Iubiții mei,
Săptămâna Patimilor vine să ne vorbească despre multe lucruri interesante. Ne aduce în atenție momentele în care se cerne, la fel de discret ca și înainte, mântuirea lumii. În plus, din punct de vedere social, ne pune înainte elemente care definesc consecvența unor oameni. Ori, mai bine zis, ilustrează lipsa acesteia.
Căci, cu excepția pruncilor, marea majoritate a celor care au strigat „Osana” vor schimba în curând cuvintele pe „Răstignește-L!”. Chiar și unii dintre apostoli vor avea îndoieli și vor ajunge să se lepede, în vreme ce Iuda va depăși orice așteptări prin trădarea săvârșită.
Dincolo de aceste lucruri, de feluritele peripluri de la Ana la Caiafa, vizita la Pilat și toate suferințele pe care Le are de îndurat Hristos, există și un tablou asupra căruia merită să adăstăm puțin, meditând la duioșia lui. Cel al lui Hristos pe Cruce. Au făcut-o, în decursul vremii și mari exponenți ai artei de pe-ntreg cuprinsul lumii, în încercarea de a imortaliza felurite nuanțe, ori mesajul acestuia. Odată ce Învățătorul e urcat pe lemnele încrucișate ce sunt statornicite pe culmea Golgotei și pironit în cuie, mulțimea se risipește. Lângă el rămân maica, femeile și cei câțiva ucenici, gărzile și probabil încă vreo câțiva rătăciți, care vor face curând cale-ntoarsă. În agonia ultimelor clipe se poate, încă, vedea, chipul mesianic al Său. Unul care copleșește prin bunătate, dragoste și noblețe. Tâlharului pocăit îi promite Împărăția. „Astăzi vei fi cu mine în Rai” sunt cuvintele mângâietoare. Scurte și explicite. Căci Dumnezeu nu e reprezentantul birocrației și al protocoalelor și procedurilor prost înțelese, în niciun caz!
Pe cei care-i împart hainele și trag sorți pentru cămașa Sa, îi privește de sus. De la înălțime. Nu cu aroganță, ci mai degrabă cu milă și compasiune. Pentru cei care-L prigonesc se roagă: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Pe maică și pe ucenicul iubit îi așează unul în grija celuilalt. Se gândește la bătrânețile celei dintâi, ce ce vor cere cândva ocrotite și la nevoia sburdalnicului Ioan de a se găsi în apropierea unei persoane care să-l sfătuiască și să-l ferească de eventuale derapaje, de bună seamă. Apoi, are un moment de agonie, în care-L cheamă pe Tatăl. Refuză, totuși, cosmetizarea suferinței. Nu vrea să ia din buretele înmuiat în oțet, cu statut de anestezic, pe care-l primește de la soldați.
Iubiții mei,
Toate suferințele lui Hristos sunt mărturia dragostei Sale pentru noi. La fel cum va fi și Învierea, care ne deschide porțile Raiului. Căci prin brațele întinse pe Cruce, El ne oferă tuturor cea mai suavă îmbrățișare. Una în care dragul se-ngemănează cu durerea într-un context care-i totuși dătător de nădejde. Pe Cruce, în durerile pricinuite de agonia ultimelor clipe, El vine să suspine pentru păcatele lumii și să Se facă nouă exemplu. Să ne arate cum, suferința e capabilă să descătușeze măreția de caracter a omului. Or, după caz, micimea lui. Căci, dacă privim la tâlharul din stânga vom vedea că fiecare dă la iveală în ultimele momente ceea ce poartă în suflet. Oare noi, ce lăsăm a se cuibări în inimile noastre? Dragostea și binele, ori păcatul și tenebroasele lui consecințe? Să ne cercetăm bine cugetele. Îndrăzniți!
Protos. Maxim Morariu
RO 
IT