«Pe când le grăia lor acestea, iată un dregător venind I s-a închinat Lui, zicând: „Fiica mea a murit de curând; ci venind pune mâna Ta pe ea şi va trăi”»
I
Minunea a urmat cuvintelor Sale, ca să închidă şi mai mult gura fariseilor. Cel care a venit la Iisus era mai marele sinagogii, iar durerea îi era cumplită. Îi murise singurul copil, o fată de doisprezece ani, în floarea vârstei. Pe aceasta Hristos a înviat-o îndată. Dacă evanghelistul Luca relatează că au venit unii la mai marele sinagogii, spunându-i: ,,Nu mai supăra pe Învăţătorul, că fiica ta a murit” (Luca 8, 49), vom spune acestea: cuvintele mai marelui sinagogii: „a murit de curând”, sunt cuvintele unui om care s-a gândit la timpul cât a durat călătoria sa, sau ale unui om care şi-a mărit nenorocirea; că au obiceiul cei care cer ceva să-şi mărească, prin cuvânt, propriile nenorociri şi să spună ceva mai mult decât cele ce sunt, ca să înduplece mai repede pe cei pe care-i roagă. Dar vezi-i nesimţirea mai marelui sinagogii!
Două lucruri cere de la Hristos: şi să se ducă la el şi să pună mâna pe fata lui. Cuvintele acestea sunt un semn că o lăsase încă în viață. Același lucru îl cere profetului Elisei şi sirianul acela, Neeman: „Ziceam, spunea Neeman, că va ieşi şi-şi va pune mâna lui” (IV Regi 5, 11). Într-adevăr, cei care sunt învârtoşaţi la inimă au nevoie să vadă cu ochii şi să pipăie cu mâinile. Evanghelistul Marcu spune că Domnul a luat cu El pe cei trei ucenici (Marcu 5, 37); evanghelistul Luca, la fel (Luca 8, 51); iar evanghelistul Matei spune simplu că a luat pe ucenici (Matei 9, 19).
Pentru care pricină nu l-a luat pe Matei, care intrase de curând în rândul ucenicilor? Pentru a-i mări şi mai mult dorinţa de a fi apostol şi pentru că era încă nedesăvârşit. Domnul îi cinsteşte în chip deosebit pe Petru, Iacov şi Ioan, pentru a-i face şi pe ceilalţi apostoli să ajungă ca aceştia. Lui Matei îi era de ajuns deocamdată că a văzut minunea tămăduirii femeii cu scurgere de sânge, că a avut cinstea să stea la masă cu Domnul şi să intre în ceata apostolilor. Sculându-Se Domnul de la masă, L-au urmat mulţi, pentru că doreau să vadă o mare minune, pentru că cel care venise la Hristos era un om cu o înaltă dregătorie şi pentru că cei mai mulţi, mai lipiţi de pământ şi de lume, nu căutau atât folosul sufletului cât vindecarea trupului. Şi curgeau în cârduri oamenii după Dânsul: unii mânaţi de propriile lor boli, alţii grăbiţi de dorinţa de a fi spectatorii vindecării altora; dar puţini erau deocamdată aceia care veneau după Iisus pentru cuvintele şi învăţătura Lui.
Hristos n-a lăsat mulţimile să intre în casa mai marelui sinagogii, ci numai pe ucenici şi nici pe aceştia pe toţi, învăţându-ne, cu orice prilej, să fugim de laudele oamenilor. «Şi iată, spune Matei, o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani s-a apropiat de El şi fiind la spatele Lui s-a atins de poala hainei Lui. Că zicea în sine: ,,Numai de mă voi atinge de haina Lui, mă voi vindeca!”» (Matei 9, 20-21).
