Pogorârea Sfântului Duh | Împlinirea nădejdii celei neclintite
Cincizecimea sau Rusaliile
Ev. Ioan 7, 37-53; 8, 12
Călătoria noastră ajunge astăzi la împlinirea făgăduinței făcute de Mântuitorul Hristos sfinților Săi ucenici și apostoli – „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; voi Îl cunoașteți, că rămâne la voi şi în voi va fi! Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (In. 14, 16 – 18).
Astăzi toți creștinii se bucură de Pogorârea Sfântului Duh, care se petrece la cincizeci de zile după Învierea Mântuitorului Hristos. Precum Moise, la 50 de zile după ieșirea din Egipt (trecerea de la robie la libertate, prin Marea Roșie, după ce îngerul Domnului a trecut peste casele iudeilor care prăznuiau deja Paştile cel vechi) se pogoară cu tablele legii de pe Muntele Sinai, tot astfel, după 50 de zile de la Învierea Domnului (Paştile cel nou și veșnic, care ne trece de la moarte la viață și de la pământ la Cer) are loc pogorârea Duhului Sfânt – noile table, de data aceasta ale unei noi legi – dragostea dumnezeiască.
De aceea, suntem chemați cu toții să ne deschidem inimile către darul sfințitor al Duhului Sfânt, pe Care Domnul L-a promis în mai multe rânduri ucenicilor Săi, fiind primul și cel mai mare dar pe care ni l-a dat odată cu Învierea Sa.
Însuși Hristos S-a rugat lui Dumnezeu Tatăl pentru ca toți cei care îl vor urma să primească acest mare dar: „Dacă mă iubiți, păziți poruncile Mele; iar Eu mă voi ruga Tatălui și alt Mângâietor vă va trimite, ca să fie cu voi în veci” (In. 14, 15-16). Pogorârea Duhului Sfânt este, prin urmare, praznicul tuturor darurilor celor sfințitoare, daruri ale duhului, așa cum și vechile rusalii (ale iudeilor) erau un praznic al primelor roade ale pământului – „să ții şi sărbătoarea săptămânilor, sărbătoarea pârgei, la secerișul grâului, şi sărbătoarea strângerii roadelor, la sfârșitul toamnei” (Ieș. 34, 22).
„Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In. 12, 24) – ni se descoperă nouă, – prin urmare, așa este și jertfa Mântuitorului pe Cruce, asemenea spicului de grâu care moare pentru a aduce roade multe, roade arătate astăzi prin pogorârea Duhului Celui Sfânt. Moartea aducătoare de viață aduce rod prin pogorârea Duhului care pe toate le plinește și le reașază în perspectiva mântuirii.
De la Înălțare la Cincizecime
Bucuria praznicului Înălțării, de care ne-am despărțit de curând, descoperă o altă bucurie, o taină ne descoperă o altă taină și fiecare trăire înălțătoare naște în noi o alta. Aceste bucurii și trăiri au un rost adânc: să ne pregătească spre a înțelege desăvârșirea lucrării dumnezeiești în lume, care se arată astăzi, tocmai prin Pogorârea Duhului Sfânt.
Mântuitorul Hristos, cel înviat din morți, petrece 40 de zile cu apostolii, vorbindu-le despre Împărăția lui Dumnezeu – o școală a misiunii și a apostolatului. În a 40-a zi are loc Înălțarea la Cer, când Hristos lasă ucenicilor Săi făgăduința trimiterii Duhului Sfânt. În ziua Cincizecimii, praznicul Rusaliilor, Duhul Sfânt se coboară peste apostoli, dând naștere Bisericii – lucrarea Mântuitorului în lume este împlinită și desăvârșită.
De la apă la foc
Apa este simbolul prin excelență care descoperă taina Duhului Sfânt, pentru că Duhul este viață și nu poate exista viață fără apă. Duhul Sfânt este Cel care dăruiește viață în lume. El este Cel care se descoperă a fi viața cea adevărată în orice lucru şi în orice făptură și ființă.
„Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7, 38) – Domnul Însuși vestește, la sărbătoarea corturilor, cu șase luni înainte de pătimirea Sa cea de bunăvoie, venirea Duhului Sfânt prin taina apei, apă care curge peste tot și peste toate, în direcția dăruirii de sine, asemenea harului – „vântul suflă unde voiește şi tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul” (In. 3, 8).
„Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (In. 7, 37) – tot cel ce este însetat este chemat să se adape din roadele Duhului Sfânt, Care se sălășluiește în inima omului, această inimă devenind un nou Rai, un izvor de har curățitor. Trăim, prin urmare, o descoperire a plinătății destinului omenesc, căruia Dumnezeu i-a dăruit lumea întreagă şi tot ce este întru ea, chiar de la începuturi.
Duhul Sfânt se pogoară în chip de limbi de foc, ca să descopere tuturor legătura cu Cuvântul cel viu – Hristos Domnul. Se pogoară apoi, în chip de foc, – Dumnezeu fiind foc mistuitor, Care va curăța lumea de păcat și de răutate.
Dacă în Vechiul Testament, Domnul a amestecat graiul celor care construiau turnul mândriei omenești – „de aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată fața pământului” (Fc. 11, 9) – atunci astăzi, celor ce cunoșteau numai o singură limbă, le-a dat Domnul să cunoască multe limbi, ca să adune pe toți cei risipiți din toate laturile lumii în puterea harului – întoarcerea de la babilonie la duhovnicie.
Dragostea care le vădește pe toate
Duhul Cel Sfânt, prezent încă de la întemeierea lumii („întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” – Fc. 1, 2), Se pogoară astăzi în inimile noastre, pentru a ne schimba și a ne descoperi Taina cea mare a Bisericii, rezidindu-ne după Chipul Celui înviat din morți, spre a fi părtași Împărăției celei nestricăcioase a lui Dumnezeu.
Prin Duhul Sfânt, Hristos se unește în chip tainic cu fiecare inimă (zdrobită) care-i împlinește poruncile și-L iubește: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaș la el” (In. 14, 23).
Făgăduința trimiterii Duhului Sfânt, care astăzi se împlinește, ne descoperă că dragostea pentru Domnul se dovedește prin fapte și nu doar prin cuvinte (și cât de sărăcăcioase sunt ale noastre). Cât de frumos ne spune Sfântul Irineu de Lugdunum (Lyon), despre apa cea vie, rod al dragostei care se arată: „Duhul este în noi toți, şi El este Apa cea vie pe care Domnul o dăruiește celor care cred cu dreptate în El şi Îl iubesc pe El”.
Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl și este trimis de Fiul, este Cel care ne unește cu Hristos prin Sfintele Taine și ne împărtășește viața Lui. Duhul Sfânt ne învață singurul lucru care cu adevărat rezidește lumea din interior: să iubim așa cum iubește Dumnezeu, Iubirea cea veșnică.
Duhul Sfânt ne învață taina iubirii și a dăruirii de sine și ne aduce mereu aminte de tot ce a făcut Domnul Hristos pentru mântuirea noastră – până la moartea pe Cruce. Duhul Sfânt nu aduce o învățătură nouă, ci o face vie și lucrătoare pe cea a Mântuitorului Hristos, pentru ca timpul care trece să nu o șteargă sau să o slăbească, sau să o știrbească, ci să o arate lucrătoare și desăvârșită, până la sfârșitul veacurilor.
Duhul Sfânt seamănă această învățătură în inimile noastre și ne ajută să o trăim mai deplin, mai adevărat, mai viu, făcând-o să rodească în noi rod de viață veșnică – „Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5). Harul care se pogoară și devine lucrător în fiecare dintre cei ce-l primesc cu inimă curată, pregătește inimile pentru a fi în stare să primească cuvintele dumnezeiești și dăruiește puterea de a-L mărturisi pe Hristos cu curaj apostolic, sporind tot mai mult dragostea Lui în lume – rostul mântuirii, rostul creștinismului.
