Omilia XIII-XIV, Sfântul Ioan Gură de Aur

Omilia XIII

 

„Atunci a fost dus Iisus în pustie de Duhul, ca să fie ispitit de diavol” (Matei 4, 1)

I

„Atunci”. Când? După pogorârea Duhului, după ce glasul venit de sus a spus: ,,Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17).

Lucru minunat este că a fost dus de Duhul; că aşa spune evanghelistul, că Duhul L-a dus în pustie. Aceasta, pentru că Hristos a făcut şi a suferit totul pentru învăţarea noastră; a primit să fie dus şi în pustie şi să se lupte cu diavolul, ca fiecare om botezat să nu se tulbure dacă după botez suferă încercări şi ispite mai mari la care nu se aştepta, ci să îndure totul cu curaj, ştiind că tot ce i se întâmplă e firesc să i se întâmple. De aceea ai luat arme, nu să trândăveşti, ci să lupţi! De aceea nici Dumnezeu nu opreşte încercările şi ispitele care vin peste tine după ce te-ai botezat: în primul rând, ca să cunoşti că prin botez ai ajuns cu mult mai puternic; în al doilea rând, ca să rămâi smerit şi să nu te mândreşti cu măreţia darurilor primite la botez, pentru că încercările pot să-ţi înfrângă cerbicia; în al treilea rând, ca vicleanul diavol, care pune încă la îndoială îndepărtarea ta de el, să se încredinţeze, prin încercările la care te supune, că l-ai părăsit depărtându-te definitiv de el; în al patrulea rând, ca să ajungi, prin încercări, mai tare chiar decât fierul; în al cincilea rând, ca să capeţi o dovadă evidentă a vistieriilor încredinţate ţie. Nici nu s-ar năpusti diavolul asupra ta, dacă nu te-ar vedea într-o mai mare cinste. De aceea şi la început s-a năpustit asupra lui Adam, tocmai pentru că-l văzuse bucurându-se de mare slavă. De aceea a pornit războiul cu Iov, pentru că-l văzuse încununat şi lăudat de Dumnezeul universului.

Atunci pentru ce Hristos spune: ,,Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită”? (Matei 26, 41) m-ar putea întreba cineva. Tocmai pentru a ne arăta că Iisus nu S-a dus în pustie că a vrut să Se ducă, ci că a fost dus de Duhul potrivit unei rânduieli dumnezeieşti, lăsându-ne să înţelegem să nu ne băgăm singuri în încercări, ci să le înfruntăm cu curaj atunci când suntem târâţi în ele.

Şi uită-te unde L-a dus Duhul! Nu L-a dus în oraş sau în piaţă, ci în pustie, pentru că Duhul voia ca diavolul să-L ispitească pe Iisus nu numai prin foame, ci voia ca şi pustietatea locului să-i dea diavolului prilej de ispită. Că atunci mai cu seamă ne atacă diavolul când ne vede singuri, cu noi înşine. Aşa a ispitit-o şi pe femeie la început, când era singură şi nu era cu ea bărbatul. Dimpotrivă, când diavolul vede că suntem cu alţii şi adunaţi mai mulţi la un loc, nu are atâta cutezanţă şi nici nu ne atacă. Mai cu seamă pentru aceasta trebuie să venim cât mai des la biserică, ca să nu fim prinşi uşor de diavol.

