În 17 noiembrie 1962, într-una dintre temnițele penitenciarului teribil din Aiud, se muta la veșnicie una dintre cele mai înflăcărate inimi în chemarea Numelui Domnului din secolul al XX-lea de pe teritoriul României, părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor). Astăzi se împlinesc 62 de ani de la trecerea sa în veșnicie, ca semn de omagiere și prețuire, postăm Scara Sfântului Teofan din Filocalia volumul 4, pe care a versificat-o cu talentul său excepțional de poet și pe care a urmat-o în compunerea duhovnicească a Imnului Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, alături de parcursul său duhovnicesc biografic.
Scara Sfântului Teofan
10. Desăvârșirea
9. Luminarea inimii
8. Strălucirea străină
7. Contemplarea Tainelor
6. Curățirea minții
5. Pacea gândurilor
4. Lacrimile inimii
3. Sfânta lucrare
2. Căldura inimii
1. Rugăciunea curată
(treptele urcușului dumnezeiesc)
Ticălosul monah pe nume Teofan
Scară
Înfățișez a dumnezeieștilor daruri, care prin cercare s-a cunoscut de purtătorii de Duh
Mai întâi, rugăciunea preacurată pornește,
Dintru care o anumită căldură se ivește.
Apoi lacrima dumnezeiască a inimii izvorăște.
După ea, o pace dinspre mulțimea gândurilor toate,
Dintru care a minții curăție odrăslește,
Cu vederea tainelor celor preaînalte.
Și-n negrăit chip, după aceasta,
o strălucire străină.
Iar din ea, a inimii nedestăinuită lumină.
Și de aci, mai departe, desăvârșirea nesfârșită.
Că treapta aceasta are o lățime nețărmurită,
Măcar că dintr-un stih e doar alcătuită.
*
Așa, la începutul scării, pe cea mai de jos treaptă,
Numai curata rugăciune vedem că se arată.
Dar ea este de foarte multe feluri.
Și pe acestea toate de-ai vrea să le numeri
La mare lungime cuvântul s-ar întinde.
Același lucru să-l cugeți despre toate, iubite.
Dar dascăl în ele e numai cercarea mai sus de cuvinte.
Scara ce crește spre vârf, într-un chip atât de ciudat,
E o zecime de trepte, o înviorare a vieții în chip minunat,
O zecime de trepte ce veștejește viața din suflet.
Ca unul din purtătorii de Duh zice nouă așa:
Cel ce nu ostenește aci viața s-agonisească,
Cu deșartă nădejde să nu se amăgească
Pre sine, că pre aceasta dincolo o va lua.
Zece trepte, filozofia-ndumnezeirii,
Zece trepte, rodul Scripturilor toate,
Zece trepte, descoperirea desăvârșirii,
Zece trepte, înspre ceruri urcate,
Zece trepte ce fac să vedem pe Dumnezeu.
Scara prea scurtă ne pare, luată întru lungul său.
În inimă însă cu ea de va face omul cercare,
O bogăție neîncăpută-n lume pentru el va afla,
Un izvor dumnezeiesc izvorând străină viață.
Că scara aceasta ne este o învățătoare măreață.
Bine e măsurile sale fiecare să-și vadă în gând,
Scara cea cu zece daruri cu luare-aminte privind.
De socotești că statornic stai și tu pe ea,
Spune-ne pe care din trepte tu te descoperi a sta,
Spre folosire și nouă celor ce suntem departe de ea.
Însă, de vrei să înveți de preț despre acestea ceva,
Lasă grija de lucrurile toate,
De cele fără de rost, cât și de cele binecuvântate.
Că fără lepădarea de grijă nimic nu poți învăța.
Și doar din cercare, nu din vorbă vine această cunoștință.
Iar pentru ținerea de minte îți dau acum spre știință
Cuvântul acesta, păstrat de la Sfinții purtători de Dumnezeu,
Deși el cu greu va pătrunde până întru auzul tău.
