Selectează o Pagină

Loading

,,Și iată, venind un tânăr la El, I-a zis:

Învățătorule bune, ce să fac pentru ca să moștenesc viața de veci?” (Matei 19, 16) 

 

I

Unii îl defaimă pe tânărul acesta, spunând că era viclean și rău, că a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu însă nu voi sta la îndoială să spun că era un iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru că și Hristos tot această mustrare i-a făcut. Nu-l socotesc deloc viclean. Și e primejdios să îndrăznești să te pronunți asupra unor lucruri pe care nu le cunoști, mai cu seamă atunci când ai de gând să învinuiești. De altfel și evanghelistul Marcu înlătură bănuiala că tânărul acesta ar fi un ispititor. El spune: ,,A alergat la El și îngenunchind înaintea Lui, Îl ruga” (Marcu 10, 17); Și: „Căutând la el Iisus, l-a iubit” (Marcu 10, 21).

Tirania banilor este mare; dovada, tânărul acesta. De-am săvârși toate virtuțile, dragostea de bani le prihănește pe toate. Pe bună dreptate, a spus Pavel că este rădăcina tuturor relelor: ,,Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor” (I Timotei 6, 10).

Dar pentru ce Hristos i-a răspuns, zicând: ,,Nimeni nu este bun” (Matei 19, 17).Pentru că tânărul a venit la El ca la un simplu om, ca la unul din cei mulți, ca la un învățător iudeu. De aceea, Hristos îi vorbește ca om.  Totdeauna Hristos vorbește cu cei care vin la El potrivit socotinței ce o au ei despre El. De pildă: ,„Noi ne închinăm la ceea ce știm” (Ioan 4, 22); Și: ,,Dacă mărturisesc Eu de Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31). Acum când zice: ,,Nimeni nu este bun”, nu grăiește așa pentru a arăta că nu este bun – Doamne ferește! -, că n-a spus: „Nu sunt bun”, ci: ,,Nimeni nu este bun”, adică nici un om. Și iarăși, când spune aceasta nu o spune pentru a lipsi pe oameni de bunătate, ci pentru a pune bunătatea oamenilor în comparație cu bunătatea lui Dumnezeu. De aceea a și adăugat: „Decât unul Dumnezeu” (Matei 19, 17). Și n-a spus: ,,Decât Tatăl Meu”, ca să afli că nu S-a descoperit tânărului pe El Însuși. Tot așa mai înainte a numit pe oameni răi, zicând: ,,Dacă voi, fiind răi, știți să dați daruri bune fiilor voștri” (Matei 7, 11); i-a numit răi, fără să numească întreaga fire omenească rea – că ,,voi” nu înseamnă: ,,voi oamenii” -, ci i-a numit așa, comparând bunătatea oamenilor cu bunătatea lui Dumnezeu; de aceea a și adăugat: ,,Cu cât mai vârtos Tatăl vostru va da cele bune celor care cer de la El” (Matei 7, 11).

Dar ce L-a făcut pe Hristos, m-ar întreba cineva, sau la ce I-a folosit ca să-i răspundă tânărului așa?

Hristos voia să-l ridice încetul cu încetul la cunoașterea de Dumnezeu și să-l învețe să nu mai fie lingușitor; voia să-l desprindă de cele de pe pământ și să-l apropie de Dumnezeu; voia să-l convingă să caute cele viitoare, să știe ce este adevăratul Bine, rădăcina și izvorul tuturor bunătăților; și numai pe acest Bine, pe Dumnezeu, să-L cinstească. Și altă dată, când Hristos a spus: ,,Să nu numiți pe nimeni învățător pe pământ” (Matei 21, 10), a spus-o pentru a arăta deosebirea dintre El și alți învățători și pentru ca lumea să știe că El este principiul tuturor lucrurilor.