Găsindu-L, dar, pe Iisus în pustie, într-o pustie necălcată de picior omenesc – că aşa era pustia ne-o spune evanghelistul Marcu prin cuvintele: ,,Şi era Iisus împreună cu fiarele sălbatice”(Marcu 1, 13) – uită-te cu câtă răutate şi viclenie se apropie diavolul de Iisus şi ce timp caută! Nu s-a apropiat când postea, ci când flămânzea, ca să cunoşti ce mare bun este postul, ce armă puternică împotriva diavolului; ca să cunoşti că după botez nu trebuie să ne apucăm de chefuri, de beţii, de mese îmbelşugate, ci de post. De aceea a postit şi Iisus, nu că avea nevoie de el, ci ca să ne înveţe pe noi. Pentru că păcatele săvârşite înainte de botez au adus robia pântecelui, Iisus – ca un doctor priceput, care porunceşte unui bolnav pe care l-a făcut sănătos să nu mai săvârşească faptele din pricina cărora s-a îmbolnăvit – introduce după botez postul. Pe Adam neînfrânarea pântecelui l-a izgonit din rai; ea a adus potopul pe timpul lui Noe; ea a pogorât trăsnete peste sodomeni. Cu toate că păcatul sodomenilor era desfrâul, totuşi în neînfrânarea pântecelui îşi au originea şi o pedeapsă şi alta. Acest lucru l-a lăsat Iezechiel să se înţeleagă, când a spus: ,,Aceasta era fărădelegea sodomenilor: erau mândri, se îmbuibau cu pâine şi trăiau numai în chefuri și în desfătări (Iezechiel 16, 49). Aşa au ajuns şi iudeii să săvârşească cele mai mari păcate; de la beţie şi de la trai bun au alunecat în fărădelegi.

 

II

De aceea şi Iisus posteşte patruzeci de zile, ca să ne arate leacurile mântuirii; şi nu şi-a prelungit postul mai mult, ca nu cumva iarăşi, prin covârşirea minunii, să pui la îndoială adevărul Întrupării. Aşa, n-ai putea spune asta, pentru că şi Moise şi Ilie au putut, întăriţi de puterea lui Dumnezeu, să postească, înainte de postul lui Iisus, tot atâtea zile. De-ar fi prelungit postul, mulţi şi de aici ar fi luat temei să spună că nu-i vrednică de credinţă luarea trupului omenesc.

,,Postind, deci, patruzeci de zile şi tot atâtea nopţi, în urmă a flămânzit”(Matei 4, 2). Flămânzind, i-a dat diavolului prilej să se apropie de El, ca să ne arate cum trebuie să-l biruim când ne luptăm cu el. Aşa fac şi atleţii; vrând să-şi înveţe elevii să biruie, se luptă de bună voie cu alţii în locurile de exerciţiu, dându-le astfel prilejul să observe cum lovesc trupurile adversarilor şi astfel îi învaţă chipul în care pot birui. La fel a făcut şi Hristos atunci. Pentru că voia să-l atragă pe diavol pentru a-l ispiti, i-a făcut cunoscută foamea: apropiindu-se, l-a primit; şi primindu-l l-a doborât la pământ o dată, de două ori, de trei ori, cu uşurinţa proprie lui Hristos.

Dar ca să nu trecem cu uşurinţă peste biruinţele acestea, lipsindu-vă de folosul învăţăturilor ce le putem scoate din ele, să cercetăm cu de-amănuntul fiecare biruinţă, începând cu prima. După ce a flămânzit, evanghelistul spune: „Venind ispititorul, I-a zis Lui: «De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi, ca pietrele acestea să se facă pâini»” (Matei 4, 3).

Diavolul auzise glasul pogorât de sus, care a spus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit!” (Matei 3, 17); auzise şi pe Ioan care mărturisise atâtea despre El; apoi L-a văzut flămând. Era, deci, nedumerit: nu putea crede că este simplu om, din pricina cuvintelor spuse despre El; dar iarăşi nici nu putea accepta că este Fiul lui Dumnezeu, din pricină că-L vedea flămând. Şi astfel, nedumerit fiind, îi ies din gură cuvinte în care se vede îndoiala. Şi după cum la început când s-a apropiat de Adam se serveşte de o minciună ca să afle adevărul (Facere 3, 1), tot aşa şi acum, pentru că nu cunoştea bine taina negrăită a Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi cine este Cel din faţa lui, încearcă să împletească alte curse cu ajutorul cărora socotea că va afla ce-i era ascuns şi nelămurit.

Şi ce spune diavolul?

„Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini!”. N-a spus: „Pentru că ţi-i foame!”, ci: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”. Socotea că prin laude are să-L înşele. De aceea I-a trecut sub tăcere foamea, ca să nu pară că-I dă pe faţă slăbiciunea şi să pară că-L insultă. Necunoscînd măreţia celor ce se rânduiseră, diavolul socotea că pentru Iisus foamea era o ruşine. De aceea, linguşindu-L cu viclenie pomeneşte numai de vrednicia Lui.