Pentru ce nu s-a apropiat de Hristos cu îndrăznire? Îi era ruşine de boala ei, socotindu-se necurată. Dacă femeia care are scurgerea ei lunară nu se socoteşte curată, cu atât mai mult ea, care era bolnavă de o boală ca aceea. Că legea Vechiului Testament socotea drept mare necurăţie scurgerea de sânge la femei. De aceea femeia se doseşte şi se ascunde. De altfel nici ea n-avea încă despre Hristos părerea cuvenită şi desăvârşită, că nu i-ar fi trecut prin minte că se poate tăinui de El. Femeia aceasta este cea dintâi femeie care se apropie în public de Hristos. A auzit că vindecă şi femei şi că se duce la fetiţa care murise de curând. N-a îndrăznit să-L cheme în casa ei, deşi era bogată; dar nici nu s-a apropiat de El în văzul tuturora; ci, pe ascuns, s-a atins cu credinţă de hainele Lui. Nici nu s-a îndoit, nici n-a zis în sine: ,,Voi scăpa oare de boală? Dacă nu mă voi vindeca?”, ci, cu încredere că se va vindeca, s-a apropiat de Domnul. «Că zicea întru sine: ,,Numai de mă voi atinge de haina Lui, mă voi vindeca”». Ştia din ce casă ieşise Domnul; din casa unui vameş; ştia şi cine sunt cei ce merg după El; nişte păcătoşi, nişte vameşi. Toate acestea i-au dat bune nădejdi.
Ce a făcut Hristos? N-a lăsat-o tăinuită, ci a adus-o în mijloc şi a făcut-o cunoscută pentru multe pricini, deşi unii oameni fără de judecată spun că Hristos a făcut aceasta pentru că era iubitor de slavă. „Altfel, pentru ce n-a lăsat-o tăinuită?”, spun aceştia. Ce spui, o, spurcatule şi ticălosule? Cel Care a poruncit celor vindecaţi-să tacă, Cel Care a trecut sub tăcere mii de minuni, Acela e iubitor de slavă? Dar pentru ce o face cunoscută?
Mai întâi ca să-i curme frica femeii, ca să nu trăiască neliniştită, fiind mustrată de conştiinţă că a furat darul. În al doilea rând, ca să-i îndrepte părerea ce o avea despre El, pentru că ea socotise că se poate tăinui de Hristos. În al treilea rând, ca să arate tuturora credinţa ei, pentru a o urma şi alţii. Iar arătarea că Hristos ştie totul este o dovadă a Dumnezeirii Sale nu mai mică decât oprirea izvoarelor de sânge. În sfârşit, prin femeia aceasta îl îndreaptă pe mai marele sinagogii, care începuse să-şi piardă credinţa, iar prin aceasta să strice totul. Căci cei care veniseră la el i-au spus: ,,Nu mai supăra pe Învăţătorul, că fiica ta a murit!”; iar cei din casă au râs de Hristos când a spus că doarme (Luca 8, 52) Poate că aşa gândea şi tatăl ei.
II
Tocmai pentru a îndepărta din sufletul tatălui această slăbiciune, Iisus o face cunoscută pe femeie. Că mai marele sinagogii era puţin credincios, ascultă ce-i spune Hristos: ,,Nu te teme! Crede numai şi se va mântui!” (Luca 8, 50). Domnul intenţionat a aşteptat să moară fata şi atunci S-a dus la ea, ca să se facă clară dovada învierii. De aceea Domnul merge mai încet, stă de vorbă mai mult cu femeia, ca să îngăduie să moară fata şi să vină cei care au vestit şi au spus: ,,Nu mai supăra pe Învăţătorul!”. Acest lucru l-a lăsat evanghelistul Luca să se înţeleagă, când a spus: «Încă vorbind El, au venit cei din casa mai marelui sinagogii şi i-au spus: ,,A murit fiica ta! Nu mai supăra pe Învăţătorul!”» (Luca 8, 49). Hristos voia ca toţi să fie încredinţaţi de moartea fetei, ca să nu se pună la îndoială învierea. Domnul aşa face totdeauna. Aşa şi cu Lazăr; a aşteptat şi ziua întâia şi ziua a doua şi ziua a treia (Ioan 11, 6-7).
