate aceste prostii. Poartă cercei, se rade pe jumătate de cap, se îmbracă ciudat, toate acestea … ca să poată să stea puțin pe picioarele sale, ca să se convingă pe sine și pe ceilalți că există”. Ibidem, p. 51.
[4] Ibidem, p. 24.
[5] Ibidem, pp. 28-29.
[6] Ibidem, p. 33.
[7] Ibidem, p. 32.
[8] Ibidem, p. 38.
[9] Ibidem, pp. 73-74.
[10] Ibidem, p. 76.
[11] Ibidem, pp. 111-112.
[12] Ibidem, p. 116.
[13] Ibidem, p. 112.
[14] Ibidem, p. 178.
[15] Ibidem, p. 212.
[16] Ibidem, pp. 246-147.
[17] Ibidem, p. 262.