POCĂINȚĂ LUCRÂND – RAIUL DIN NOI DESCHIZÂND
„Pocăința este scara care ne urcă de unde am căzut”
Sf. Efrem Sirul
De la timpul vieții la timpul veșniciei
Dacă la început de an nou civil, obișnuim să tragem concluzii privitoare la cele ale lumii, la fiecare început de an nou bisericesc ar trebui să tragem concluzii privind cele sufletești, fiind un moment de cugetare și de repoziționare față de ce este cu adevărat important pentru noi, și anume, viața duhovnicească, iar nu grija după cele ale trupului. Viața duhovnicească însă este cea care începe prin și cu pocăință.
Fiecare moment al vieții noastre constituie un prilej de a ne îndrepta gândul la Dumnezeu și a preface timpul pe care îl avem de trăit, dintr-un timp irosit, în timpul veșniciei. Este un prilej de a preface tot ceea ce lucrăm și împlinim, într-o rugăciune, într-o adevărată liturghie și aceasta doar prin pocăință.
Așadar, din timpul pe care noi îl petrecem zi de zi, avem posibilitatea să facem un timp sfințit sau un timp pierdut. Când îl împletim cu Dumnezeu, mai cu seamă prin pocăință, în tot ce facem, gândim sau plănuim, atunci fiecare moment al vieții noastre se preface, din timp al morții, în timp binecuvântat și sfințit, timp care se întâlnește cu veșnicia – „timpul” lui Dumnezeu. Tot ceea ce gândim, plănuim sau lucrăm împreună cu Dumnezeu, se preface: din gând, plan sau lucrare omenească, în împreună-gândire și împreună-lucrare cu Dumnezeu. Ele primesc pecetea sfințeniei și a veșniciei, proprii lui Dumnezeu, dar doar prin pocăință.
Pocăința se arată, prin urmare, a fi cea care dă rost vieții, este taina nașterii din nou, este taina botezului mereu reînnoit, este taina de a fi mereu cu Domnul. Cât trăim, suntem neputincioși și nu putem să (re)înviem, decât prin taina pocăinței.
Schimbarea prin pocăință
Pocăința este, în primul rând, întoarcerea de la păcat spre virtute și fapta cea bună, de la nelegiuire la paza poruncilor Domnului și la lucrarea binelui, care duce spre desăvârșire. Pentru pocăință este nevoie, mereu, de multă rugăciune. Rugăciunea și pocăința merg tot timpul împreună, fiind de nedespărțit, la acestea adăugându-se și tainica lucrare a iertării, care le și desăvârșește. Pocăința presupune cel mai important demers lăuntric, către Dumnezeu, dându-I, mai întâi de toate, dreptate întru toate, doar astfel putând (re)găsi Calea (cea bună) și Adevărul.
Astfel, prin pocăință se dobândește vindecarea cea adevărată care ne schimbă din interior și ne smerește adânc. Pocăința ne descoperă smerenia autentică și ne slobozește din iadul deznădejdii care vine, cel mai des, din mândrie.
Hristos este Cel care a lucrat și lucrează pocăința și adevărata iertare în această lume trecătoare – schimbarea noastră de mentalitate și de orientare, dinspre ale căderii înspre ale mântuirii. Pocăința noastră nu înseamnă altceva decât intrarea în pocăința Celui Care, fără de păcat fiind, se pocăiește de răutățile noastre, revărsând Harul Său cel curățitor și înnoitor asupra tuturor celor care se întorc din calea cea greșită prin iertare.
Noi am vrea ca Dumnezeu să fie drept până la capăt. Adică, ai greșit, trebuie să-ți primești pedeapsa. Dar Dumnezeu se lasă biruit de taina pocăinței lucrată cu dragoste. Pocăința este cea care-I schimbă mereu gândul lui Dumnezeu. Căci schimbarea gândului nostru (înspre bine) Îi schimbă și lui Dumnezeu gândul (înspre spre iertare).
Dumnezeu pornește cu dreptatea și, dacă noi ne recunosc neputința, Dumnezeu Își schimbă gândul. Și asta e o taină foarte mare. Până la urmă, metanoia nu e doar schimbarea mea, e și schimbarea lui Dumnezeu. Schimbându-mă pe mine, Îl schimb pe Dumnezeu. Și acesta e un lucru cutremurător, din cauză că Dumnezeu Se lasă schimbat de pocăința omului. Dumnezeu Se lasă influențat de gândul omului. Eu pot să-L influențez pe Dumnezeu, și acesta e un lucru care chiar ne înfricoșează, dacă-l adâncim.
