Luca 14,16-20: Iar EI i-a zis: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; (17) şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata. (18) Şi au început toţi, câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog, iartă-mă. (19) Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. (20) Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni.
După ce a zis cel ce şedea împreună cu Domnul la masă că: „Fericit este cel ce va prânzi în împărăția lui Dumnezeu!”, Domnul îl învaţă pe dânsul mai pe larg cum se cuvine să înţelegem noi ospăţurile lui Dumnezeu. Şi zice o pildă ca aceasta, „om” numindu-L pe Părintele Său cel iubitor de oameni. Căci Dumnezeu, când vrea să arate puterea Sa cea muncitoare [pedepsitoare, căznitoare] „panteră” şi „râs” şi „urs” este numit în Scriptură (Osea 13, 7-8), iar când va să însemneze oarecare iubire de oameni, „om” este numit, ca şi acum. Fiindcă pilda le cuprinde pe cele despre cea preaiubitoare de oameni rânduială a întrupării – pe care a lucrat-o întru noi, părtaşi pe noi făcându-ne Trupului Fiului Său – „om” pe Dânsul L-a numit. Iar „cină mare” a numit această rânduială a întrupării; „cină”, pentru că în vremurile cele mai de pe urmă, ca şi cum la apusul soarelui, a venit Domnul. Şi mare este „cina” aceasta, de vreme ce „cu adevărat, mare este taina” mântuirii noastre (1 Timotei 3, 16).
„Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa”. Cine este „sluga” aceasta? Fiul lui Dumnezeu, Cel Care a luat „chip de rob” (Filipeni 2, 7), om făcându-se, şi, ca un om, se zice a fi „trimis”. Şi ia aminte că nu a zis: „a trimis o slugă”, ci cu articol [articulat]: „a trimis pe sluga sa”. Căci Hristos este Cel Care cu adevărat I-a plăcut Lui după omenitate [după firea omenească], şi bine I-a slujit. Că nu numai pentru aceasta – că este Fiu şi Dumnezeu – Îi este bineplăcut Tatălui, ci şi ca un om [Om]. Şi pentru că numai El a slujit fără de păcat toate sfaturile şi poruncile Tatălui şi toată dreptatea a împlinit-o, se zice că a slujit lui Dumnezeu şi Tatăl; drept aceea, şi cu adevărat „slugă” a lui Dumnezeu numai El se va zice. Iar „la ceasul cinei” S-a „trimis”, adică în vreme rânduită şi cuviincioasă, că nici era altă vreme mai cuviincioasă a mântuirii noastre decât aceea a împărăţiei lui August Cezarul, când răutatea, fiindcă făcuse vârf, se cuvenea să fie risipită. Căci aşa precum pe rana ascunsă şi rea, doctorii o lasă de curg dintru ea toate puroaiele cele rele, apoi pun deasupra leacurile cele de vindecare, aşa şi păcatul se cuvenea să arate toate chipurile sale, apoi Doctorul (Medicul) cel Mare să pună asupra doctoria. Deci, pentru aceasta a aşteptat Mântuitorul de a plinit diavolul măsura răutăţii, şi după aceea S-a întrupat Hristos; şi toate chipurile răutăţii, prin toată petrecerea [vieţuirea] Sa cea sfântă le-a vindecat. Deci, „a trimis la ceasul”, adică în vreme cuviincioasă şi cu bun prilej, după cum şi David zice: „încinge sabia Ta peste coapsa Ta, cu încuviinţarea Ta” (Psalm 44, 4-5), căci cu adevărat „sabie” este Cuvântul lui Dumnezeu, iar prin „coapsă” Naşterea [Sa] cea în trup se însemnează, care întru „încuviinţare” s-a făcut, adică întru vreme cuviincioasă. „Şi a trimis… ca să spună celor chemaţi”. Şi cine sunt „cei chemaţi”? Poate adică şi toţi oamenii, că pe toţi i-a chemat Dumnezeu spre cunoştinţa Sa, mai întâi prin buna rânduială a celor văzute, iar în al doilea rând prin legea cea firească. Dar, poate mai adevărat [sunt „cei chemaţi”], cei din Israel, care prin Lege şi prin Prooroci au fost chemaţi. Căci la aceştia a fost trimis cu deadinsul! Domnul, la „oile casei lui Israil” (Ieremia 23, 2; Miheia 2, 