Pentru toate aceste pricini Hristos o face cunoscută pe femeia cu scurgere de sânge şi-i spune: „Îndrăznește, fiică!” (Matei 9, 22). Aşa cum îi spusese şi slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule!” (Matei 9, 2). Și, pentru că femeii îi era teamă, îi spune: ,,Îndrăzneşte!” şi o numeşte: „Fiică”. Credinţa o făcuse fiică. Apoi urmează şi lauda: „Credinţa ta te-a mântuit!” (Matei 9, 22). Evanghelistul Luca ne dă şi alte amănunte despre femeie. Spune că după ce femeia s-a apropiat şi s-a vindecat, Hristos n-a chemat-o îndată, ci mai întâi a zis: ,„Cine este cel ce s-a atins de Mine?” (Luca 8, 45); apoi că Petru şi cei ce erau cu El I-au spus: „Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu zici: «Cine este cel ce s-a atins de Mine?»” (Luca 8, 45).
Aceasta este cea mai mare dovadă că Hristos a avut trup adevărat şi că a călcat în picioare orice mândrie; mulţimile nu-L urmau stând departe de El, ci totdeauna se îmbulzeau în El. Şi Luca spune mai departe că Domnul stăruia, zicând: ,,S-a atins de Mine cineva, că am simţit puterea care a ieşit din Mine” (Luca 8, 46). Domnul a răspuns pe măsura înţelegerii celor ce-L ascultau; dar a spus aceste cuvinte şi ca să o convingă pe femeie să mărturisească singură minunea. Domnul nici n-a vădit-o îndată, pentru ca, arătându-i că ştie lămurit totul, să o înduplece să spună de la sine totul, să o facă să strige în auzul tuturora minunea săvârşită şi, ca nu cumva, spunând El minunea, să dea naştere la bănuieli.
Ai văzut că femeia a fost mai bună decât mai marele sinagogii? Nu L-a oprit în drum, nu L-a ţinut, ci L-a atins numai cu vârful degetelor. A venit mai pe urmă şi a plecat mai înainte. Mai marele sinagogii a adus pe Doctor în casa lui; femeia s-a mulţumit numai să-L atingă. Era înlănţuită de boală, dar prin credinţă era înaripată. Uită-te cum o mângâie Domnul, spunându-i: „Credința ta te-a mântuit”. Dacă Hristos ar fi vădit-o, ca să fie El lăudat de lume, apoi n-ar fi adăugat aceste cuvinte; dar le-a spus, ca, în acelaşi timp, să-l înveţe pe mai marele sinagogii să creadă, iar pe femeie s-o laude înaintea tuturora, dându-i prin aceste cuvinte tot atâta bucurie şi folos cât i-a dat vindecându-i trupul.
Domnul a făcut aceasta vrând să slăvească pe femeie şi să îndrepte pe alţii, nu ca să se facă pe Dânsul strălucit. Se vede asta din tot ce s-a petrecut. Hristos era minunat şi fără această minune; minunile Îl înconjurau ca fulgii de zăpadă; şi făcuse şi avea să facă minuni cu mult mai mari decât aceasta. Dacă Domnul n-ar fi făcut-o cunoscută, femeia ar fi plecat neştiută de nimeni şi lipsită de aceste mari laude. Pentru aceasta, punându-o înaintea tuturora, a lăudat-o şi i-a izgonit frica – că spune evanghelistul Luca că s-a apropiat tremurând (Luca 8, 47); a făcut-o să aibă îndrăznire şi, pe lângă sănătatea trupului, i-a dat şi alte merinde, spunându-i: ,,Mergi în pace!” (Luca 8, 48). „Şi venind în casa dregătorului şi văzând cântăreţii din fluier şi mulţimea tulburată, a zis: «Depărtaţi-vă, că fata n-a murit, ci doarme!». Şi râdeau de El” (Matei 9, 23-24).