Mare râvnă avea tânărul acesta de I-a pus Domnului o astfel de întrebare! A venit la Hristos să-L întrebe de viața veșnică, în timp ce alții veneau mânați de alte pricini: unii să-L ispitească, alții ca să-i vindece, sau pe ei sau pe alții. Pământul, adică sufletul tânărului, era bun și gras, dar mulțimea spinilor înăbușea sămânța. Uită-te că era chiar pregătit pentru ascultarea poruncilor; Îl întrebase doar: ,,Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” Era deci gata să facă tot ce-i va spune Hristos. Dacă ar fi venit la Hristos ca să-L ispitească, evanghelistul ne-ar fi spus-o, cum a făcut cu alții, de pildă cu legiuitorul (Matei 22, 35-39). Iar dacă evanghelistul ar fi tăcut, n-ar fi îngăduit Hristos ca tânărul să rămână tăinuit, ci sau l-ar fi mustrat pe față sau ar fi dat să înțeleagă că e un ispititor, ca să nu creadă că L-a înșelat, că s-a putut ascunde de El și prin aceasta să se vatăme. Dacă ar fi venit să-L ispitească, n-ar fi plecat întristat de ce auzise. Fariseii niciodată n-au plecat întristați, ci se sălbăticeau când li se închidea gura. Tânărul acesta nu; ci a plecat trist; semn puternic că n-a venit la Hristos cu gând rău, ci cu gând slab; semn puternic că dorea viața veșnică, dar era stăpânit de o altă patimă, o patimă foarte cumplită. Când Hristos i-a spus:

,,Dacă voiești să intri în viață, păzește poruncile, el L-a întrebat: ,,Care?” (Matei 19, 17-18). Nu L-a ispitit – Doamne ferește! -, ci credea că sunt alte porunci în afară de cele din lege, care puteau să-l ajute să intre în viață; iar aceasta arată că dorea cu tărie să îndeplinească și aceste porunci. Apoi, când Hristos i-a spus poruncile legii, el i-a răspuns:

,,Pe toate acestea le-am păzit din tinerețe” (Matei 19, 20). Și nu s-a oprit aici, ci-L mai întreabă iarăși: ,,Ce îmi mai lipsește încă?” (Matei 19, 20). Și întrebarea aceasta era un semn al puternicei lui dorințe de a moșteni viața de veci. Nu era puțin lucru să creadă că-i mai lipsește ceva, că nu-i sunt de ajuns cele spuse, ca să dobândească ce dorea!

Ce-i spune Hristos? Pentru că avea să dea o mare poruncă, adaugă și răsplata, spunând:

,,Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde-ți averile și le dă săracilor și vei avea comoară în cer; și vino și urmează Mie!”(Matei 19, 21).

II

Ai văzut câte premii, câte cununi dă celor care merg pe drumul acesta de luptă? Dacă tânărul L-ar fi ispitit, Hristos nu i-ar fi grăit așa. Îi grăiește așa, ca să-l atragă la El; îi arată că îl așteaptă mare răsplată; lasă totul la libera lui alegere și pune în umbră prin tot ce spune aparenta greutate a sfatului Său. De aceea, înainte de a-i vorbi de luptă și oboseală, îi arată premiul, zicând: ,,Dacă vrei să fii desăvârșit”; apoi îi spune: „Vinde-ți averile și le dă săracilor”; și îndată îi vorbește iarăși de răsplăți: ,,Vei avea comoară în cer; și vino și urmează, Mie”. Iar urmarea lui Hristos are mare răsplată: „Și vei avea comoară în cer”. Pentru că era vorba de averi, Hristos l-a sfătuit să se lipsească de toate; dar îi arată că nu i se vor lua averile, ci se vor mai adăuga altele la acelea pe care le are și că are să primească mai mult decât i-a poruncit să dea; dar nu numai mai mult, ci cu atât mai mult cu cât cerul e mai mare decât pământul și încă și mai mult. A spus ,,comoară”, ca să arate, atât cât se poate omenește arată, cât de bogată este răsplătirea; că nu se pierde, că nu poate fi furată. Nu-i de ajuns să disprețuiești banii și averile, ci trebuie să hrănești cu ele pe săraci și înainte de toate să urmezi lui Hristos, adică să faci toate cele poruncite de El, să fii gata de junghiere, de moarte în fiecare zi. ,,Dacă cineva voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea lui și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Porunca aceasta de a-ți vărsa sângele cu mult mai mare decât porunca de a te lipsi de averi; și nu puțin ajută la aceasta despărțirea de averi.