Cel ce nu se află pe vreuna din treptele ce s-au amintit
Sau nu totdeauna spre acestea cu gândul s-a străduit,
În clipele morții lui și în cumpăna de răposare,
Va fi de spaimă cuprins, cu tremur de-nfricoșare,
Și străin nu va fi de groaza din urmă cea mare.
Stihurile mi s-au sfârșit într-un cuvânt înfricoșat.
Dar e de mare folos dacă așa s-a întâmplat.
Că cei ce nu se căiesc și nu fac cele bune,
Dintre care primul sunt eu, sărman de mine,
Pricină mare au să se teamă, precum se cuvine.
Iar cel ce are urechi de auzit să audă bine.
Auzi și înțelege și tu, cel ce pre acestea le-ai scris.
Cum de ai îndrăznit acestea de le-ai zis,
Om care nu ai din ele nimică,
Cum de nu te-ai temut să înveți despre ele fără frică?
N-au auzit oare de Zan și de cele ce el a pătimit
Când a cutezat să ridice chivotul cel dumnezeiesc
Că nu spre învățătura altora în chipul acesta grăiesc,
Ci ca pre mine însumi mai greu să mă osândesc,
Cunoscând cununile înalte ale celor ce se nevoiesc
Și cum numai eu, întru toate, singur de rod mă lipsesc.
Stihuirea românească
de monahul Agaton*.
Scara Sfântului Teofan în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, tradusă de părintele Dumitru Stăniloae, vol. 4, p. 289-291, și pusă în stihuri/versuri de monahul Agaton (Sandu Tudor), viitorul părinte Daniil de la Rarău, care în 17 noiembrie 1962, s-a săvârșit în Domnul.
Părintele Daniil – o inimă înflăcărată de chemarea neîncetată a Numelui Domnului sau Taina Rugului Aprins
Născut în 24 decembrie, 1896, la București, ieroschimonahul Daniil – [Sandu Tudor] (născut Alexandru Teodorescu, mai târziu preia pseudonimul publicistic Sandu Tudor, iar ca monah se va numi întâi Agaton (din 1945), apoi Daniil (din 1952) – și mort în 1962 (17 noiembrie) în temnița comunistă de la Aiud, este cuprins în martirologiul din 2007: Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007, p. 158-167, și se află de mai multă vreme în atenția Comisiei de Canonizare a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Personalitatea sa rămâne definitoriu legată de mișcarea spirituală a Rugului Aprins, căreia i-a fost inițiator și coordonator („animator” după cum îl va numi părintele Dumitru Stăniloae). Opera sa literară și teologică a poetului-monah culminează de altfel, mistic și estetic, cu Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu care va apărea mai întâi în 1999 la editura Christiana iar în forma definitivă, la aceeași editură în 2004 (Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, cu fotocopia manuscrisului definitiv și comentariile autorului, Editura Christiana, București, 2004), în prima ediție integrală a acatistelor compuse (Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou, Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul (Teologul/Cuvântătorul de Dumnezeu), Acatistul Sfântului Calinic de la Cernica, Acatistul Rugului Aprins, Acatistul Bunei Vestiri) de părintele Daniil (Sandu Tudor) sub îngrijirea editorială a lui Alexandru Dimcea și Gabriela Moldoveanu.