Ce a răspuns Iisus?

Îi înfrânge mândria; şi arătându-i că flămânzirea nu-i vrednică de rușine, dar nici nevrednică de înţelepciunea Sa, dă pe faţă tocmai ceea ce diavolul, prin linguşeală, trecuse sub tăcere şi zice: „Nu numai cu pâine va trăi omul”(Matei 4, 4; Deuteronom 8, 3).

Își începe Domnul răspunsul cu nevoile pântecelui. Tu, însă, uită­mi-te la răutatea acelui demon viclean! Uită-mi-te de unde-şi începe lupta şi cum nu-şi uită propria sa artă! Prin cele prin care a scos din rai pe primul om, iar pe alţii i-a umplut de rele, prin acelea şi acum îşi împleteşte viclenia, adică cu neînfrânarea pântecelui. Poţi auzi şi acum pe mulţi oameni fără judecată spunând că tirania pântecelui îi împinge să săvârşească mulţime de păcate. Dar Hristos, arătând că pe omul virtuos tirania pântecelui nu-l poate sili să facă ceva din cele ce nu se cuvin, stă flămînd şi nu ascultă de porunca diavolului, învăţându-ne ca în nimic să nu ascultăm pe diavol. Pentru că primul om, prin ascultarea de diavol, a păcătuit faţă de Dumnezeu şi a călcat legea, Hristos te învaţă cu prisosinţă să nu asculţi de diavol nici când îţi porunceşte să faci o faptă care nu-i călcare de poruncă. Dar pentru ce vorbesc de călcare de lege? Chiar de ţi-ar spune demonii să faci ceva folositor, nu le da ascultare! De pildă Hristos a închis gura acelor demoni care-L predicau Fiu al lui Dumnezeu (Luca 4, 41). Pavel iarăşi la fel a certat pe demonii care strigau, deși spusele lor erau cuvinte de folos; ci, mustrându-i cumplit şi oprind viclenia lor, i-a alungat, cu toate că predicau învăţături mântuitoare, închizându-le gurile şi poruncindu-le să tacă (Fapte 16, 16-18).

Pentru aceasta nici în pustie Hristos n-a dat ascultare spuselor diavolului. Ce i-a spus? „Nu numai cu pâine va trăi omul!”. Cuvintele Sale au acest înţeles: Dumnezeu poate şi cu cuvântul hrăni pe cel flămând. Prin aceste cuvinte Hristos îi aduce diavolului mărturie din Vechiul Testament (Deuteronom 8, 3), iar pe noi ne învaţă să nu ne depărtăm niciodată de Stăpân, fie de flămânzim, fie de suferim un alt necaz.

III

Dacă cineva mi-ar spune că Hristos ar fi trebuit să-i arate diavolului că El este Fiul lui Dumnezeu, îl voi întreba: Pentru ce şi cu ce scop? Că diavolul n-a grăit aşa ca să creadă, ci ca să vădească, după cum socotea el, necredinţa lui Hristos. Pentru că şi pe cei dintâi oameni tot aşa i-a înşelat şi i-a vădit că nu cred destul de puternic în Dumnezeu; făcându-le cu totul alte făgăduieli decât cele făcute de Dumnezeu, le-a umplut mintea cu nădejdi deşarte (Facere 3, 5); le-a strecurat în suflet necredinţa şi aşa i-a scos din bunătăţile pe care le aveau. Dar Hristos şi-a arătat propria Sa putere; nici atunci nu S-a plecat diavolului şi nici mai târziu iudeilor, care gândeau la fel cu diavolul, şi-I cereau semne (Matei 12, 38). Hristos ne învaţă mereu să nu facem nimic fără rost şi în zadar, chiar dacă suntem în stare, nici să ascultăm de diavol, oricât de mult ne-ar sili.

Ce a făcut atunci spurcatul acesta? Fiind învins şi neputând să-L înduplece să facă ce I-a poruncit, deşi Hristos era atât de chinuit de foame, încearcă o altă ispită zicând: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: «Îngerilor Lui va porunci pentru Tine şi pe mâini Te vor ridica”(Matei 4, 6; Psalm 90, 11-12). Pentru ce diavolul la fiecare ispită începe cu aceste cuvinte: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”?