12; Matei 10, 6; 15, 24). Aşadar, El zicea: „Veniţi, că iată toate sunt gata”, că tuturor binevestea Domnul că aproape este împărăţia Cerurilor şi înlăuntrul nostru (Matei 4, 17; Luca 17,21). Iar „cei chemaţi” au început „a se lepăda cu toţii dimpreună”, ca şi cum ar fi fost vorbiţi între dânşii. Pentru că toţi mai-marii iudeilor, lepădându-se de a-L avea pe Iisus Împărat, nici de „cină” nu s-au învrednicit, unul pentru iubirea de bogăţie, iar altul pentru iubirea de îndulcire. Căci acela care a cumpărat „ţarina” şi acela care a cumpărat „perechile de boi”, iubitori de bogăţie se înţeleg a fi, iar cel care şi-a luat „femeie” [este socotit] iubitor de îndulcire. Iar dacă voieşti, „ţarină” cumpără cel care pentru înţelepciunea lumii nu primeşte taina. Că „ţarină” este lumea aceasta şi, mai simplu a spune: firea [cea văzută]. Iar cel ce firea o vede, pe cele mai presus de fire nu le primeşte. Deci fariseul „ţarina” poate văzând-o, căutând adică spre legile firii, n-a primit „Fecioară să nască Dumnezeu”, pentru că era lucru mai presus de fire. Încă şi toţi cei care se laudă întru înţelepciunea cea din afară, din pricina „ţarinii” acesteia, adică pentru fire [firea văzută], n-au cunoscut pe Iisus, Cel Care a înnoit firea. Iar prin cel care „cinci perechi de boi a cumpărat” şi le cearcă pe dânsele, este înţeles şi omul cel iubitor de trup, care pe cele cinci simţuri ale sufletului cu cele ale trupului şi le-a înjugat; şi sufletul, trup şi l-a făcut. Pentru aceasta, ca unul care la pământ – adică la cele pământeşti – este pironit şi se îndeletniceşte, nu voieşte a se împărtăşi de Cina cea duhovnicească. Căci zice şi înţeleptul: „De ce înţelepciune se va umple cel care ţine plugul?” (Sirah 38,27-29). Iar cel care pentru „femeie” cade, acesta este iubitorul de îndulcire şi de desfătare, care de trup – care este împreună slujitor al sufletului – este pironit; şi, fiindcă este întru el, ca şi cum ar fi lipit de dânsul, lui Dumnezeu a-I plăcea nu poate. Încă le poţi înţelege pe toate acestea şi după cum se aude graiul, căci cădem de la Dumnezeu şi pentru „ţarini” şi pentru „perechi de boi”, şi pentru nunţi – îndeletnicindu-ne, adică, întru acestea; şi toată viaţa la acestea cheltuindu-o – şi uneori şi până la sânge pentru acestea sfărâmându-ne – şi nimic dumnezeiesc, nici înţelegere şi nici grai cugetând sau uneltind.
Luca 14, 21-24: Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. (22) Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. (23) Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa, (24) căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.
Au fost lepădaţi afară căpeteniile iudeilor şi nimeni dintru aceştia n-a crezut în Hristos. Căci şi ei se lăudau întru răutate, zicând: „Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei?” (Ioan 7,48). Deci, aceşti învăţătorii de Lege şi cărturarii, precum zic Proorocii (Isaia 19), înnebunindu-se, au căzut din dar. Iar cei de rând dintre iudei, care cu „şchiopii” şi cu „betegii” şi cu „orbii” sunt asemănaţi – şi sunt „cele nebune ale lumii” (1 Corinteni 1,27) – şi cei defăimaţi, aceştia au fost chemaţi. Căci norodul se minuna de cuvintele darului care ieşeau din gura lui Hristos şi se bucura de învăţătură (Luca 4, 32). Iar după ce au intrat aceştia din Israil – cei aleşi zic pe care Dumnezeu mai înainte i-a rânduit spre slava Sa, care au fost Petru şi fiii lui Zevedeu şi celelalte milioane ale celor ce au crezut, bunătatea lui Dumnezeu şi la neamuri s-a revărsat. Căci, prin aceia de pe „drumuri” şi de la „garduri”, neamurile se vor înţelege. Pentru că israelitenii erau adică înlăuntrul cetăţii, ca unii care şi punere