În ceea ce privește reperele cruciale din viața părintelui Daniil (Sandu Tudor), putem observa că este legată, în primul rând, de Sfântul Munte Athos. În 1929 prin intermediul unei burse de studii din partea Universității București (1928) ajunge la Muntele Athos iar aceasta vizită de 8 luni îi va schimba treptat viața. Aici pe baza mărturiilor de mai târziu, a avut loc convertirea sa lăuntrică pentru monahism. „Am fost la Sfântul Munte Athos, de unde mă întorc cu o bogată experiență care va avea puternice urmări în viața mea de mai târziu”, avea să noteze peste ani, într-un memoriu, în plin comunism, părintele Daniil Sandu Tudor, după cum va consemna și Marius Vasileanu într-un articol despre impactul acestei vizite athonite în viața părintelui Daniil, Sandu Tudor în Sfântul Munte Athos https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/sandu-tudor-in-sfantul-munte-athos-192496.html
Tot din însemnările sale de aici (în special, la schitul românesc Prodromu), Sandu Tudor a avut în Sfântul Munte, cel puțin, o întâlnire de importanță crucială, respectiv cea cu părintele Antipa Dinescu, personalitate deosebit de însemnată a monahismului ortodox românesc și athonit din secolul al XX-lea. Tot mai târziu, în același duh retrospectiv transformator, viitorul părinte Daniil va descrie impactul asupra sa a personalității duhovnicești a părintelui Antipa: „Părintele Antipa e o namilă blândă de călugăr, poartă o față de sihastru adevărat, lungă și adâncită, cu privirile fugite în orbite, cu răsfirare spumoasă de barbă curată, albă și lungă și răsfirată. Are un trup înalt, uscățiv și ciolănos, pierdut printre cutele îmbelșugate largi ale straielor lui călugărești. Are mâini mari cu degete mari și groase și picioare mari. Miroase ca o cădelniță veche, a tămâie și smirnă, dar blând. La început fața aceasta neobișnuită și stinsă, care te izbește, nu spune totuși nimănui nimic. Nu ai în fața ta decât o liniște gălbuie, culoarea de pace străvezie, cum e chihlimbarul galben stins. E culoarea foamei îndelung biruite și a ostenelilor rugăciunii, a nopților lungi de nesomn petrecute în liturghie și citanii la lumina tainică a făcliilor puține într-un paraclis strâmt și plin de fum” ca mai apoi să conchidă că: „Nu pot să uit puternicul simțământ de măreție și cucernicie trezit în mine de grijile și amănuntele evlaviei înălbitului sihastru și ale celor patru ucenici ai săi” (Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Scrieri (I), Editura Christiana, București, 1999, p. 119).
Despre acest impact athonit, părintele Roman Braga relatează că în Sfântul Munte, părintele Daniil a auzit taina rugăciunii interioare a isihaștrilor, însemnată în Filocalie, și transmisă și învățată de la meșterii duhovnicești ai acestei rugăciuni. Astfel, în Sfântul Munte părintele Daniil cunoaște monahi cu viață duhovnicească îmbunătățită care îi vor oferi coordonatele unui parcurs autentic duhovnicesc. Întors în țară își alege drept patron spiritual pe Sfântul Simeon Noul Teolog pe care începe să îl studieze și mai mult să îl traducă parțial (a se vedea impactul Sfântului Simeon asupra părintelui Daniil https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/parintele-daniil-sandu-tudor-traducator-al-sfantului-simeon-noul-teolog-188336.html) și se gândește la intrarea în monahism. Inițiază săptămânalul Floarea de foc (1932-1936) și cotidianul Credința (1933-1938).
În 1930, Sandu Tudor se desparte de „Gândirea”. Prin ideile sale politice, pe care nu le-a dezvoltat, dar le-a conturat prin articolele sale de analiză și polemică, Sandu Tudor a încercat să se situeze între cele două extreme politice de la acea vreme. În 1939 este recrutat, iar mai apoi trimis pe front. În 1-7 august 1943, Sandu Tudor participă la prima retragere duhovnicească, găzduită și petrecută la invitația Mitropolitului Tit Simedrea al Bucovinei, în Palatul Mitropolitan din Cernăuţi. La întâlnire participă şi alţi intelectuali, precum: Nicolae M. Popescu, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Petru Manoliu şi Benedict Ghiuş. Sandu Tudor susţine o prelegere cu titlul: „Rugăciunea inimii şi sfânta isihie”. Tot acum se înfiripă ideea formării unui grup de dialog teologic între clerici şi intelectuali (a se vedea despre această întâlnire https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/retragerea-duhovniceasca-de-la-cernauti-191717.html). Această reuniune denumită de părintele Andrei Scrima „întâlnirea fondatoare”, constituie germenele formator ce urmau să fie întâlnirile și conferințele de la Mănăstirea Antim ale Rugului Aprins.