Diavolul face şi acum tot ce făcuse cu cei dintâi oameni. După cum atunci hulea pe Dumnezeu, spunând: „În ziua în care veţi mânca vi se vor deschide ochii voştri” (Facere 3, 5), voind să le arate că Dumnezeu i-a înşelat, i-a păcălit şi nu le-a făcut nici un bine, tot aşa şi acum, lasă să se înţeleagă acelaşi lucru, spunându-I: „În zadar Te-a numit Fiul lui Dumnezeu! Te-a păcălit cu darul acesta! Dacă nu-i aşa, fă-mi dovada unuia care are puterea aceea!”. Apoi, pentru că Iisus îi adusese mărturia Scripturii (Deuteronom 8, 3), şi diavolul aduce mărturia profetului (Psalm 90, 11-12).

Ce a făcut Hristos? Nu S-a revoltat, nu S-a mâniat, ci cu multă blândeţe îi vorbeşte iarăşi din Scripturi, zicându-i: ,,Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Matei 4, 7; Deuteronom 6, 16). Prin acest răspuns Hristos ne arată că nu trebuie să învingem pe diavol cu minuni, ci cu blândeţe şi îndelungă răbdare şi că nu trebuie să facem nimic de ochii lumii şi din ambiţie.

Vezi-i prostia diavolului chiar din mărturia pe care o aduce din Scriptură! Cele două mărturii ale Scripturii aduse de Domnul se leagă armonic una cu alta, pe când mărturiile aduse de diavol sunt luate la întâmplare şi n-au nici o legătură cu cele spuse mai înainte de el. Că nu s-a scris: ,,Că va porunci îngerilor Lui pentru Tine”, ca să-L îndemne să se arunce în prăpastie; de altfel cuvintele acestea nici n-au fost spuse despre Domnul. Totuşi Iisus nu l-a mustrat pe diavol deocamdată, deşi a folosit insultător cuvintele Scripturii şi într-un sens cu totul contrar. Nimeni nu cere de la Fiul lui Dumnezeu aceasta. A diavolului şi a demonilor este a cere a te arunca jos; a lui Dumnezeu este a ridica pe cei căzuţi. Dacă trebuia ca Hristos să-Şi arate puterea Lui, apoi n-ar fi făcut-o aruncându-Se în prăpastie, ci mântuind pe alţii. În prăpăstii şi în adâncuri se aruncă numai cei ce fac parte din falanga diavolului. Aşa face totdeauna înşelătorul acela cu ai lui.

Cu toate că diavolul I-a grăit astfel, totuşi Hristos nu-Şi descoperă încă puterea Sa, ci-i vorbeşte deocamdată ca om. Răspunsurile Sale:

,,Nu numai cu pâine va trăi omul” şi: ,,Nu ispiti pe Domnul Dumnezeu tău” nu erau ale unuia care Se descoperă pe Sine, ci ale unuia din cei mulţi. Să nu te miri, însă, dacă diavolul vorbind cu Hristos se învârte mereu ca într-un cerc. După cum cei care se luptă cu pumnii când primesc lovituri puternice, de le curge sânge din nas şi se buimăcesc, se învârt ca într-un cerc, tot aşa şi diavolul buimăcit, de prima şi a doua lovitură, vorbeşte la întâmplare ce-i vine în minte şi trece la a treia ispitire.

,,Şi urcându-L pe un munte înalt I-a arătat Lui toate împărăţiile şi-I  zice: «Pe toate, acestea Ţi le voi da, dacă vei cădea şi Te vei închina mie!» Atunci Iisus îi zice: «Mergi înapoia Mea, satano!» Că scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti!»” (Matei 4, 8-10; Deuteronom 6, 13). Când diavolul a păcătuit faţă de Tatăl, spunând că sunt ale lui toate cele ale Aceluia, şi a căutat să se declare dumnezeu şi creator al lumii, atunci Hristos l-a mustrat; dar nici atunci cu asprime, ci i-a zis numai: ,,Mergi înapoia Mea, satano!”; mai mult o poruncă decât o mustrare. Când Hristos i-a spus: ,,Mergi!”, diavolul, la cuvântul acesta, a şi luat-o la fugă şi n-a mai adăugat alte ispitiri.