„Auzind, tânărul a plecat întristat” (Matei 19, 22). Evanghelistul, ca și cum ar fi vrut să arate că a pătimit ceva firesc, a zis: ,,Că avea avuții multe” (Matei 19, 22).

Nu sunt stăpâniți de patima aceasta cei care au puține averi la fel ca aceia care sunt înconjurați de multe avuții! Dragostea de avuții este mai tiranică la aceștia din urmă. Am spus mereu și nu voi înceta de a o spune că înmulțirea averilor aprinde mai mult flacăra, îi face mai săraci pe cei bogați; că bogăția le înmulțește dorința și-i face să ducă lipsă de multe. Uită-te și aici cât de puternică era dragostea de averi la tânărul acesta! Se apropiase de Domnul cu bucurie și cu dorința de a ajunge mai bun; dar când Hristos i-a poruncit să se despartă de averi, dragostea de averi l-a apăsat și l-a îngreuiat atâta, că nu l-a mai lăsat să mai grăiască ceva, ci l-a făcut să plece tăcut, trist și amărât.

Ce a spus Hristos?

,,Cât de greu vor intra bogații în împărăția cerurilor!” (Matei 19, 23). Hristos nu defaimă averile, ci pe cei stăpâniți de averi. Dacă un bogat intră cu greu în împărăția cerurilor, cu mult mai greu lacomul. Dacă ești împiedicat să intri în Împărăția cerurilor când nu dai averile tale, gândește-te ce foc strângi pe capul tău când iei averile altora!

Dar pentru ce Hristos a spus ucenicilor că bogatul va intra cu greu în Împărăția cerurilor, când ucenicii erau săraci și n-aveau nimic? Ca să-i învețe să nu se rușineze de sărăcie; Își îndreptățește oarecum porunca ce le-o dăduse de a nu avea nici un fel de avere (Matei 10, 9-10). Când a spus că e greu, a spus mai mult chiar, a spus ca e și cu neputință; și nu simplu cu neputință, ci a spus cu tărie că e cu neputință, arătând lucrul acesta cu pilda cămilei și a acului.

„Mai lesne este să intre cămila prin urechile acului, decât bogatul în împărăția cerurilor” (Matei 19, 24).

Prin această pildă Hristos a arătat că nu mică este răsplata pentru cei care sunt bogați și pot să filozofeze. De aceea a și spus că aceasta e lucrarea lui Dumnezeu, ca să arate că cel care vrea să îndeplinească porunca are nevoie de mult har. Tulburându-se ucenicii la auzul acestor cuvinte, Hristos a spus: „Aceasta este cu neputință la oameni, dar la Dumnezeu toate-s cu putință” (Matei 19, 26).

Dar pentru ce s-au tulburat ucenicii când ei erau săraci, ba chiar foarte săraci? Pentru ce dar s-au tulburat? S-au tulburat, pentru că se întristau de mântuirea celorlalți oameni, pentru că aveau mare dragoste de toți oamenii, pentru ca își și căpătaseră inimă de învățători. Cuvintele lui Hristos i-au făcut să tremure și să se teamă atât pentru întreaga lume, încât au avut nevoie de multă mângâiere. De aceea Hristos S-a uitat mai întâi la ei și apoi le-a zis:

,,Cele cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”. A mângâiat sufletul lor cutremurat de spaimă cu privirea Lui blândă și dulce. După ce le-a potolit neliniștea – că aceasta a arătat-o evanghelistul prin cuvântul: ,,privind la ei” -, îi încurajează cu cuvântul, le vorbește de puterea lui Dumnezeu și așa îi face să aibă încredere.

Iar dacă vrei să afli în ce chip ajunge cu putință ceea ce-i cu neputință, ascultă. Hristos n-a spus: ,,Cele cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” ca să te descurajeze și să te facă să te depărtezi de virtutea aceasta ca fiind cu neputință de îndeplinit, ci ca să te gândești la măreția acestei fapte, ca să sari cu ușurință la îndeplinirea ei, ca să rogi pe Dumnezeu să-ți ajute în aceste lupte frumoase și să dobândești viața veșnică.