Frumoase mărturii pentru mai marii sinagogilor, dacă la înmormântare puneau cântăreţi din fluiere şi din chimvale ca să le stârnească jalea! Ce a făcut Hristos? A scos din casă pe toți ceilalți și a lăsat înăuntru numai pe părinții fetei, ca să nu se poată spune că a înviat-o într-alt chip. Chiar înainte de a o învia Domnul dă curaj părinţilor, spunându-le: „Fata n-a murit, ci doarme!”. Şi în alte împrejurări Domnul a făcut la fel. După cum la potolirea furtunii de pe mare a certat mai întâi pe ucenici, tot aşa şi acum scoate tulburarea din sufletul celor de faţă, dar totodată le arată că îi este uşor să învie pe cei morţi – aşa cum a făcut cu Lazăr, spunând: „Lazăr, prietenul nostru a adormit” (Ioan 11, 11) – învăţându-i să nu se teamă de moarte, că moartea nu este moarte, ci somn. Pentru că avea şi El să moară, Domnul, prin moartea şi învierea altora, îi pregăteşte mai dinainte pe ucenicii Săi să aibă curaj şi să suporte cu uşurinţă moartea; pentru că venind El pe pământ, moartea este somn. Şi râdeau de El; El, însă, nu S-a supărat că n-a fost crezut de cei pentru care avea să facă, puţin mai târziu, minunea; n-a ţinut de rău nici râsul, pentru ca şi acesta şi fluierele şi chimvalele şi toate celelalte să fie o dovadă a morții fetei.
III
Dar pentru că de cele mai multe ori oamenii, după ce s-au făcut minunile, nu mai cred în minuni, Domnul îi leagă cu propriile lor cuvinte, aşa cum a făcut şi cu Lazăr şi cu Moise. Lui Moise i-a spus: „Ce este ceea ce ai în mâna ta?” (Ieșire 4, 2), pentru ca, atunci când va vedea toiagul prefăcut în şarpe, să nu uite că mai înainte era toiag; ci, aducându-şi aminte de propriul lui răspuns, să nu mai poată tăgădui minunea. Şi cu Lazăr, Domnul a întrebat: ,,Unde l-aţi pus?” (Ioan 11, 34), pentru ca aceia care I-au răspuns: ,,Vino şi vezi!” (Ioan 11, 34) şi: ,,Miroase, că este de patru zile” (Ioan 11, 39), să nu mai poată tăgădui că a înviat pe mort. Văzând, așadar, Hristos chimvalele și mulţimile, i-a scos pe toţi afară (Matei 9, 25), şi a făcut minunea numai în faţa părinţilor copilei; nu i-a băgat alt suflet în trup, ci a adus înapoi pe cel care ieșise ca și cum ar fi sculat-o din somn. A luat-o de mână (Matei 9, 25) ca să încredințeze pe cei de acolo că a înviat, iar prin vederea copilei înviate să deschidă mai dinainte drum credinţei în înviere.
Tatăl fetei spusese: „Pune mâna!”. Domnul face ceva mai mult: n-a pus mâna pe ea, ci, apucându-o de mână, o învie, arătând că pe El toate sunt gata să-L asculte. Şi nu o învie numai, ci şi porunceşte să i se dea de mâncare, ca să nu pară o nălucire învierea fetei. Nu-i dă El să mănânce, ci porunceşte celorlalţi (Marcu 5, 43; Luca 8, 55). Aşa precum a spus şi la învierea lui Lazăr: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă” (Ioan 11, 44), iar după aceea a stat la masă cu el (Ioan 12, 2).
Totdeauna are Domnul obiceiul să facă şi una şi alta, pentru a da, cu toată precizia, şi dovada morţii şi dovada învierii. Tu nu te uita numai la înviere, ci şi la aceea că Hristos a poruncit să nu spună nimănui nimica (Marcu 5, 43; Luca 8, 56), învăţându-te din toate acestea mai ales aceea să nu fii mândru şi să nu umbli după slava deşartă. Află apoi şi faptul că Domnul i-a scos afară din casă pe cei ce boceau şi i-a declarat nevrednici de o vedere ca aceasta. Tu să nu ieşi afară cu cântăreţii din fluier, ci să rămâi înlăuntru cu Petru, cu Ioan şi Iacov! Dacă atunci i-a scos afară pe cei ce cântau şi boceau, cu atât mai mult acum. Că pe atunci nu se ştia încă lămurit că moartea este somn; dar acum este mai limpede decât soarele însuşi. Spui că nu ţi-a înviat acum Domnul pe fiica ta? Dar o va învia negreşit şi cu mai multă slavă! Fiica mai marelui sinagogii a înviat, dar a murit iarăşi; a ta, când va învia, va rămâne, că este nemuritoare.