IV

Aş putea fi întrebat: Pentru ce evanghelistul Luca spune că diavolul a sfârşit toată ispita? (Luca 4, 13)

După părerea mea, evanghelistul Matei a vorbit de toate ispitele când a vorbit de ispitele principale, pentru că şi celelalte sunt cuprinse în acestea. Că toate păcatele sunt cuprinse în: slujirea pântecelui, dragostea de slavă deşartă şi patima după averi şi bani. Cunoscând deci acest lucru, spurcatul diavol a pus în urma tuturora ispita cea mai puternică: dorinţa de a avea mai mult. Chiar de la început dorea să-L ispitească cu pofta de avere şi de bani, dar a lăsat-o la urmă de tot, pentru că era mai puternică decât celelalte. Lupta diavolului împotriva oamenilor are această lege: de a aduce tocmai la sfârşit acele ispite care sunt în stare să încătuşeze pe om. Aşa a făcut şi cu Iov. De aceea şi acum a început cu ispitele care par mai neînsemnate şi mai slabe, ca apoi să înainteze spre cea mai puternică.

Cum trebuie, dar, să-l biruim pe diavol?

Aşa cum ne-a învăţat Hristos, alergând la Dumnezeu. Nici în vreme de foamete să nu ne simţim zdrobiţi, având încredere în Cel Ce ne poate hrăni şi cu cuvântul; nici când primim bunătăţi să nu ispitim pe Cel Ce ni le-a dat, ci să ne mulţumim cu slava cea de sus, nepunând preţ pe slava omenească; în sfârşit, în toate împrejurările, să dispreţuim tot ce depăşeşte trebuinţa. Că nimic nu ne face să ne supunem atât diavolului ca dorinţa de a avea mai mult, ca lăcomia. Şi aceasta se poate vedea chiar din cele ce se petrec în timpul nostru. Şi acum sunt unii oameni care spun: „Toate acestea ţi le vom da, dacă vei cădea înaintea noastră şi te vei închina nouă!”. Aceştia sunt oameni după fire, dar au ajuns unelte ale diavolului. Pentru că şi pe timpul Mântuitorului diavolul s-a apropiat de Iisus nu numai personal, ci şi prin alţii, aşa precum a arătat-o evanghelistul Luca, spunând: ,,Până la o vreme diavolul s-a depărtat de El” (Luca 4, 13), arătând că mai târziu diavolul s-a apropiat de Iisus prin uneltele lui.

„Şi iată îngerii au venit la El şi-I slujeau Lui” (Matei 4, 11).

În timpul ispitirii, Domnul n-a îngăduit să se arate îngerii, ca nu cumva prin arătarea lor să sperie pe cel ce-şi căuta prada; dar după ce l-a biruit în toate încercările sale şi l-a pus pe fugă, s-au arătat şi îngerii, ca să afli şi tu că după ce-l vei birui pe diavol, te vor primi şi pe tine îngerii, lăudându-te şi însoţindu-te în toate împrejurările vieţii. Astfel Lazăr după cuptorul sărăciei, al foamei şi a tot felul de suferinţe, a plecat, fiind luat de îngeri (Luca 16, 22).

După cum spuneam mai înainte, Hristos ne arată acum acelea de care putem să avem şi noi parte. Pentru că toate acestea pentru tine s-au făcut; de aceea mergi pe urmele Lui şi imită-I biruinţa. Dacă se apropie de tine unul din slujitorii demonului aceluia, cu aceleaşi gânduri ca şi el, şi începe să ocărască şi să-ţi spună: ,,Dacă eşti om minunat şi puternic în credinţă, mută muntele acesta din locul lui”, nu te tulbura, nu te nelinişti, ci răspunde-i cu blândeţe şi spune-i cuvintele auzite de la Stăpânul:

,,Nu ispiti pe Domnul Dumnezeu tău!”. Dacă-ţi propune slavă, putere, mulţime nenumărată de bani şi-ţi porunceşte să i te închini lui, rezistă-i iarăşi cu bărbăţie! Că diavolul n-a făcut-această propunere numai Stăpânului nostru obştesc, ci o face în fiecare zi fiecăruia din noi robii Săi; nu numai în munţi şi în pustietăţi şi nici numai el, ci şi în oraşe şi în pieţe şi în tribunale şi prin oameni de aceeaşi fire cu noi.

