Săptămâna a cincea a Postului Mare îi îndeamnă, prin cântările ei, pe cei care s-au înjugat la osteneala postirii, să continue postirea, spre curățirea de păcate și de patimi, spre vindecarea sufletului și spre facerea de bine, în vederea praznicului Învierii și a începerii unei vieți noi (pe termen scurt) și în vederea judecății celei din urmă (pe termen lung). Iată ce ne spun cântările Triodului:
Atras fiind de amăgirile vătămătoare ale șarpelui, și înșelându-mi-se mintea în toate zilele, adaug rănii mele rană, Mântuitorule; pentru aceasta strig către Tine: Doctorul bolnavilor, întoarce-mă și mă miluiește. (Tropar 1, Cânt. a 8-a, Canon Utrenie, Luni).
De aceea, Biserica încearcă să ne conștientizeze de gravitatea ”bolii” sufletului și de necesitatea de a cere ajutorul Doctorului sufletelor – Hristos:
Alunecând de la desfătarea și îndulcirea cea dintâi a raiului, pentru călcarea poruncii, am căzut în viață necinstită; că dezbrăcându-ne de petrecerea cea cuvioasă și lăudată a virtuților, am căzut în păcate, ca între niște tâlhari, și suntem mai mult morți, abătându-ne de la mântuitoarele Tale învățături. Ci Te rugăm pe Tine, Stăpâne, Cel ce te-ai arătat din Maria, și ai primit pătimiri fără de patimă, leagă rănile noastre cele pricinuite de păcate și varsă peste noi milostivirea Ta cea neasemănată și purtarea Ta de grijă cea tămăduitoare, ca un iubitor de oameni. (Stihira a 2-a, Stihoavnă Vecernie, Marți).
Timpul rânduit pentru vindecarea noastră este viața aceasta, al cărui sfârșit nu-l putem prevedea, de aceea suntem îndemnați să luăm aminte la ”ziua aceea” în care va trebui să dăm răspuns Stăpânului despre felul în care ne-am petrecut răstimpul pe care ni l-a dăruit să-l trăim pe pământ.
Gândind la întrebarea Ta, Hristoase, cea înfricoșătoare, mă îngrozesc, mă cutremur și strig: Cel ce ai nemăsurată mare milă, mântuiește-mă pe mine ticălosul. (Tropar, ”Slavă Ție”, Cânt. a 8-a, Canon Utrenie, Luni).
Tocmai de aceea, suntem îndemnați la a persevera pe calea curățirii și a postului:
Trecând acum înjumătățirea postului, să arătăm lămurit începerea slavei dumnezeiești și să ne sârguim cu căldură, să ajungem la sfârșitul viețuirii virtuoase, ca să luăm desfătarea care nu îmbătrânește (Stihira a 2-a, Triod).
Postirea așadar, nu privește schimbarea vieții doar pe perioada celor șapte săptămâni, ci vizează schimbarea vieții, în perspectivă veșnică. Așa cum arată și următoarea stihiră:
Trecând înjumătățirea acestei sfințite călătorii a postului, să ne îndreptăm cu bucurie călătoria către viitor, ungându-ne sufletul cu untdelemnul facerii de bine, ca să ne învrednicim de Hristos Dumnezeul nostru și să ne închinăm dumnezeieștilor (Sale) Patimi și să ajungem și la înfricoșata și Sfânta (Lui) Înviere. (Stihira a 3-a, Triod).
Toți cei ce se ostenesc cu postul, vor primi plata ostenelilor lor, precum odinioară lucrătorii viei (vezi Ev. Mt. 20, 1-16):
Aproape este Mântuitorul, cel ce a sădit via și a chemat pe lucrători; veniți nevoitorii postului să ne bucurăm de plată, că dătătorul este bogat și îndurat. Puțin lucrând, vom câștiga milă sufletului. (Stihira a 4-a, Triod).
Săptămâna a cincea a Postului Mare este marcată și de două momente importante, de două slujbe pe care le numim Denii și care evocă două figuri ale sfințeniei: pe ce a Sfintei Maria Egipteanca (miercuri seara) și pe cea a Maicii Domnului (vineri seara).
