Selectează o Pagină

Loading

Preot Cristian Prilipceanu
Consilier Departamentul pentru Misiune al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Multele emailuri prin care noi preoții și doamnele preotese ne cerem ajutor unii altora în vederea mijlocirii pentru cei aflați în mari suferințe, mă determină să scriu aceste rânduri. Apoi plecările din mijlocul nostru a celor cunoscuți și dragi nouă, ne trimit mereu la profunzimea rugăciunii.

Boala este una dintre căile prin care fiecare conștientizăm mai profund decât în vreun alt fel cât de multă nevoie avem de milostivirea Domnului. Acea milă a lui Dumnezeu pe care o cerem cântând „Mila ta Doamne mă va urma în toate zilele vieții mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile” (Ps. 22,7), este balsamul sufletelor și a trupurilor noastre. Cine poate mângâia mai bine durerea creștinului ca „Dumnezeul răbdării și al mângâierii”? îmi dau seama că eu nu sunt conștient de mărinimia și bunătatea Dumnezeului Căruia Îi slujesc, atât timp cât, de multe ori, nu mă rog atent, și nu am inima atât de zdrobită încât să reușesc să cobor peste noi mult mai mult din bogăția harului Său.

***

În această vară m-am întâlnit cu un părinte deosebit, și, între multe altele, l-am întrebat despre metodele misionare ale preotului. Unul din răspunsuri a fost acesta: Pomelnicul Parohiei, care, în principal, ar trebui să cuprindă numele tuturor creștinilor încredințați nouă spre păstorire, dar, dacă sunt prea multe, atunci se cer pomenite măcar persoanele care nu sunt constante în relația lor cu Dumnezeu. Slujirea asumată conștient la hirotonie, când am ținut în mâini Sfântul Trup, adică pe Însuși Domnul, este enorm de mare, și oricât am face, nu este îndeajuns. Dar dacă îi luăm în calcul pe cei care ne dau și bani ca să mijlocim înaintea Domnului pentru ei, atunci devenim responsabili de numele lor. Cităm două locuri dintr-o carte de mare zidire duhovnicească:

„La Chilia Adormirii Maicii Domnului, de pe teritoriul Mănăstirii Xiropotamu, a adormit cu mulți ani în urmă un oarecare monah român, dar care nu a avut un sfârșit bun. Acesta datorită faptului că a mers în România și în Rusia și a adunat milostenii și bani împreună cu pomelnice, pentru a le pomeni. El însă nu le-a pomenit, iar în ceasul morții striga: Luați aceste hârtii de pe mine! Mă ard … Mă ard pomelnicele!”[1]. Într-o direcție opusă, găsim un „oarecare stareț care era neiubitor de argint și orice îi cerea cineva, el dădea. Avea multă sensibilitate și nu primea bani. Un oarecare vroia să-i dea bani pentru nevoile sale, dar el nu i-a luat, ci a spus cu lacrimi: Nu pot să-i iau, niciodată nu am luat. Nu pot să pomenesc nume!”[2].

***

Misiunea noastră, privită dintr-un anumit unghi de vedere, are un aspect legat de lăcașul de cult și ține de tot ceea ce săvârșim în biserică, iar, concomitent, un alt aspect, trimite la cum trăim și suntem prezenți în societate, când ne întâlnim cu oamenii, când îi cercetăm pe bolnavi, când mergem la cei închiși, când suntem în căutarea oilor pierdute. Nu este ușor a ieși pe stradă și a încerca să închegăm un dialog cu unul dintre ai noștri, cu un ortodox, și apoi să rămânem în contact cu el.

Dar sunt momente, când o parte din nepracticanți calcă pragul bisericii; aici aș enumera: botezurile și cununiile la care participă rude și prieteni ai neofiților și mirilor; dacă în aceste clipe de introducere a slujbei și, uneori, de explicare în timpul slujirii, găsim zâmbetul și înțelepciunea care să ne ajute să dăm din Duhul lui Dumnezeu celor de acolo, deja suntem pe cale. În posturi sau cu alte prilejuri șansele cresc considerabil de a da o carte, un simplu Acatist al unui sfânt, o cruciuliță, într-un cuvânt o inimă deschisă. („Lărgiți și voi inimile voastre”, 2 Cor. 6,13). Deci, acestea sunt momente în care putem ajunge să comunicăm personal cu fiecare din cei prezenți. Este foarte important să știu să gestionez un minut în așa fel încât să transmit ceva, să primesc de la celălalt altceva (durerea, inepțiile sau dorințele sale), și să conduc discuția acolo unde doresc. Și să rețin numele lor!

În contextele de mai sus, pentru a fi eficienți la maxim, este nevoie de atenție și de dragoste; și nu este chiar foarte greu, dacă ne micșorăm și-L lăsăm pe Domnul să lucreze prin noi; dar, ca Domnul să se folosească de gurile noastre, de chipul nostru, de gesturile noastre, etc., se impune să reducem mândria și părerea bună se sine, ca Hristos să fie prezent în ființa noastră.