Ce trebuie să facem?

Să nu-i dăm crezare, să ne astupăm urechile, să urâm pe cel ce ne linguşeşte şi atunci mai cu seamă să-l urâm şi să ne scârbim de el mult, atunci când ne făgăduieşte daruri mai mari. Pentru că şi pe Eva, când i-a dat nădejdi (Facere 3, 5) mai mari, atunci a doborât-o şi a adus peste ea cele mai mari nenorociri. Că duşman de moarte ne este diavolul şi a pornit împotriva noastră război neîmpăcat. Nu ne sârguim noi atât pentru mântuirea noastră, cât se sârguieşte el pentru pierderea noastră.

Să-l urâm, deci, de moarte, nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele; nu numai cu mintea, ci şi cu lucrurile şi să nu facem nimic din cele ce ne porunceşte el, că aşa vom face pe acelea ce ni le porunceşte Dumnezeu. Diavolul, da, făgăduieşte multe, nu ca să dea, ci ca să ia. Ne făgăduiește bunuri din furtişaguri şi răpiri, ca să ne răpească împărăţia şi dreptatea; pune înaintea noastră comorile cele de pe pământ, ca nişte curse şi laţuri, ca să ne lipsească şi de acestea şi de comorile cele din ceruri; voieşte să ne îmbogăţim aici, ca să nu ne îmbogăţim dincolo. Dacă nu poate cu bogăţia să ne scoată din moştenirea cea cerească, atunci apucă altă cale, calea sărăciei. Cum a făcut cu Iov. Când a văzut că bogăţia cu nimic nu l-a vătămat, împleteşte cu sărăcia curse, nădăjduind să-l biruie prin ea. Poate fi, oare, ceva mai fără judecată? Nu! Că cel ce poate îndura cu cuminţenie bogăţia, cu mult mai mult îndură cu bărbăţie sărăcia; cel ce nu doreşte averile când le are, nu le caută nici când îi lipsesc, aşa precum nici atunci fericitul acela, ci prin sărăcie a ajuns din nou mai strălucit. Acel demon viclean i-a putut răpi averile, dar nu i-a putut răpi dragostea cea către Dumnezeu, ci chiar mai puternic l-a făcut; şi încercîndu-1 cu tot felul de necazuri, l-a făcut să se împodobească cu şi mai multe bunuri. De aceea diavolul era în încurcătură mare; cu cât îi dădea mai multe lovituri, cu atât îl vedea că ajunge mai puternic. De aceea după ce a folosit şi a încercat toate mijloacele şi a văzut el că nimic nu reuşeşte, a alergat la vechea lui armă, la femeie; femeia ia masca purtării de grijă, plânge cu mare jale suferinţele lui Iov şi, prefăcându-se că vrea să-l scape de necazuri, îi dă acel pierzător sfat. Dar nici aşa nu l-a biruit. Că acel minunat bărbat şi-a dat seama de momeala diavolului; şi cu multă înţelepciune a închis gura femeii prin care vorbea diavolul (Iov 2, 10).

