Selectează o Pagină

Loading

„Şi umblând pe lângă marea Galileii a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, aruncându-şi mreaja în mare, că erau pescari. Şi le-a zis lor: «Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni». Iar ei lăsându-şi mrejele, au mers după El” (Matei 4, 18-20).

Evanghelistul Ioan istoriseşte în alt chip chemarea lui Petru şi a lui Andrei (Ioan 1, 36-42). Din aceasta se vede că aici, la evanghelistul Matei, este vorba de a doua chemare a lor. Mai multe pricini îndreptăţesc aceasta. Ioan spune că au fost chemaţi înainte de întemniţarea lui Ioan; Matei, că au fost chemaţi după ce a fost aruncat Ioan în închisoare. În Evanghelia lui Ioan, Andrei îl cheamă pe Petru; aici Iisus îi cheamă pe amândoi. Ioan evanghelistul spune: ,,Văzând Iisus pe Simon venind, îi spune: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa, care se tâlcuieşte, Petru»” (Ioan 1, 42). Matei spune că Petru avea chiar numele acesta: ,,Văzând pe Simon, zice Matei, care se numeşte Petru” (Matei 4, 18). Că e vorba de două chemări o poţi vedea şi din locul de unde au fost chemaţi şi din alte texte din Scriptură, ca şi din aceea că s-au supus cu uşurinţă lui Hristos şi că au părăsit totul. În Evanghelia lui Ioan, îl vedem pe Andrei venind în casa în care locuia Iisus şi ascultând cuvintele Lui; în Evanghelia lui Matei, Andrei şi Petru L-au urmat îndată ce le-a spus câteva cuvinte.

Se poate, deci, ca ei, după ce L-au urmat pe Iisus câtva timp la început, să-L părăsească şi să se întoarcă la meseria lor, când au văzut că Ioan a fost întemniţat şi că Iisus a plecat. Aşa se explică faptul că Iisus îi găseşte la pescuit. La început, când au vrut să plece Hristos nu i-a oprit, dar nici nu i-a lăsat până în sfârşit după ce au plecat. Le-a dat voie să plece, dar S-a întors din nou ca să-i câştige definitiv. Acesta-i cel mai măiestru mod de pescuire.

Uită-te la credinţa şi la ascultarea celor doi apostoli! Erau cu totul adânciţi în lucrul lor – ştiţi doar cât de atent trebuie să fie un pescar -, dar când au auzit pe Iisus că-i cheamă, n-au întârziat, n-au zăbovit, n-au spus: ,,Să ne ducem până acasă să ne sfătuim cu rudele!”, ci lăsând totul, L-au urmat, cum făcuse şi Elisei cu Ilie (III Regi 19, 19-21). O ascultare ca aceasta cere Hristos de la noi: să nu zăbovim nici o clipă, chiar dacă cele mai grabnice treburi ne-ar sili. De aceea când un alt ucenic al Său i-a cerut să-l lase să se ducă să-şi îngroape tatăl, Iisus nu l-a lăsat (Matei 8, 21-22), arătând că urmarea lui Hristos trebuie pusă înaintea tuturor. Iar dacă îmi spui că este foarte mare făgăduinţa ce a făcut-o Hristos lui Andrei şi Petru de a-i face pescari de oameni, îţi răspund că mai cu seamă pentru aceasta îi admir, că, fără să fi văzut încă vreo minune, au crezut în măreţia făgăduinţei şi au pus urmarea lui Hristos mai presus de toate. Au crezut că prin cuvintele cu care ei au fost pescuiţi, vor putea, tot cu acelea, pescui şi pe alţii. Lui Andrei şi Petru le-a făcut, deci, Hristos această făgăduinţă; lui Iacov şi lui Ioan şi celorlalţi apostoli nu le-a spus ceva asemenea, că ascultarea celor dintâi chemaţi le deschisese și lor drumul spre aceeasi făgăduință. De altfel ei auziseră mai înainte multe despre Hristos. Uită-te, că şi sărăcia lui Iacov şi Ioan ne o arată cu precizie evanghelistul: „I-a găsit cârpindu-şi mrejele lor” (Matei 4, 21).