Aceste două chipuri, deși par radical opuse, după petrecere și conduită, ne înfățișează felul în care Dumnezeu lucrează mântuire, nu numai cu cea care este icoana curăției și a sfințeniei – Maica Domnului – ci și cu sufletul care se înrobește de voie patimilor și poftelor trupești, ce ademenesc și stăpânesc lumea aceasta și care, prin pocăință și nevoință, se curățește și se sfințește – Cuvioasa Maria Egipteanca. De aceea, pedagogia Bisericii a așezat în această săptămână ce precede Duminica a cincea a postului, Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ce se citește în întregime (spre deosebire de primele patru zile ale postului) la denia de miercuri seara, în cadrul utreniei de joi, amintind felurimea păcatelor în care putem să cădem și mulțimea celor care s-au izbăvit din ele, prin pocăință.
Pe de altă parte, vineri seara se citește, în cadrul utreniei de sâmbătă dimineața, Imnul Acatist al Maicii Domnului, în care se preamărește și se cântă cu cântări de laudă ”cea mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decât serafimii”. Ni se pune în față, așadar, pe de o parte, cea care este pururea mijlocitoare către Fiul său cel unul-născut pentru mântuirea noastră a tuturor și care ne deschide ”ușa milostivirii”, iar pe de altă parte, ni se arată pilda de pocăință și de curățire sfințitoare a celei care în tinerețea ei se făcuse ”vas al diavolului”, iar la sfârșitul zecilor de ani petrecuți în pustie se ridica de la pământ atunci când se ruga sau trecea la picior apa Iordanului pe care ”doar” îl însemnase cu semnul Sfintei Cruci.
Aceste două căi ale mântuirii, la care se adaugă mulțimea tuturor celorlalte exemple evocate în Canonul Sfântului Andrei, ni se înfățișează ca tot atâtea icoane care ne stau înainte spre a ne îndemna la râvnă pe calea postului și la seriozitate și profunzime în cercetarea de sine și spovedirea propriilor păcate, pe care uneori nici nu le vedem sau le simțim, datorită conștiinței nepăsătoare la care am ajuns… Atât iubirea mântuitoare și nejudecătoare a Maicii Domnului cât și pocăința pilduitoare și de păcate curățitoare a Cuvioasei Maria Egipteanca, vin în întâmpinarea sufletului care este încercat de îndoială și de deznădejde față de iertarea lui Dumnezeu și față de posibilitatea de a se mai curăți și schimba… De aceea, nici un suflet care caută mântuirea și vindecarea să nu se îndoiască, nici de iubirea lui Dumnezeu, nici de puterea Harului de a schimba și de a preface negreala păcatului în ”haină luminoasă”, că mijlocitoare și ajutătoare le are și pe Maica Domnului și pe Cuvioasa Maria Egipteanca.
Dar Maica Domnului și Sfânta Maria Egipteanca s-au făcut, fiecare în felul ei, nu doar pilde ale sfințeniei, ci și pilde ale ”urmării lui Hristos”. Maica Domnului care păstra în inima sa toate cuvintele care se spuneau despre Fiul ei, încă din vremea nașterii și prunciei Lui (cf. Ev. Lc. 2, 19; 51), a urmat Lui și în vremea pătimirii, până la Cruce și la mormânt, învrednicindu-se astfel de ”a doua bună-vestire” din partea ”îngerului” care ”a strigat celei pline de har: Bucură-te și iarăși zic, Bucură-te, că Fiul tău a înviat din mormânt!”, așa cum auzim cântând la Paști. Iar Cuvioasa Maria Egipteanca, după ce s-a pocăit de toate cele săvârșite de ea și, cu mijlocirea Maicii Domnului, s-a învrednicit a se închina cinstitului și de-viață-făcătorului lemn al Crucii Domnului, a trecut Iordanul și s-a strămutat în pustie, lăsând viața cea deșartă și urmând Domnului Care ”ne-a scos pe noi din lumea aceasta” (cf. Ev. In. 17, 12-16), s-a luptat timp de 17 ani cu patimile pe care tot atâția ani le îndrăgise, învrednicindu-se să guste apoi din ”odihna” Celui care-i cheamă la El pe toți cei ”osteniți și împovărați” de păcate și de patimi (cf. Ev. Mt. 11, 28-29), și să scape de condiționările trupului, ajungându-i ca hrană ”cuvântul lui Dumnezeu” (cf. Ev. Mt. 4, 4), iar ca îmbrăcăminte fiindu-i de ajuns Harul care îi acoperea odinioară pe Adam și pe Eva în Rai.