După ani de asiduă activitate publicistică, de conflicte cu autoritățile, servire în război până în 1944, la care se adaugă cele trei căsnicii eșuate, aventurile prăbușirii cu aeroplanul de două ori, conflictele și problemele personale, constată lucid, sărăcia duhovnicească în care se află și hotărăște definitv să intre în monahism. Din memorium-ul scris la Securitate, aflăm monologul său interior: „De acum, toate puterile le voi închina numai chemării celei mai puternice și mai adânci a vieții mele. M-am hotărât să slujesc numai lui Hristos și adevărurilor Lui veșnice. Sunt sătul de vremelnicie”. Ca urmare, în 1945, intră ca frate la Mănăstirea Antim din București (mănăstirea care a fost desemnată ca loc de retragere pentru mișcarea duhovnicească încă de la întâlnirea fondatoare de la Cernăuți), căreia îi renovează paraclisul și o parte dintre chilii. El s-a stabilit într-o chilie din clopotnița așezământului. Devine călugăr în 1948, sub numele de Agaton de la Antim.
În aceste vremuri grele, când în România se instala comunismul, părintele Agaton va organiza mișcarea duhovnicească „Rugul Aprins” ca rezistență duhovnicească și flacără aprinsă a rugăciunii neîncetate, înființată încă din 1943/1944. Legat de consistența duhovnicească isihastă a Rugului Aprins, se poate observa figura paternă determinantă a mișcării încă din 1943, atunci când armata română eliberează dintr-un lagăr din est pe mitropolitul Nicolae al Rostovului și pe duhovnicul său Ioan Kulîghin (cel Străin), unul dintre ultimii monahi de la mănăstirea Optina înainte de închiderea ei de către sovietici. Refugiați din calea ofensivei sovietice ajunși în țară, mitropolitul Nicolae este găzduit de prietenul său din perioada studiilor, patriarhul Nicodim Munteanu alături de duhovnicul său Ioan Kulîghin, care aduce cu el, două cărți fundamentale, Convorbiri despre rugăciunea lui Iisus și Sbornicul (Culegere despre rugăciunea lui Iisus) alături de Povestirile unui pelerin rus (Pelerinul rus) și icoana Rugului Aprins (a se vedea detalii despre conținutul acestor cărți patristic-isihaste, diacon Ioan I. Ică jr., Sfântul Nicodim Aghioritul, Maica Domnului și intrările ei în Templu în tâlcuiri mistagogice – cuvinte și poeme, Editura Deisis, Sibiu, 2022, p. 293). Părintele Ioan Kulîghin a început mai întâi, să vorbească despre rugăciunea inimii în chilia sa de la Cernica.