Biruința prin iertare
Pocăința adevărată nu poate fi lucrătoare și aducătoare de roade fără iertare. Credința și rugăciunea noastră (oricât de sărăcăcioase sunt, lipsite de vlagă și îndoielnice), pocăința noastră (oricât de mică și slabă), iertarea noastră (atât de neputincioasă!) devin, până la urmă, piatră de temelie pe care Hristos zidește Biserica Sa în lumea aceasta. Suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu, așa că fiecare dintre noi trebuie să aducă o piatră pentru această tainică temelie.
Tot ce este pocăit este și va fi mântuit! Tot ce este asumat este cu adevărat iertat și vindecat! Aici și în veșnicie. Tot ce este îmbrățișat prin pocăință și rugăciune, izvorăște har vindecător. Tot ceea ce înaintașii noștri nu au reușit să pocăiască, putem pocăi noi – și aici se ascunde o mare binecuvântare, fiecare dintre noi poate fi părtaș la mântuirea înaintașilor noștri. În pocăința noastră îi cuprindem și pe ei pe toți. Pocăința noastră devine și pocăința lor. „Doamne, miluiește!” al nostru, devine „Doamne, miluiește!” al lor. Iertarea noastră devine iertarea lor – și ce poate fi mai frumos decât să-l îmbrăcăm pe aproapele nostru în haina propriei iertări și cât de mult am vrea să o facem.
Prin iertare și pocăință Dumnezeu vindecă lumea – o reface, o reînnoiește din adânc, îi dă o nouă haină, cea a harului. E o adevărată binecuvântare să ne readucem aminte de tainele prin care vindecă Hristos lumea: iertarea, comuniunea (părtășia) și mai cu seamă împreună-pătimirea (cu fiecare dintre noi). Nu e o lacrimă pe care Dumnezeu să nu o vadă și să nu fie atins de durerea noastră – „Tu privești la necazuri şi la durere, ca să le iei în mâinile Tale; căci în Tine se încrede săracul, iar orfanului Tu i-ai fost ajutor” (Ps. 9).
Precum a făcut El Însuși, Dumnezeu oferă și fiecărei generații cinstea și binecuvântarea de a se pocăi pentru toate cele neasumate și nepocăite de către strămoșii ei și mai presus de toate, de a dărui iertare! Moartea devine (doar) sfârșitul nostru fizic, însă nu se termină totul aici. Noi, cei care avem puterea vieții pe pământ, care am gustat din Înviere înainte de înviere, trebuie tocmai să avem puterea de a pune pocăință adevărată, de a cere iertare pentru cei care nu au știut să o facă, atât cât au fost pelerini în lumea aceasta lovită de durere și cădere.
Dumnezeu ne-a dat nouă oportunitatea de a ne pocăi pentru strămoșii noștri, ca prin pocăința noastră să-i aducem și pe ei la lumină. Toată ne-pocăința lor se iartă și se vindecă în clipa în care ne-am asumat-o și am pocăit-o noi ! Aceasta-i taina biruinței lui Dumnezeu într-o lume aparent învinsă de nedreptate! A ierta ce este de neiertat și a pocăi ce nu a fost pocăit – înseamnă a lucra dumnezeiește.
Remediul universal
Dumnezeu a lăsat un remediu universal pentru vindecarea tuturor neputințelor. Acest remediu este pocăința îmbrăcată în haina iertării, taina iertării care este vie și dăruiește prin urmare viață. Multe neputințe ni se trag tocmai din cauza că nu știm să iertăm, din angoasele noastre interioare, din păcatele nepocăite, din neputința de a cere iertate sau a dărui iertare. Remediul tainic pentru toate acestea este tocmai plecarea genunchilor spre rugăciune, rugăciune care pune temelia pocăinței, care începe de la prima cărămidă, care este iertarea.
Suferința în care petrece lumea de astăzi poate fi vindecată prin pocăință și prin iertare. Suferința nu trebuie să ducă în nici un caz la izolare, la tristețe și la moarte ci, prin încredințarea în lucrarea mântuitoare a lui Hristos, prin pocăință și prin iertare, se preschimbă în bucurie și în comuniune, deschizând calea spre Învierea cea adevărată.
Pocăința și iertarea pe care o dăruim mereu va putea vindeca lumea de răutate, ne vindecă și pe noi, îl vindecă pe aproapele nostru și aduce (deja de acum) taina Învierii în sufletele răvășite de durere, de cădere și de boală. Dacă am știut să dăruim iertare, am învățat să trăim Învierea – am învățat să schimbăm cu adevărat lumea.
Pocăința curată vindecă lumea, dar doar prin iubire care iartă desăvârșit!
† Atanasie de Bogdania