Dragostea – temelie a mărturisirii
Pogorându-Se, Duhul Sfânt „ne îmbracă cu putere de sus” (Lc. 24, 49) tocmai pentru a putea depăși toate slăbiciunile, căderile și neputințele noastre, pentru a fi lumină pentru cei din jurul nostru și a putea purta numele lui Hristos cu bucurie în lume – taina mărturisirii, taina misiunii.
Pogorârea Sfântului Duh este o pecetluire a rostului lucrării mântuitoare a Domnului Hristos și o descoperire a tainei dumnezeirii. Dumnezeu, Care este dragoste, naște mai înainte de veci pe Fiul, Care este icoana cea vie a Tatălui, El descoperindu-se nouă și făcându-L cunoscut pe Tatăl, iar mărturia acestei iubiri nemăsurate a lui Dumnezeu Tatăl, care strălucește în Fiul și se descoperă lumii, este arătată tocmai prin Duhul Sfânt.
Praznicul de astăzi este, prin urmare, o sărbătoare a descoperii dragostei dumnezeiești în lume – dragoste care e singura în măsură să schimbe lăuntric (și ontologic) cursul istoriei, împrospătând cu har vindecător omenirea. Harul poate schimba oricând direcția greșită în care se îndreaptă omenirea cu condiția ca și omul să devină împreună lucrător acestei schimbări.
Lucrarea dragostei care se descoperă prin pogorârea Duhului Sfânt a fost îndreptată dintru început înspre toate neamurile – „am primit har şi apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinței, toate neamurile” (Rm. 1, 5) – în mijlocul cărora cuvântul Evangheliei se răspândește fără stavile, până la marginile pământului, aducând tuturor celor care Îl primesc iertare și har vindecător, făcându-i pe toți icoane al milei nemăsurate ale Tatălui Ceresc.
Întemeierea Bisericii
Astăzi prăznuim întemeierea Bisericii, care se naște odată cu Pogorârea Sfântului Duh la Ierusalim, peste Sfinții Apostoli și peste ucenicii Domnului Hristos, Cel răstignit și înviat, la cincizeci de zile de la Învierea Sa dintre cei morți. Lucrarea de mântuire a lumii se face, prin Duhul Sfânt, în Biserică – Trupul tainic al Lui Hristos – care ia astăzi forma văzută în lume, prin venirea Sfântului Duh în chip de limbi de foc, în cetatea Ierusalimului.
Biserica întemeiată astăzi se arată a fi, cu adevărat, casa iubirii Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Primii care cunosc această taină a dragostei, care se desăvârșește în Biserică, sunt cei 12 apostoli, peste care se pogoară Duhul „în chip de limbi de foc” (FA. 2, 3).
Durerea dragostei pe care au trădat-o Adam și Eva în Rai, o dată cu neasumarea păcatului neascultării, astăzi este vindecată prin har. Biserica dorită a fi în Rai dintru început – comuniunea dragostei în întâlnirea tainică între Dumnezeu și om, astăzi prinde viață în lumea văzută, devenind o realitate care se transmite din generație în generație, tuturor celor care se nasc prin apă și prin duh.
Duhul Sfânt se revarsă și asupra întregii mulțimi, care era la Ierusalim – „și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (FA. 2, 4). Ni se descoperă, prin urmare, că toți cei prezenți în cetatea sfântă la Cincizecime, în frunte cu Apostolii, cu Maica Domnului, cu femeile mironosițe și cu mulți frați adunați acolo, au devenit mesagerii adevărului Evangheliei Domnului Hristos în lume – taina apostolatului.
Acest mesaj este descoperit și de Sfântul Apostol Pavel, care folosește imaginea trupului pentru a arăta că fiecare mădular își are locul lui și că fiecare primește darul Duhului Sfânt pentru binele tuturor (1 Cor. 12, 4-31).
De aceea, și astăzi, lucrarea Duhului Sfânt în lume are nevoie de fiecare dintre noi, pentru că toți „suntem temple ale Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19) şi în noi se preaslăvește Dumnezeu, Cel în Treime arătat. El sfințește viața noastră, ne îndrumă spre tot lucrul bun și face să ne dorim sfințenia, căutând-o cu râvnă neobosită în această viață.