În 1945, de Duminica Rusaliilor, împreună cu Benedict Ghiuş şi Alexandru Mironescu, la Cernica, Sandu Tudor îl descoperă pe părintele Ioan Kulîghin. De la acesta, cei trei membri ai Rugului Aprins primesc binecuvântarea şi înţeleg practicarea rugăciunii inimii. Duhovnicul este chemat la Bucureşti să participe la conferinţele de la Antim, ajungând să se mute într-o chilie a Mănăstirii Antim. În acest mod, începe să se contureze profilul filocalic-isihast al părintele Agaton (Sandu Tudor) și implicit al grupului Rugul Aprins. Părintele Ioan le deslusește Taina Rugului Aprins și rugăciunea inimii care în Rusia era cunoscută printre monahii de la Optina datorită editării și traducerii colecției Filocaliei grecești în slavonă de către Sfântul Paisie de la Neamț înainte cu două veacuri (așa cunoscuta renașterea filocalică din Moldova din cea de-a doua jumătate a secolului XVIII-lea, în jurul starețului Paisie Velicikovski, dar și a starețului Vasile de la Poiana Mărului) și direcționată spre spațiul rus, unde prin mănăstirea Optina va avea o influență crucială în Biserica Ortodoxă și cultura rusă în secolul al XIX-lea. Cuvântările părintelui Ioan Kulîghin erau traduse de un soldat din Basarabia, un anume Leonte. În scurt timp, Mănăstirea este vizitată de mulți intelectuali, teologi, scriitori, filosofi, dar și studenți la diferite facultăți, toți cu un singur gând: să reziste comunismului prin rugăciune și trăire autentică în Duh. Cu bunăvoința arhimandritului Antimului, Vasile Vasilachi, cei prezenți discută diverse teme: religie, filosofie, literatură, în biblioteca Mănăstirii Antim.
Astfel încât, întâlnirile în biblioteca mănăstirii Antim (în special în anii 1945-1948) și programul liturgic au transformat Rugul Aprins într-un liman „doxologic ca rezistență duhovnicească în fața terorii istoriei întruchipate de comunism” (diacon Ioan I. Ică jr., Sfântul Nicodim Aghioritul, Maica Domnului și intrările ei în Templu în tâlcuiri mistagogice – cuvinte și poeme, Editura Deisis, Sibiu, 2022, p. 297), considerată a fi una dintre mișcările cele mai vii din renașterea filocalică din Ortodoxia românească contemporană. Printre participanții acestor întâlniri se numărau nume mari ale intelectualității române, printre care, Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Barbu Slătineanu, Gheorghe Dabija, Constantin Joja, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Benedict Ghiuș, părintele Adrian Făgețeanu, părintele Sofian Boghiu, părintele Roman Braga, dar și studenți la teologie pe atunci, Valeriu Anania, Andrei Scrima, George Văsii, Leonida Plămădeală, Nicolae Bordaşiu, Felix Dubneac și alții.
Această atmosferă culturală şi religioasă este curmată la presiunea Ministerului Cultelor, când stareţul Antimului este schimbat (martie 1948), iar mișcarea și activitatea ei este interzisă. Aceasta deoarece încă din octombrie 1946, părintele Ioan Kulîghin fusese reţinut în vederea „repatrierii” în Uniunea Sovietică, iar în ianuarie 1947, va fi condamnat și trimis în gulag. Totuși, o parte dintre membrii grupului nu renunţă la a se întâlni, măcar la slujbele din biserica mănăstirii.
Pr. Ioan Kulîghin cel Străin
Revenind la Sandu Tudor, acesta în 3 septembrie 1948, este tuns în monahism pe seama obştii Mănăstirii Antim de către Arhiepiscopul Firmilian al Craiovei, primind numele de „Agaton”. Însă, în 10 decembrie 1949, părintele Agaton (Sandu Tudor) pleacă la Craiova, unde mitropolitul Olteniei îl chemase pentru „lucrări de editură”. Câteva luni mai târziu, în căutarea isihiei, părintele Agaton este închinoviat la Schitul Crasna, judeţul Gorj. Alături de el mai vieţuiesc părinții Adrian Făgeţeanu, Antonie Plămădeală şi Paulin Lecca (cel care a tradus Povestirile unui pelerin rus). La 12 martie 1950, „având o pregătire teologică şi o aleasă trăire călugărească, precum şi o ucenicie de cinci ani de zile la Sfânta Mănăstire Antim‑Bucureşti”, părintele Agaton Sandu Tudor este hirotonit ieromonah şi hirotesit duhovnic de către mitropolitul Firmilian în Catedrala Mitropolitană „Sfântul Dumitru” din Craiova. O lună mai târziu, părintele Agaton este numit stareţ la Crasna. Însă în 29 iunie 1950 este arestat de Securitate. Este condamnat la 2 ani închisoare corecţională. Cunoaşte penitenciarul de la Jilava (iulie 1950), apoi coloniile de muncă de la Poarta Albă (mai 1951) şi Culmea (1951), respectiv canalul Dunăre-Marea Neagră. Din mărturiile celor care l-au întâlnit în închisoare, părintele Agaton era în pocăință și spunea despre el: «Orice vei auzi rău despre mine să crezi, pentru că am fost un mare păcătos»”. La 9 februarie 1952 este eliberat. Pentru că are stigmatul de fost deţinut politic, este nevoit să plece în altă mănăstire.