V

La fel trebuie să facem şi noi. Dacă diavolul, ascuns în fratele tău sau într-un prieten scump sau în soţia ta sau în cineva din cei foarte apropiaţi ţie, îţi dă vreun sfat nepotrivit, nu trebuie să primeşti sfatul de dragul celui ce ţi-l dă, ci îndepărtează pe cel ce-ţi grăieşte, din pricina sfatului lui pierzător de suflet. Multe de acestea face şi acum diavolul, luând masca prieteniei; pare că ne este binevoitor, dar ne spune cuvinte pierzătoare de suflet, mai ucigătoare ca otrava. A diavolului este a linguşi pentru a vătăma; a lui Dumnezeu, a învăţa, pentru a fi de folos. Să nu ne facem socoteli greşite şi nici să căutăm cu orice chip să ducem o viaţă lipsită de griji. Scriptura spune: ,,Domnul îl ceartă pe cel pe care îl iubeşte”(Proverbe 3, 12). Atunci mai cu seamă să ne întristăm când ne merg toate din plin, ducând o viaţă plină de păcate. Totdeauna trebuie să ne temem când păcătuim, dar mai cu seamă atunci când nu avem necazuri. Dacă Dumnezeu ne-ar pedepsi pentru fiecare păcat în parte, pedeapsa ne-ar fi uşoară; dar când rabdă îndelung pentru fiecare păcat ce săvârşim, ni se strânge mare osândă, de stăruim în astfel de păcate. Dacă cei ce fac fapte de virtute trebuie să sufere necazuri, apoi cu mult mai mult cei păcătoşi. De câtă îndelungă răbdare nu s-a bucurat Faraon! Dar la urmă pentru toate a primit cea mai grea pedeapsă (Ieșire 14, 27-28). Câte păcate n-a făcut şi Nabucodonosor; dar la sfârşit pe toate le-a plătit (Daniel 4, 28. 30). Bogatul din Evanghelie pentru că n-a suferit deloc pe pământ a fost un ticălos, tocmai pentru că a trăit în desfătări în viaţa de aici; şi a plecat să fie pedepsit pentru toate acestea pe lumea cealaltă, unde n-a mai putut găsi mângâiere suferinţei sale (Luca 16, 24. 25). Şi totuşi sunt unii oameni aşa de nesocotiţi şi de proşti, că urmăresc necontenit numai pe cele de aici şi rostesc aceste cuvinte pline de batjocură: ,,Să mă desfătez deocamdată de toate cele ce văd şi apoi mă voi gândi la cele pe care nu le văd! Îmi voi sătura pântecele, voi robi plăcerilor, mă voi folosi de viaţa de aici! Dă-mi mie ziua de astăzi şi ia-ţi ţie pe cea de mâine!”. Ce cumplită nebunie! Cu ce se deosebesc de ţapi şi de porci cei care rostesc cuvintele acestea? Dacă profetul nu îngăduie să fie socotiţi oameni cei care nechează după femeia aproapelui cine mă va ţine de rău de numesc ţapi şi porci şi mai lipsiţi de minte ca măgarii pe cei ce socotesc nesigure pe cele ce sunt mai sigure decât cele ce se văd? Dacă în nimeni altul nu crezi, gândeşte-te cum sunt chinuiţi demonii care se gândesc să spună şi să facă totul spre vătămarea noastră! Că n-ai să-mi răspunzi la cele ce-ţi spun, că demonii nu fac totul ca să ne mărească trândăvia, să ne alunge din suflet frica de iad şi să ne facă să nu mai credem în judecata de apoi! Deşi voiesc aceasta, totuşi cu strigăte şi vaiete propovăduiesc chinurile iadului.

(…)

 

Omilia XIV

I

Pentru care pricină S-a dus Iisus în Galileea? Iarăşi, ca să ne înveţe să nu mergem întâmpinarea încercărilor, ci să fugim de ele şi să le evităm. Că nu e o crimă să nu te arunci singur în primejdie, ci să nu i te împotriveşti, ci să nu i te împotrivești cu bărbăție, când ai căzut în ea. Deci, după ce ne-a învăţat aceasta şi a potolit invidia iudeilor, a plecat în Capernaum (Matei 1, 13), ca în acelaşi timp să împlinească şi profeţia şi să Se grăbească să pescuiască şi pe dascălii lumii, că acolo trăiau ei, ocupându-se cu pescuitul. Uită-mi-te că de câte ori Iisus vrea să plece la neamuri, ia pricină de la iudei. Aşa şi acum: uneltind iudeii împotriva Înainte Mergătorului şi aruncându-l în închisoare, Îl împing în Galileea neamurilor.

Iată cum profetul determină locul în care S-a dus Iisus! Nu vorbeşte numai de o parte a poporului iudeu şi nici de toate seminţiile, zicând aşa: „Pământul Zabulonului şi pământul Neftalimului, calea mării, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul ce şedea în întuneric a văzut Lumina mare” Matei 4, 15-16; Isaia 9, 1; 42, 7.