Harul Rusaliilor – reînnoirea Botezului
Astăzi, primirea Duhului Sfânt de către Sfinții Apostoli ni se arată a fi un tainic botez. Acest botez, ca revărsare a Duhului Sfânt peste omenire, are o continuitate până în vremurile noastre, când primim Duhul Sfânt, imediat după încreștinare, prin Taina Mirungerii.
Apa Botezului, Sângele și Duhul Sfânt, sunt cele trei care dau mărturie despre Dumnezeu în lume: „Duhul şi apa şi sângele, şi acești trei mărturisesc la fel” (I In. 5, 8) – ca o descoperire a Tainei Sfintei Treimi: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Acești trei Una sunt” (1 In. 5, 7).
În apa Botezului, Dumnezeu ni se descoperă ca „apa cea vie” (In. 4, 11), (re)aducătoare de viață, care ne (re)naște „din apă și din Duh” (In. 3, 5) spre viața cea veșnică; sângele reprezintă Euharistia, Sfânta Împărtășanie, prin care devenim părtași ai vieții celei veșnice, iar Duhul Sfânt este ușa prin care intrăm în Împărăția lui Dumnezeu.
„Acesta este Cel care a venit prin apă şi prin sânge: Iisus Hristos; nu numai prin apă, ci prin apă şi prin sânge; şi Duhul este Cel ce mărturisește, că Duhul este adevărul” (1 In. 5. 6)
Revărsarea Duhului Sfânt îi îmbracă pe apostoli, și prin ei pe noi toți, cu „putere de sus” (Lc. 24, 49), putere care se revarsă peste tot sufletul care crede și mărturisește că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat.
De aceea, prin Taina Botezului, toți câți în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat, primind Pecetea Darului Sfântului Duh peste toate simțurile și peste toate mădularele trupului nostru, pentru ca toate capacitățile ființei noastre, să se îndrepte spre Dumnezeu și să I se facă slujitoare Lui. De aceea, cu adevărat, Duhul Sfânt devine, pentru tot cel care îl caută cu desăvârșire, călăuză la tot adevărul.
Prin dragoste, lucrarea Duhului Sfânt se îndreaptă spre cei din interiorul Bisericii, cei botezați, purtători în lume ai lucrării harului care sălășluiește în ei. Cel botezat vede și simte o putere și o îndrăzneală care nu vin de la sine. Fiecare creștin, purtător al harului (după modelul sfinților părinți, de har purtători), este călăuzit de Duhul Sfânt spre o experiență unică de părtășie cu Hristos Cel Înviat din morți. De acum înainte, cel botezat nu poate să nu împărtășească și altora această bogăție lăuntrică, care dă sens vieții – dragostea în Hristos, care schimbă lumea.
Roadele Duhului
Duhul Sfânt, Care pretutindenea este şi toate le plinește, se pogoară astăzi peste întreaga comunitate de la Ierusalim, și în chip tainic, peste noi toți care, prin botez, am fost renăscuți întru așezarea și demnitatea de fii și fiice ai lui Dumnezeu – înfierea prin har.
Dumnezeu, pentru a ne izbăvi din moartea cea veșnică pe care am moștenit-o prin căderea strămoșilor noștri, Adam şi Eva, ne-a rânduit o a doua naștere, prin apă și prin Duhul Sfânt, în Biserica care astăzi se naște.
De aceea, ne spune Domnul, „de nu se va naște cineva din apă şi din Duh, nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu” (In. 3, 5), pentru că „Duhul este Carele dă viață, trupul nu folosește la nimic” (In. 6, 63), iar apostolul Pavel adaugă, atât de frumos, că: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestora nu este lege” (Gal. 5, 22-23).
Multe sunt darurile pe care ni le descoperă Apostolul Pavel, dar cel mai de preț dintre ele este acela al iubirii lui Dumnezeu (fiind și primul amintit), care s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă. Căci „dragostea nu cade niciodată” (I Cor. 13, 8), iar iubirea lui Dumnezeu se face în noi izvor de iubire față de cei din jurul nostru, fără a ține seamă dacă aceștia sunt vrednici sau nu de aceasta.