Nimeni dar să nu bocească, nici să plângă, nici să hulească această faptă mare a lui Hristos! Că a biruit moartea! Pentru ce jeleşti de prisos? Moartea a ajuns somn! Pentru ce te vaieţi şi plângi? Ar fi de râs chiar dacă păgânii ar face-o! Dar când credinciosul se schimonoseşte aşa, ce apărare mai poate avea? Ce iertare vor avea aceia care se prostesc aşa, când de atâta vreme avem dovada clară a învierii? Tu, însă, ca și cum ți-ai da toată silința să-ți mărești păcatul, ne aduci la înmormântare bocitoare păgâne, ca să aprinzi jalea şi să aţâţi focul! Nu-l auzi pe Pavel spunând: ,,Ce unire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” (II Corinteni 6, 15). Păgânii, care nu ştiu nimic de înviere, găsesc totuşi cuvinte de mângâiere, spunând:„Suferă cu curaj! Nu se mai poate îndrepta ce s-a făcut şi nici nu reuşeşti ceva cu lacrimile!”. Dar tu, care auzi cuvinte mai pline de filozofie şi mai folositoare decât acestea, tu nu te ruşinezi când te poceşti mai rău decît păgânii?
Noi nu spunem: „Suferă cu curaj, că nu se mai poate îndrepta ce s-a făcut!”, ci spunem: „Suferă cu curaj! Va învia negreşit! Copilul doarme, n-a murit! Se odihneşte, n-a pierit! Îl aşteaptă învierea, viaţa veşnică, nemurirea, soarta îngerească!”. Nu auzi ce spune psalmistul: ,„Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine” (Psalmul 114, 7). Dumnezeu numeşte moartea o binefacere şi tu te boceşti? Ce-ai putea face mai mult dacă ai fi duşmanul şi vrăjmaşul celui mort? Dacă trebuie să plângă cineva, apoi diavolul trebuie să plângă! Acela să bocească, acela să se bată cu pumnii în piept, că noi mergem spre bunătăţi mai mari. Văicăreala aceasta este vrednică de răutatea lui, şi nu de tine, care ai să fii încununat şi ai să te odihneşti. Moartea e un port liniștit.
Uită-te de câte răutăți e plină viața aceasta! Gândește-te de câte ori ți-ai blestemat viața și viața se înrăutățește din ce în ce mai mult. Chiar de la început ai moștenit nu mică osândă! „În dureri vei naşte fii” (Facere 3, 16) spune Dumnezeu; şi: „În sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta” (Facere 3, 19); şi: „În lume necazuri veți avea” (Ioan 16, 33). Dar despre viaţa de dincolo aşa ceva nu s-a spus, ci cu totul dimpotrivă: „A fugit durerea, întristarea şi suspinarea” (Isaia 35, 10); şi: „De la răsărit şi de la apus vor veni şi se vor odihni în sânurile lui Avraam şi ale lui Isaac şi ale lui Iacov” (Matei 8, 11); căci cele de acolo sunt: cămară de nuntă duhovnicească, făclii strălucitoare şi mutare la cer.
IV
Pentru ce faci de ruşine pe cel plecat? Pentru ce faci pe alţii să tremure şi să le fie frică de moarte? Pentru ce faci pe mulţi să învinuiască pe Dumnezeu că trimite mari nenorociri? Dar, mai bine spus, pentru ce după înmormîntare chemi pe săraci la praznic? Pentru ce rogi pe preoţi să facă rugăciuni pentru cel mort? Ca să se ducă răposatul la loc de odihnă, îmi răspunzi, ca să se milostivească de el dreptul Judecător! Pentru aceasta plângi şi te boceşti? Dar te lupţi şi te războieşti cu tine însuţi şi-ţi faci ţie însuţi furtună tocmai când răposatul a intrat în port. Dar ce să fac? Aşa e firea omenească! Nu-i de vină firea şi nici mersul lucrurilor, ci noi care răsturnăm totul, care ne-am moleşit, care am trădat nobleţea noastră, care îi facem mai răi pe cei necredincioşi.