„Întuneric” aici nu înseamnă întunericul acesta material, ci înșelăciunea şi necredința. De aceea profetul a și adăugat: „Celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16; Isaia 9, 1).

A adăugat aceste cuvinte, ca să ştii că nu este ceva material nici „întunericul” nici „lumina”. Vorbind de lumină, n-a spus numai lumină, ci „lumina mare”, numită în altă parte „lumina cea adevărată”; tălmăcind „întunericul”, îl numeşte „umbra morţii”. Apoi arătând că n-au găsit lumina, căutând-o ei înşişi, ci că Dumnezeu de sus li s-a arătat, profetul spune: „lumina le-a răsărit”, cu alte cuvinte Însăşi lumina li s-a arătat şi a strălucit; nu au alergat ei mai întâi la lumină; că omenirea, înainte de venirea lui Hristos, era cu totul decăzută; nu mergea în întuneric, ci zăcea în întuneric, semn că nici nu mai nădăjduia să scape de-ntuneric; omenirea se aseamănă unor oameni, care, înconjuraţi din toate părţile de întuneric, nu ştiau nici în ce parte să-şi îndrepte paşii şi nici să stea pe loc.

„De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor»” (Matei 4, 17). „De atunci”. De când? De când a fost aruncat Ioan în închisoare.

Dar pentru ce Iisus n-a predicat chiar de la început? Într-un cuvânt, pentru ce avea nevoie de Ioan, când mărturia propriilor Sale fapte Îl predicau?

Ca să cunoşti şi de aici vrednicia dumnezeiască a lui Iisus, că precum Tatăl a avut profeţi aşa şi El – şi aceasta a spus-o Zaharia, zicând: „Şi tu, pruncule, prooroc al Celui Prea Înalt te vei chema” (Luca 1, 76) – şi ca să nu dea nici un prilej de hulă neruşinaţilor iudei; iar aceasta a spus-o Însuşi Hristos: „Că a venit Ioan nici mâncând, nici bând şi zic: «Are demon». A venit Fiul Omului mâncând şi bând şi spun: «Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prietenul vameşilor şi păcătoşilor». Şi înţelepciunea a fost socotită dreaptă de fiii ei” (Matei 11, 18-19). De altfel era chiar nevoie să dea mai întâi altul mărturie despre El şi nu El Însuşi. Dacă şi după atât de mari şi de multe mărturii şi dovezi, iudeii spuneau: ,,Tu mărturiseşti despre Tine; mărturia Ta nu este adevărată” (Ioan 8, 13), ce n-ar fi spus dacă El primul ar fi mărturisit despre El când a venit în mijlocul lor, fără ca Ioan să fi spus ceva? De aceea Hristos nici n-a propovăduit înainte de Ioan, nici n-a făcut minuni până ce acela n-a fost aruncat în temniță, ca să nu împartă mulțimea. De aceea nici Ioan n-a făcut vreo minune, ca să-I dea lui Iisus mulţimile, atrase de minunile făcute de Iisus. Dacă după atâtea mărturii – şi înainte şi după întemniţare – ucenicii lui Ioan priveau cu pizmă la Iisus, iar mulţi bănuiau că nu El, ci Ioan este Hristos, ce nu s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost nici o mărturie? Aceasta e pricina că Matei însemnează că „de atunci”, adică după întemniţarea lui Ioan, a început Iisus să predice. Şi începîndu-Şi predica, învăţa tot ceea ce predica şi Ioan, fără ca în predica Sa să vorbească încă ceva de El Însuşi. Este bine să se ştie, deocamdată, că ucenicii lui Ioan nu aveau încă despre Iisus părerea pe care trebuiau s-o aibă.

II

Din pricina aceasta, când a început predica, Iisus n-a rostit cuvinte grele şi împovărătoare ca Ioan, vorbind de pildă: de secure, de pom tăiat, de lopată, de arie, de focul cel nestins, ci îşi începe predica Sa cu cuvinte plăcute, binevestindu-le ascultătorilor Săi cerurile şi împărăţia cea cerească.

(…)

---

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei (Omilia XIII-XIV), traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 153-162, 165-167.