Duhul Sfânt Mângâietorul
Duhul Sfânt este Cel care aduce cu adevărat mângâiere tuturor sufletelor celor rănite de păcat și de cădere, de descurajare și de durere, de deznădejde și de neputință – El cercetează și vindecă toate neașezările noastre interioare, dând rost mântuitor viețuirii noastre, pe cât de efemeră, pe atât de tainică, pe acest pământ.
El este Cel Care, la începuturi, a dat viață lumii – „ luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în fața lui suflare de viață şi s-a făcut omul ființă vie” (Fc. 2, 7) –, Care a fost trimis în lume tocmai pentru a înnoi în fiecare om chipul lui Hristos cel Înviat, ca să potolească de durere și de întristare sufletele însetate de iubire și de viață veșnică.
În Biserica cea astăzi arătată nouă, desăvârșită prin har, se pune temelia unei înnoiri, prin Sfintele Taine ale Botezului, Mirungerii și a Împărtășaniei. Astfel, prin lucrarea harului Duhului Sfânt, fiecare dintre cei botezați devin „temple” ale Preasfintei Treimi, purtători ai harului și al iubirii dumnezeiești – „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu?” (I Cor. 6, 19).
„Unus christianus, nullus christianus” – Taina comuniunii
Duhul Sfânt se coboară astăzi peste apostoli când erau împreună în același loc, stăruind în rugăciune, în învățătura scripturii și în frângerea pâinii – „Toți aceștia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu frații Lui” (FA. 1, 14).
Vreme de cincizeci de zile, ucenicii au fost în fiecare zi împreună, ascultând cuvântul ziditor și de viață aducător, citind Scripturile și profețiile care vorbeau despre Mântuitorul, fiind mereu în frângerea pâinii celei binecuvântate – taina liturghiei. Numărul celor care l-au urmat pe Domnul crește de la 12 la 120, iar apoi la 5000, ne relatează Faptele Apostolilor (1, 15), ca apoi să se înmulțească mai mult decât numărul stelelor de pe cer, în toată lumea – de unde și împlinirea făgăduinței făcute lui Avraam (Fc. 15, 5).
De aceea se coboară Duhul Sfânt peste ucenici, pentru că sunt și trăiesc în tainica comuniune, adunați în numele Domnului Hristos, în cuvântul Său cel viu, în lucrările Sale mântuitoare, în faptele Sale ziditoare, în dragostea Sa cea mântuitoare, toate acestea aducând rost și nădejde neclintită. Duhul Sfânt vine peste creștini tocmai atunci când sunt împreună într-un loc, mărturisind cu toții din tot sufletul și din tot cugetul aceeași credință – Biserica cea vie, de unde ne și vine nouă viață și viață din belșug.
–
Duhul Sfânt vine astăzi peste noi ca să ne nască din nou. Duhul Sfânt ne dă puterea nașterii din Dumnezeu, o înfiere prin har, care se descoperă prin focului și taina credinței. Focul şi puterea aceasta a Duhului trebuie și nouă să ne aprindă dragostea şi puterea mărturisirii, făcându-ne mai însetați de cer, de veșnicie, de înviere şi de Dumnezeu, decât de cele pământești și trecătoare.
Astăzi am învățat că nu putem să-l primim pe Dumnezeu dacă nu ne mai naștem și noi încă odată prin Biserică, prin botez, prin pocăință, prin spovedanie, prin rugăciune și prin trăirea Liturghiei, care ne dăruiește hrana pentru viața cea veșnică. Să primim în această zi a Pogorârii Duhului Sfânt puterea aceasta minunată a nașterii (din nou) la ceruri pentru viața cea veșnică a Împărăției lui Dumnezeu, unde vom dăinui în veșnicie în lumina dragostei dumnezeiești care nu apune niciodată!
–
„Binecuvântat ești, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt și printr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, slavă ție!”
(Troparul Pogorârii Duhului Sfânt)
† Atanasie de Bogdania
RO 
IT