Atât de mare era sărăcia lor, că îşi cârpeau mrejile, neputînd să-şi cumpere altele. Nu mică dovadă de virtute este deocamdată şi asta că îndurau cu uşurinţă sărăcia, că se hrăneau din munca lor cinstită, că erau uniţi unii cu alţii prin puterea dragostei, că aveau alături de ei pe tatăl lor şi-i slujeau. Aşadar după ce i-a pescuit, Iisus începe să facă minuni de faţă fiind şi ei, adeverind, prin cele ce făcea, spusele lui Ioan. Se ducea des în sinagogi, învăţându-i cu asta că nu este un potrivnic al lui Dumnezeu şi un înşelător, ci că a venit fiind întru totul de acord cu Tatăl. Când Se ducea în sinagogi nu predica numai, ci făcea şi minuni.

(…)

Să mergem, dar, şi noi după Hristos, că şi noi avem multe boli sufleteşti, pe care vrea să ni le vindece înainte de-a I-o cere. Că pentru asta vindecă bolile cele trupeşti, ca să izgonească pe cele sufleteşti. Să ne ducem, aşadar, la El! Să nu-I cerem nimic pământesc, ci iertare de păcate! De-I cerem cu sârguinţă, ne împlineşte şi acum cererea noastră.

(…)

Să ne ducem, dar, la Hristos şi acum; să-L rugăm să ne întărească slăbănogitul nostru suflet; şi, lăsând la o parte toate cele trupeşti, să-I vorbim numai de cele duhovniceşti. Iar dacă le vrei neapărat şi pe cele trupeşti, îngrijeşte-te de ele după cele duhovniceşti. Nu dispreţui păcatul, pentru că nu simţi dureri când păcătuieşti, ci tocmai de aceea mai ales suspină, că nu simţi dureri. Şi nu simţi dureri, nu pentru că nu te muşcă păcatul, ci pentru că sufletul, fiind plin de păcate, nu simte muşcătura. Gândeşte-te la cei care au conştiinţa propriilor lor păcate, că se vaită mai cumplit decât cei tăiaţi şi arşi cu fierul înroşit; şi câte nu fac, câte nu suferă, cât nu plâng şi se tânguie, numai ca să scape de chinurile conştiinţei? N-ar face-o, dacă nu i-ar durea sufletul!

(…)

Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni şi să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăinţa nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: ,,Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire”(Psalm 94, 2), să plângem, să ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecăţii, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi şi nu vom mai avea nici o nădejde de iertare. Nimeni din cei care nu şi-au şters aici pe pământ păcatele, nu poate scăpa dincolo de pedeapsă; ci, după cum cei din închisori sunt duşi cu lanţurile lor la tribunal, tot aşa toate sufletele, când pleacă de aici, sunt duse la înfricoşătorul scaun de judecată, având în jurul lor fel de fel de lanţuri de păcate. Viaţa de aici nu-i deloc mai bună decât o închisoare; ci după cum atunci când intrăm în locaşul acela îi vedem pe toţi înlănţuiţi cu lanţuri, tot aşa şi în lume, dacă am îndepărta tot învelişul care acoperă faţa lumii şi al oamenilor, am intra în viaţa fiecăruia, în sufletul fiecăruia, atunci am vedea că fiecare este înlănţuit cu lanţuri mai grele decît cele de fier; dar mai ales, dacă ai intra în sufletele bogătaşilor, ai vedea că sunt cu atât mai înlănţuiţi cu cât sunt mai bogaţi. (…).

(…)

Pentru acestea toate, să rugăm pe Izbăvitorul sufletelor noastre, să sfărâme și lanţurile, să îndepărteze de noi şi pe acest groaznic temnicier, și, liberându-ne de greutatea acelor lanţuri de fier, să ne facă mintea mai ușoară decât pasărea. Rugându-L acestea, să aducem şi pe cele ale noastre; râvnă, gând curat şi voinţă bună. Aşa vom putea, chiar în scurtă vreme, să scăpăm de păcatele care ne stăpânesc, să cunoaştem starea fericită în care eram mai înainte şi să primim în schimb libertatea cuvenită, pe care facă Dumnezeu să o dobândim cu toţii, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.


Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XIV în Omilii la Matei, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 167-172.

Youtube
Instagram
Whatsapp
Telegram
Telegram
Telegram
Copiază
ro_RORO