În septembrie 1952, merge la Sihăstria Neamţului unde devine duhovnic, iar în 15 noiembrie 1953 ajunge la Slatina, respectiv la Schitul Rarău, ca din 1954, să devină stareț la acest schit. În 1955 primește schima monahală și devine ieroschimonahul Daniil de la Rarău. Deși în 1948 mișcarea „Rugul Aprins” a fost interzisă, ea și-a continuat, clandestin, activitatea. Părintele Daniil, chiar dacă era plecat din Bucuresti, venea la întrunirile „Rugului Aprins”. Ele se țineau în casa lui Alexandru Mironescu, la Mănăstirea Plumbuita, sau în altă parte. Se întâlneşte cu Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae, Vasile Voiculescu şi grupul studenţilor format din: Şerban Mironescu, Nicolae Rădulescu, Emanoil Mihăilescu şi alții. În aceeaşi perioadă, duhovnicul Cleopa Ilie şi ucenicul său, Arsenie Papacioc, aflaţi în cercetarea unor mănăstiri din Bucureşti şi împrejurimi, fac o vizită duhovnicească în casa lui Alexandru Mironescu. Se creează din nou o emulaţie duhovnicească întreţinută de intelectuali. În august 1956, nucleul format din tinerii studenţi cercetează Schitul Rarău timp de 10 zile. Aceştia sunt introduşi în tainele credinţei ortodoxe, după un program iniţiat de ieroschimonahul Daniil, care consta în evitarea pe cât posibil a primirii educaţiei politice în facultate, prin limitarea la activitatea strict ştiinţifică; o pregătire duhovnicească intensă prin practicarea constantă a rugăciunii inimii; participarea activă la slujbele liturgice; primirea sfaturilor duhovniceşti; lectură teologică; meditaţii şi dialoguri pe teme de spiritualitate. Părintele Daniil dorea ca aceştia să devină „oameni spirituali”, pentru ca după absolvirea studiilor superioare să facă faţă ofensivei ateiste (a se vedea despre programul duhovnicesc de la schitul Rarău https://ziarullumina.ro/societate/historica/schitul-rarau-sub-indrumarea-ieroschimonahului-daniil-sandu-tudor-91090.html).
În iunie‑decembrie 1957, Securitatea interceptează corespondenţa dintre Sofian Boghiu, Alexandru Mironescu, Dumitru Stăniloae şi Andrei Scrima, aflat în străinătate. În acelaşi an, ziaristul francez Olivier Clement publicase un articol cu titlul „Biserica Ortodoxă Română sau miracolul Rugului Aprins”, în care descria încercările Patriarhului Justinian de a conduce Biserica în cadrul impus de regimul comunist şi despre rezistenţa spirituală din mănăstiri şi existenţa Rugului Aprins, toate relatate de Andrei Scrima într‑un interviu acordat la Paris. Astfel încât, pe data de 14 iunie 1958, părintele Daniil împreună cu alți membri ai Rugului Aprins vor fi arestați în „lotul A. Teodorescu” (aceste arestări au loc în cadrul sinistrelor procese politice din 1958-1959 pe baza dosarelor fabricate de temuta Securitate a Poporului, alături de lotul A. Teodorescu-Rugul Aprins, cele mai cunoscute vor fi lotul Noica-Pilat, respectiv lotul preoților din Arad) de Securitate iar Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare îl va condamna pe părintele Daniil, în 8 noiembrie 1958 „la 25 de ani temniță grea și 10 ani degradare civică pentru infracțiunea p.p. de ort. 209, pct.l cp. cu art.31 cp. și art.58, pct.2-5 cp. îl mai condamnă la 15 ani detentie riguroasa pentru crimă p.p. de ort. 193/1 al. 4 cp.” După o asemenea sentință, părintele Daniil Tudor n-a mai ieșit din închisoare. Moare, după datele Securității, în 17 noiembrie 1962 la închisoarea din Aiud, trupul său fiind aruncat în Râpa robilor, decesul fiind cauzat de „hemoragie cerebrală”. Nu se știe nici până în ziua de azi locul unde trupul său a fost aruncat.