„Atunci când ne rugăm pentru ceilalți, arătăm dragoste. Și Dumnezeu dragoste este. Dacă vede că eu mă rog pentru tine, iar tu pentru mine, atunci va spune: Să-i ajut pe amândoi. Iar atunci când te rogi pentru cei adormiți, mult ajuți sufletele lor. Iar dacă cineva dintre ei s-a învrednicit de Împărăția Cerurilor, atunci dragostea lui se întoarce asupra ta”[3].

Ideea spre care mă îndrept vizează pomelnicul parohiei și al episcopiei; numele tuturor cu care comunicăm, pe care-i spovedim o dată și de care nu mai auzim cu lunile, sau pe care Dumnezeu ni-i scoate cândva în cale, acele nume se cer scrise pe foi, păstrate cu grijă și amintite zilnic înaintea Domului. A cunoaște numele unui om este o șansă, pe care dacă o pierd, pierd o relație, pierd ocazia de a mă îmbogăți prin experiența celuilalt, pierd o posibilitate de a-L milostivi pe Domnul, într-un final, asupra mea și a familiei mele. Și mulți dintre noi găsim momente din slujire în care Dumnezeu ne-a răsplătit pentru pomenirea creștinilor[4].

Ce spuneți, este corect?

De aceea, cred că este bine ca un părinte diacon sau chiar unul dintre noi, să-și asume ascultarea de a ne da o dată la trei-patru luni pomelnicul adus la zi cu cei greu încercați din EORI; ce am putea face, este infim pe lângă încercările fraților și surorilor suferinzi, dar, dacă nu facem puținul peste care suntem puși, vom crește în vreun alt fel (duhovnicește), sau vom fi puși peste multe, conform Evangheliei (Mat. 25,21)?

            Cred că este potrivit să ne amintim ce spune Sfântul Apostol Pavel romanilor: „Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos, pentru ca toți laolaltă și cu o singură gură să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” (15,5-6). Apoi îndeamnă: „primiți-vă unii pe alții, precum și Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (15,7).

            Mai adaug un motiv serios pentru care este indicat să-i pomenim pe creștini: ei sunt binefăcătorii noștri; în multe forme; de aceea părintele Dionisie de la Colciu (pomenit pe 22 septembrie) spunea: „Suntem datori să ne rugăm pentru binefăcătorii noștri. Să nu rămânem datori față de ei, ci să le răsplătim cu rugăciunea. Unui monah care nu se ruga pentru binefăcătorii săi, când a adormit, sufletul său a voit să treacă vămile. Însă cele pe care le câștigase din faptele lui cele bune, Îngerul său păzitor le împărțise la binefăcătorii lui pentru a răscumpăra binefacerea făcută. Și astfel, nu a putut trece de vămi. Atunci Îngerul său păzitor i-a spus să se întoarcă în trup și până la sfârșitul vieții sale a plâns și a dat milostenie”[5].

            Cele scrise doresc să continue Metodele de Misiune tratate în următoarea ediție a Vademecum-ului, și au ca și plecarea ascultarea încredințată de PS Siluan.

            Cu respect și recunoștință, pr. Cristian Prilipceanu


[1] Ieromonahul Eftimie Athonitul, Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2016, p. 249. În cele scrise nu mă refer la pomenirea zilnică a pomelnicelor sau la o pomenire săptămânală sau la o pomenire de 40 de zile, deși soarele răsare zilnic, și zilnic se face sfântă liturghie în multe din mănăstirile din Patriarhia Română și din cele 14 Patriarhii unde intrăm prin comuniune cu toții. Aici suntem responsabilizați și de ctitorii parohiilor, căci dacă cineva ne donează obiecte scumpe sau sume mari de bani, noi cum le mulțumim? Doar prin vorbe? De altfel, fiind atenți la noi și la alții, constatăm că uneori ne folosim de bani și de obiectele donate de credincioși direct proporțional cu jertfa care o facem pentru donatori.

[2] Ibidem, p. 260.

[3] Ibidem, p. 297.

[4] Când scriu despre pomenire, fiecare înțelege în duhul în care a fost format de părintele său duhovnicesc, adică: ne rugăm pentru numele scrise pe un pomelnic, deci pentru un suflet, doar duminica la liturghia în care le primim, de două – trei ori în săptămâna următoare, mai citim acel pomelnic și în următoarele duminici, sau ne rugăm zilnic câteva săptămâni, până la 40 de zile și chiar mai mult?

[5] Ieromonahul Eftimie Athonitul, Din tradiția, p. 295.

Youtube
Instagram
Whatsapp
Telegram
Telegram
Telegram
Copiază
ro_RORO