de Lege au primit şi vieţuire mai cuviincioasă au dobândit, iar neamurile, fiind străine de aşezămintele Legii şi înstrăinate de punerea de Lege a lui Hristos, şi nefiind împreună cetăţeni cu Sfinţii, nu întru un drum, ci în multe „drumuri” ale nelegiuirii şi ale necunoştinţei petreceau, şi la „garduri”, în păcate zic, căci păcatul este mare „gard” şi „perete în mijloc” (Efeseni 2,14) ce ne desparte pe noi de la Dumnezeu. Deci, prin „drumuri”, însemnează umbros vieţuirea neamurilor, care era dobitocească şi în multe socotinţe [laturi] împărţită; iar prin „garduri” – viaţa lor cea plină de păcate. Şi nu porunceşte ca simplu să-i cheme pe aceştia, ci să-i „silească”, măcar că tuturor de voinţa lor atârnă să creadă. Dar, ca să cunoaştem că a crede noroadele, cele care aveau atâta necunoştinţă, este semn de mare putere a lui Dumnezeu, pentru aceasta a zis „sileşte”. Căci de nu era multă puterea Celui Care era propovăduit, şi de nu era mare adevărul Cuvântului, cum oamenii care erau turbaţi spre închinarea la idoli şi lucrători de cele de ocară s-ar fi plecat să cunoască dintr-odată pe Dumnezeu cel adevărat şi să săvârşească viaţa duhovnicească? Deci, voind a arăta schimbarea cea minunată, „silă” a numit lucrul, ca şi cum ar fi zis cineva: „cu toate că nu voiau elinii să lase idolii şi desfătarea, însă de adevărul propovăduirii au fost siliţi a fugi de acestea”. În afară de cele zise şi puterea semnelor [minunilor] mare „silă” aducea, spre a se schimba neamurile spre credinţa lui Hristos.
Încă şi în fiecare zi Se găteşte această „cină”, şi toţi suntem chemaţi la împărăţia pe care mai înainte de întemeierea lumii a gătit-o Dumnezeu oamenilor (Matei 25, 34); dar unii, pentru iscodirea înţelepciunii, alţii, pentru iubirea lucrurilor pământeşti, iar alţii, pentru iubirea de trup, nu ne învrednicim de aceasta. Iar iubirea de oameni a lui Dumnezeu altor păcătoşi dăruieşte această chemare: celor care sunt „orbi” la ochii minţii fiindcă nu pricep care este voia lui Dumnezeu, sau o pricep, dar sunt „şchiopi” şi nemişcaţi spre a o săvârşi, pe aceasta. Şi ca să zic cuprinzător, [îi cheamă Dumnezeu] pe cei care sunt „săraci” – fiindcă au căzut din slava cea de Sus -, şi „betegi” – fiindcă viaţa lor nu se arată a fi fără de prihană. Deci, la aceşti păcătoşi ce prin „uliţe” şi prin „drumuri” largi rătăcesc, trimite Tatăl pe Cel Care cheamă la Cină, Fiul Său, Care şi „slugă” S-a făcut după trup, Care „n-a venit să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Matei 9,13). Şi îi ospătează pe aceştia cu îndestulare, în locul celor învăţaţi şi bogaţi şi care fac voile trupului. Iar multora şi boli trimiţându-le şi primejduiri, cu judecăţile pe care numai El le ştie, îi face pe dânşii ca şi nevrând să se lepede de viaţa cea plină de răutăţi şi [astfel] îi aduce pe dânşii înlăuntru la „cina Sa”, „silă” asupra lor aducând pe năvala asupră-le a primejdiilor. Şi pentru aceasta sunt multe pilde. Iar această pildă ne învaţă şi aşa, mai simplu, ca „săracilor” şi celor „betegi” să le dăruim mai vârtos decât bogaţilor, lucru care şi cu puţin mai înainte sfătuindu-ne [Domnul] (Luca 14, 13-14), se pare că tocmai pentru aceasta a zis pilda, încredinţându-ne prin cele zise că se cuvine pe săraci a-i ospăta. Încă învăţăm şi altceva, anume că suntem datori a fi atât de sârguitori şi nevoitori spre primirea fraţilor, încât şi nevrând ei, a-i „sili” spre a se împărtăşi din bunătăţile noastre. Aceasta şi învăţătorilor le este mare sfătuire, ca pe ucenici şi fără de voia lor să-i înveţe ceea ce se cuvine.
Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Editura Sophia, București, 2007, p. 202-206.