Despre post s-a scris destul de mult în decursul timpului. Vechiul Testament mustește de exemple de postitori și exemple de trăire a acestei practici de relevanță primordială pentru viața duhovnicească. În cel Nou, Mântuitorul însuși ne arată cum se postește. Apoi ne oferă informații extrem de prețioase cu privire la cum ar trebui să ne însușim noi înșine acest obicei.
Ulterior, în istoria creștinismului, voci referențiale ale teologiei patristice vor scrie pagini valoase dedicate acestui subiect. Iar în vremurile din urmă, teologi mai mult sau mai puțin cunoscuți, ori părinți duhovnicești vor vorbi despre relevanța sa. În acest context, întrebarea firească ce se iscă este: ce s-ar mai putea spune nou cu privire la post? Greu de zis. Dar, cum scopul acestor modeste rânduri nu e acela de a revoluționa cercetarea științifică, ci mai degrabă, cel ce a aduce în atenție relevanța duhovnicească a lui, am nădejde că el nu va fi întru totul ignorat de către cititori.
Paradigmatică mi se pare, în cadrul oricărei abordări a lui, pericopa evanghelică din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Acolo, dincolo de faptul de a fixa priorități („Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Mt. 6, 21) și a vorbi despre iertare, Mântuitorul ține să spună câteva cuvinte și despre post. Se folosește, așa cum o face adesea, de un exemplu. Negativ, de această dată. Cel al fariseilor, pe care-i numește fățarnici:
„Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt. 6, 16-18).
În acea vreme, postul era o practică însoțită de semne exterioare. În urma poruncii Învățătorului, el va deveni în creștinism o formă de manifestare a dragostei față de Dumnezeu. Căci, da, postim din dragoste față de Domnul! Atunci când iubești pe cineva, faci sacrificii. Tânărul îndrăgostit pune deoparte câte ceva din ceea e câștigă, spre a-și putea invita iubita în oraș, ori a îi cumpăra un cadou. Părinții economisesc pentru copiii lor și invers. La fel e și în relația cu divinitatea. Postim pentru a-I arăta lui Dumnezeu dragostea noastră. Una ce se manifestă prin felurite forme de sacrificiu. Renunțăm la a mânca, pentru o perioadă, produse de origine animală. Cei care înțeleg dimensiunea intrinsecă a acestui proces se străduiesc de asemenea să renunțe la patimi, păcate, răutați și gânduri. Și mai e un aspect. Când iubești cu adevărat, lucrurile se petrec cu discreție. Nu o să vedeți niciodată un adevărat îndrăgostit să spună tuturor celor care-i ies în cale că a economisit nu știu ce sumă spre a-și permite să-și invite iubita la cină. Iar starea care caracterizează orice jertfă izvorâtă din iubire e bucuria. Așa ar trebui să fie și cu postul. De aceea, Hristos insistă ca cel ce postește să nu lase, prin niciun semn să se vadă acest lucru. Să-și ungă capul, ca semn al bucuriei. Să nu dea niciun semn de oboseală. Căci totul se petrece între el și Tatăl. Și răsplata va fi pe măsură!
Din păcate, nu de puține ori mi-a fost dat să văd chipuri mai degrabă fariseice de postitori. Oameni pe care foamea i-a transformat în acrituri. Ființe ce țineau să spună tuturor că postesc. Și pretindeau a li se oferi te miri ce privilegii în Biserică. Acest lucru m-a făcut să înțeleg că postul fățarnicilor încă există. Din fericire, e un fenomen izolat. Din nefericire, nu stăm extrem de bine nici în cazul celorlalte sectoare. Am văzut, însă și reversul medaliei. Chipuri luminoase. Tineri voioși. Aici, pe meleagurile canadiene, unde Domnul m-a adus cu puțină vreme în urmă, unde am bucuria să am alături câțiva tineri deosebiți. Pentru ei postul e un prilej de întâlnire cu Domnul. Emoție. Bucurie. Nu foamea e cea care primează. Nici elementele de „evlavie exterioară”. Mi-e mai mare dragul când mergem pe stradă și-i văd împărțindu-și sandwich-ul cu câte un om flămând. Ori când ajută vreo bătrânică să treacă strada. Între ei și cel în suferință apare atunci un chip bucuros ce zâmbește. Al lui Dumnezeu. E fericit că măcar cineva i-a înțeles mesajul. Pentru ei, postul devine clipă de clipă o formă de manifestare a tandreții, respectiv a relației de intimitate cu Domnul. Așa cum ar trebui să fie pentru orice creștin. Nu-i greu. Îndrăzniți!
Ieromonah Maxim Morariu
RO 
IT