„(…) Dar cum poate bogatul lăsa toate averile sale? mă întrebi. Cum mai poate ieși la suprafață cel care a fost cufundat într-o poftă atât de mare de averi? Dacă va începe să se despartă de cele ce are, dacă va renunța la tot ce e de prisos. Făcând așa, va putea merge și mai departe și va alerga mai ușor pe această cale.
Nu căuta dar, să faci totul dintr-o dată; ci, dacă ți se pare greu să te lepezi dintr-o dată de averi, pășește pe scara aceasta, care te duce la cer, încetul cu încetul, treaptă cu treaptă. După cum celor bolnavi de friguri, cărora li se varsă fierea în ei, nu numai că nu li se stinge setea dacă mănâncă și beau, ci li se aprinde și mai mult arșița, tot așa și cu iubitorii de averi; aceștia aprind și mai mult pofta aceasta rea – mai amară chiar decât fierea – dacă o hrănesc cu averi. Atunci o sting, când scot din sufletul lor pofta de câștig, după cum mâncarea puțină și golirea stomacului scapă pe om de boala de fiere.
Dar cum ajungi să-ți scoți din suflet pofta de câștig? Dacă te gândești că nu-ți va înceta pofta de câștig atâta vreme cât ești bogat, atâta vreme cât te topești de dorința, de a avea mai mult. Odată scăpat de averi, vei pune capăt și acestei boli. Nu umbla, dar, după cât mai multe averi, ca să nu umbli după lucruri ce nu le poți atinge, ca să nu te îmbolnăvești de o boală fără leac, ca să nu ajungi un om vrednic de milă, înnebunit după averi.
Răspunde-mi la întrebarea aceasta: Cine se chinuie și suferă: Cel care dorește mâncăruri și băuturi scumpe și nu-și poate satisface pofta cum vrea sau cel care nu are această poftă? Negreșit, cel care poftește, dar nu poate să aibă parte de ce poftește. Atât este de dureros să nu-ți poți satisface pofta când poftești ceva și să nu bei când îți este sete, că Hristos, vrând să ne descrie chinul din iad, ni l-a zugrăvit sub chipul unui om care nu-și poate satisface dorința; ne-a dat ca pildă pe bogatul care se pârjolea de sete; dorea o picătură de apă și n-o putea avea; așa se chinuia (Luca 16, 24). Deci omul care disprețuiește banii și averile, pune capăt poftei; iar cel care vrea să se îmbogățească și umblă după cât mai multe bogății își aprinde și mai mult pofta și n-o stinge niciodată; de-ar câștiga mii de talanți, poftește alții tot pe atât de mulți; de-i câștigă și pe aceștia, poftește alții de două ori pe atâția; și, mergând tot așa înainte, dorește ca totul să i se prefacă în aur: și munții și pământul și marea. Este înnebunit de o nebunie nouă și înfricoșată, care nu poate fi niciodată stinsă. (…)
Cum se poate vindeca rana aceasta grea?
Dacă te gândești ce fac din sufletul tău bogățiile; dacă te gândești cât îl întunecă, cât îl pustiesc, cât îl fac de nerușinat, cât îl urâțesc. Dacă te gândești câte rele ai săvârșit ca să aduni atâtea averi; dacă te gândești cu câte oboseli și cu câte primejdii îți păstrezi bogățiile. Dar, mai bine spus, nici nu le poți păstra până la sfârșit, ci tocmai când ai înlăturat toate primejdiile, atunci vine moartea și de multe ori aruncă toate bogățiile tale în mâinile dușmanilor tăi, iar pe tine te duce cu mâinile goale, fără să poți lua ceva din toate averile tale, ci numai rănile și buboaiele ce le-ai căpătat din pricina lor. Așa pleacă sufletul tău de pe lumea aceasta! (…)”.
Textul integral poate fi citit aici Omilie la tânărul bogat, Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei (Omilia LXIII), traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 731-733.
RO 
IT