Cum vom vorbi altuia de nemurire, cum îl vom convinge pe păgân, când noi tremurăm şi ne temem de moarte mai mult decât păgânul? Mulţi păgâni, deşi nu ştiau nimic de înviere, la moartea copiilor lor şi-au pus cununi pe cap şi s-au îmbrăcat în haine albe ca să cucerească slavă şi laude de la lume. Tu, însă, nici pentru slava cea viitoare nu pui capăt tânguielilor muiereşti şi bocetelor. Spui că n-ai moştenitori, nici n-ai cui lăsa averile tale? Ce-ai vrea mai degrabă pentru copilul tău: să fie moştenitorul averilor tale sau moştenitorul cerurilor? Ce-ai dori? Să moştenească averi sortite pieirii, pe care, peste puţină vreme, are să le lase sau averile cele veşnice şi nepieritoare? Nu-l mai ai tu moştenitor, dar în locul tău îl are Dumnezeu! N-a ajuns împreună-moştenitor cu fraţii lui, dar a ajuns împreună-moştenitor cu Hristos.
Dar cui voi lăsa hainele, mă poţi întreba, cui casele, cui robii şi moşiile? Tot fiului tău! Şi le va stăpâni cu mai multă siguranţă decât dacă ar trăi! Nu-i nici o piedică. Dacă barbarii ard odată cu morţii şi averile lor, cu mult mai mult este drept ca tu să trimiţi odată cu cel răposat avuţiile lui, nu ca să ajungă cenuşă, ca averile barbarilor morţi, ci ca să-l îmbrace cu mai multă slavă. Dacă a plecat cu păcate, ca să i se ierte păcatele; dacă a plecat drept, ca să-i fie adaos de plată şi răsplată. Doreşti poate să-ti vezi fiul? Du aceeasi viață ca și el şi te vei bucura negreşit de sfânta lui faţă. Odată cu acestea mai gândeşte-te la faptul că chiar dacă nu mă asculţi pe mine, timpul te va convinge negreşit; dar atunci nu mai ai nici o plată, pentru că mulţimea zilelor ţi-a uşurat durerea.
Dar dacă vrei să fii filozof, două lucruri mari vei câştiga: vei scăpa şi de durerile pricinuite de moartea fiului tău şi vei primi şi de la Dumnezeu mai strălucită cunună. Suportarea în linişte a nenorocirilor este o faptă cu mult mai mare decât pomenile şi toate celelalte. Gândeşte-te apoi că şi Fiul lui Dumnezeu a murit; El pentru tine, pe când tu, pentru tine însuţi. A spus şi Domnul: „De este cu putinţă să treacă de la Mine paharul” (Matei 26, 39). Şi S-a întristat şi S-a chinuit, dar n-a fugit de moarte, ci a suferit-o cu mult curaj. Nici n-a suferit o moarte obişnuită, ci una plină de ruşine; iar înainte de moarte, bice; şi înainte de bice: ocară, batjocură, defăimare, învăţându-te să suferi totul cu curaj. Domnul a murit şi trupul I-a fost înmormântat; dar l-a luat iarăşi înapoi cu mai mare slavă, dându-ţi, şi prin asta, bune nădejdi. Dacă pentru tine învierea nu e basm, nu boci! Dacă crezi în înviere, nu lăcrima! Iar dacă lăcrimezi, cum vei putea convinge pe păgân că tu crezi în înviere?
V
Ţi se pare totuşi încă greu de îndurat moartea fiului tău? Dar tocmai de aceea nu trebuie să boceşti. El a scăpat de multe necazuri ca acestea. Nu-l pizmui, nici nu-l invidia! A-ţi dori moartea din pricina morţii timpurii a aceluia, a-l boci că n-a trăit ca să sufere multe ca acestea, înseamnă că eşti mai degrabă invidios şi pizmaş. Nu te gândi că nu-l mai vezi umblând prin casă, ci gândeşte-te că şi tu vei pleca la el nu după multă vreme. Nu te gândi că nu se mai întoarce, ci gândeşte-te că nici cele pe care le vezi nu rămân aşa, ci se schimbă şi ele. Că şi cerul şi pămîntul şi marea şi toate se vor schimba, şi atunci vei primi pe fiul tău cu mai multă slavă.