Citind biografia părintelui Daniil, vedem zelul, convertirea și autenticitatea sa lăuntrică de a chema Numele lui Dumnezeu și a se face asemenea Maicii Domnului, rugăciune întrupată, „urzitoare de nesfârșită rugăciune”. În acest sens, stau mărturiile celor care l-au cunoscut atât în mănăstire cât și în închisoare. Mai mult, la tunderea sa în monahism din 3 septembrie 1948 (4 septembrie ziua de prăznuire a prorocului Moise, cel care a văzut Rugul Aprins, cf. Ieșire 3, 2), „smeritul monah Agaton din Sfânta Mănăstire a Antimului” încheie prima variantă în 9 + 9 strofe a „Imnului Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului”, ca mai apoi după zece ani, în 1958, acum ieroschimonahul Daniil, să definitiveze providențial după cum consemnează pe prima pagină „diortosire și împlinire de Ieroschimonahul Daniil Tudor, starețul Sihăstriei Sfântul Ioan Bogoslovul din Muntele Rarăului, 1958” – doar cu câteva luni înainte de a fi arestat și condamnat defintiv –, varianta ultimă în 12 + 12 strofe a „imnului Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului”.
Toate aceste alcătuiri liturgice redau viața sa interioară cultivată în rugăciunea neîncetată și înflăcărată, sfințită de lucrarea Duhului lui Hristos în inima ce-L cheamă și-L primește pe Fiul lui Dumnezeu asemenea Fecioarei „zaconul (legea) de transfigurare” în chip mistic ca zămislire duhovnicească ca mai apoi să-L nască pe Domnul în viața în care se întrupează, arătându-i-Se prin chemarea neîncetată ca Domn și Dumnezeu, Împărat și Arhiereu, Miel/Milă și Jertfă/Jertfelnic.
În concluzie, „fenomenul filocalic Antim și al „Rugului Aprins” se detașează atât prin unicitatea experienței sale – un grup de intelectuali din inima unei capitale europene sub ocupație sovietică, aflat împreună cu câțiva monahi în căutarea unui isihasm teoretizat, dar și practicat –, cât și prin caracterul ei emblematic – dat de capacitatea poetică a lui Daniil Sandu Tudor de a ridica și unifica într-un simbol această experiență unică”, astfel încât, „Rugul Aprins n-a fost însă doar un fenomen intelectual, o grupare literară a unor scriitori, un cenaclu artistic sau filozofic, ci un grup de rugăciune animat de căutarea asimilării practice a idealului isihast filocalic considerat esența mistică a adevăratei ortodoxii” (diacon Ioan I. Ică jr., Sfântul Nicodim Aghioritul, Maica Domnului și intrările ei în Templu în tâlcuiri mistagogice – cuvinte și poeme, Editura Deisis, Sibiu, 2022, p. 299-300).
Doamne, odihnește cu drepții, sufletul adormitului robului tău, Daniil ieroschimonahul, părintele nostru!
A consemnat, Pr. Ioan Crișan
RO 
IT