Apostolul (Evr. 9, 11-14) și Evanghlia (Mc. 10, 32-45) acestei duminici aduc înaintea noastră, în mod vădit, pătimirea și jertfa Domnului care S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără-de-prihană și Care cu Sângele Său va curăța cugetul nostru de faptele cele moarte (Evr. 9, 14), vestind pentru a doua oară, ucenicilor Săi și nouă, cele despre pătimirea, moartea și învierea Lui cea de a treia zi.
Dacă, la prima vestire a pătimirii și morții Sale, apostolii par să fi rămas fără de glas și gânditori, de data aceasta, gândul lor se îndreaptă, în mod neașteptat, către întâietate, către primație în raportarea lor la Domnul, ispită ce a rămas actuală până astăzi, la toate nivelele de raportare la Dumnezeu, în Biserică, și, în general, în raportarea față de cel mai mare, în toate sferele sociale. Domnul vestește pătimirea și moartea Sa, iar ucenicii Săi își dispută locul de onoare…
Vestirea apropierii pătimirii Domnului ni se adresează, astăzi și acum, și nouă, tuturor celor care urmăm calea postului, fiecare la măsura și după puterile noastre, făcându-se pentru noi ca un test prin care să ne dăm seama ce ne preocupă de fapt, în mod primordial, în viața noastră de creștin, în familie, în mănăstire, în parohie, în Biserică, în societate?!… Cuvintele Evangheliei sunt ca o invitație de a lăsa ”acum, toată grija cea lumească” (așa cum cântăm la Heruvic) și să luăm aminte că Dumnezeu Cel Care S-a pogorât din ceruri, pentru noi și a noastră mântuire și S-a făcut om, Se îndreaptă spre Pătimirea Sa cea de bună voie, pentru a ne elibera de tot ceea ce ne robește și ne îndepărtează de chipul Lui; să luăm aminte la Cel Care S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând… și S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte (cf. Ep. Filip. 2, 7-8), pentru a ne da nouă pildă despre calea de urmat. De aceea, tot El vine și așează rânduiala cu privire la întâietate între frați, poruncind ca cine va vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slujitor (gr. diakonos). Și cel care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor rob (gr. doulos) (cf. Mc. 10, 43-44). Și El Însuși ne-a dat pildă de “întâietate”, că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească ci ca El să slujească și să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulți (Mc. 10, 45).
Astfel, criteriul pe care suntem cu toții chemați să ni-l însușim, în familie, în obștea creștinească din care facem parte, în viața Bisericii și în viața comunitară în general, este acela al slujirii, fără pretenții și așteptări de ”recunoaștere publică”, singurul pentru care merită să ne ostenim, și nu acela al întâietății și al condiționării faptelor noastre bune cu ”felicitări” și ”mulțumiri” sau ”recunoștință” perpetue, din partea celor din jur…
Acestea sunt gândurile cu care suntem chemați să intrăm în cea de a șasea săptămână a Postului, lepădând sau măcar punând pe planul al doilea ”prioritățile” și ”urgențele” nemântuitoare, îndreptându-ne gândul și inima spre Cel Care vine spre Pătimirea Sa cea de bunăvoie, pentru a ne elibera pe noi din robia și tirania – din noi și din viața noastră – a tot ceea ce nu ne duce spre asemănarea cu El – Cel blând și smerit cu inima, pentru a afla odihnă sufletelor noastre (cf. Mt. 11, 29).
* Din 1 aprilie 2012.
RO 
IT