Dacă a murit păcătos, Dumnezeu a oprit şirul păcatelor; că nici nu l-ar fi luat, înainte de a se pocăi, dacă Dumnezeu ştia că are să se pocăiască. Dacă a murit drept, a ajuns în stăpânirea bunătăţilor cereşti. Deci se vede că lacrimile tale nu-s lacrimi de dragoste, ci de patimă fără judecată. Pentru că dacă l-ai iubi pe cel mort, ar trebui să te bucuri şi să te veseleşti că a scăpat de valurile din lumea aceasta. Spune-mi, ce câştigăm dacă trăim? Ce e nou şi deosebit pe pământ? Nu vedem, oare, că aceleaşi lucruri se perindă zilnic pe dinaintea ochilor noştri? Zi şi noapte, noapte şi zi; iarnă şi vară, vară şi iarnă, şi nimic mai mult; şi acestea totdeauna la fel; dar nenorocirile, totdeauna altele şi tot mai noi. Ai fi vrut ca fiul tău să guste în fiecare zi din ele, să rămână aici, să se îmbolnăvească, să bocească, să se teamă, să tremure; pe unele nenorociri să le sufere, iar de altele să se teamă ca nu cumva să le sufere? Nici aceea nu poţi spune, că ar fi fost cu putinţă ca fiul tău, călătorind pe acest mare ocean, să fie scutit de tristeţe, de griji şi de celelalte asemenea acestora.
În afară de acestea, gândeşte-te şi la aceea că n-ai născut un copil nemuritor, şi că, dacă n-ar fi murit acum, ar fi suferit asta nu după multă vreme. Nu te-ai săturat de a privi chipul lui? Te vei desfăta de el negreșit dincolo! Dar doreşti să-l vezi şi aici? Ce te împiedică? Poţi să-l vezi şi aici, dacă duci o viaţă curată; pentru că nădejdea celor viitoare este mai limpede decât vederea. Dacă fiul tău ar locui în palatele împărăteşti, nici gând n-ai căuta să-l vezi, odată ce auzi că-i fericit. Pentru ce, dar, îţi pierzi cumpătul, mamă, când vezi că fiul tău a plecat să locuiască în nişte palate împărăteşti cu mult mai frumoase decât cele de pe pământ, când te desparți de el numai pentru puţină vreme şi mai cu seamă când în locul fiului tău îl ai pe soţul tău? N-ai nici soţ? Dar ai mângâiere! Ai „pe Tatăl orfanilor, pe Judecătorul văduvelor” (Psalm 67, 5). Ascultă-l şi pe Pavel, care fericeşte această văduvie și spune: „Iar cea cu adevărat văduvă și rămasă singură și-a pus nădejdea în Domnul” (I Timotei 5, 5).
O văduvă ca aceasta este mai preţuită când arată mai multă răbdare. Nu plânge, dar, pentru ceea ce ai să fii încununată, pentru ceea ce ai să primeşti răsplată! N-ai făcut altceva decât că ai dat înapoi un bun ce ţi-a fost încredinţat. Nu te mai îngrijora deci; ai depus comoara ta într-o vistierie, în care furii nu pătrund. Iar dacă ştii ce-i viaţa aceasta şi ce-i viaţa viitoare şi că viaţa aceasta este umbră şi pânză de păianjen, şi că toate cele din viaţa viitoare sunt nemişcătoare şi nemuritoare, nu mai ai nevoie de alte cuvinte. Acum copilul tău a scăpat de orice schimbare. Dacă rămânea aici poate că era un om cumsecade, dar poate că nu. Nu vezi câţi părinţi îşi dezmoştenesc copiii, câţi părinti sunt siliți să țină în casă copii mai răi decât cei dezmoşteniți?
Gândindu-te la toate acestea, să filozofăm. Aşa vom face plăcere şi celui răposat şi ne vom bucura şi noi de multe laude de la oameni, iar de la Dumnezeu vom primi răsplăţile cele mari ale răbdării şi vom dobândi şi bunătăţile cele veşnice, pe care, facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXXI în Omilii la Matei, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 380-389.
RO 
IT