 

      III

Dar cum pot ajunge cu putință cele cu neputință? Dacă te lepezi de averi, dacă te desparți de bani, dacă smulgi din sufletul tău pofta cea rea. Că săvârșirea unei astfel de fapte nu se datorează numai lui Dumnezeu; Hristos a grăit așa ca să arate măreția acestei fapte. Ascultă ce spune îndată. Când Petru I-a spus: ,,Iată noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție” și L-a întrebat: ,,Ce, oare, va fi nouă?” (Matei 19, 27), Hristos, după ce a arătat care e răsplata lor (Matei 19, 28), a adăugat: „Și oricine a lăsat case sau țarine sau frați sau surori sau tată sau mamă va lua însutit și viață veșnică va moșteni” (Matei 19, 29). Așa ajung cu putință cele cu neputință !

Dar cum poate bogatul lăsa toate averile sale? mă întrebi. Cum mai poate ieși la suprafață cel care a fost cufundat într-o poftă atât de mare de averi? Dacă va începe să se despartă de cele ce are, dacă va renunța la tot ce e de prisos. Făcând așa, va putea merge și mai departe și va alerga mai ușor pe această cale.

Nu căuta  dar, să faci totul dintr-o dată; ci, dacă ți se pare greu să te lepezi dintr-o dată de averi, pășește pe scara aceasta, care te duce la cer, încetul cu încetul, treaptă cu treaptă. După cum celor bolnavi de friguri, cărora li se varsă fierea în ei, nu numai că nu li se stinge setea dacă mănâncă și beau, ci li se aprinde și mai mult arșița, tot așa și cu iubitorii de averi; aceștia aprind și mai mult pofta aceasta rea – mai amară chiar decât fierea – dacă o hrănesc cu averi. Atunci o sting, când scot din sufletul lor pofta de câștig, după cum mâncarea puțină și golirea stomacului scapă pe om de boala de fiere.

Dar cum ajungi să-ți scoți din suflet pofta de câștig? Dacă te gândești că nu-ți va înceta pofta de câștig atâta vreme cât ești bogat, atâta vreme cât te topești de dorința, de a avea mai mult. Odată scăpat de averi, vei pune capăt și acestei boli. Nu umbla, dar, după cât mai multe averi, ca să nu umbli după lucruri ce nu le poți atinge, ca să nu te îmbolnăvești de o boală fără leac, ca să nu ajungi un om vrednic de milă, înnebunit după averi.

Răspunde-mi la întrebarea aceasta: Cine se chinuie și suferă: Cel care dorește mâncăruri și băuturi scumpe și nu-și poate satisface pofta cum vrea sau cel care nu are această poftă? Negreșit, cel care poftește, dar nu poate să aibă parte de ce poftește. Atât este de dureros să nu-ți poți satisface pofta când poftești cevași să nu bei când îți este sete, că Hristos, vrând să ne descrie chinul din iad, ni l-a zugrăvit sub chipul unui om care nu-și poate satisface dorința; ne-a dat ca pildă pe bogatul care se pârjolea de sete; dorea o picătură de apă și n-o putea avea; așa se chinuia (Luca 16, 24). Deci omul care disprețuiește banii și averile, pune capăt poftei; iar cel care vrea să se îmbogățească și umblă după cât mai multe bogății își aprinde și mai mult pofta și n-o stinge niciodată; de-ar câștiga mii de talanți, poftește alții tot pe atât de mulți; de-i câștigă și pe aceștia, poftește alții de două ori pe atâția; și, mergând tot așa înainte, dorește ca totul să i se prefacă în aur: și munții și pământul și marea. Este înnebunit de o nebunie nouă și înfricoșată, care nu poate fi niciodată stinsă. Și ca să cunoști că răul acesta nu-l oprește adăugându-i mereu noi averi, ci luându-i averile, ia aminte la cele ce-ți spun: Dacă ți-ar veni vreodată pofta nebunească să zbori și să mergi prin văzduh, spune-mi cum ți-ai potoli pofta aceasta nebună? Ți-ai face, oare, aripi, ți-ai construi, oare, alte mijloace de zburat sau ți-ai convinge mintea că dorești lucruri imposibile și că nu trebuie să încerci așa ceva? Negreșit că ți-ai convinge mintea.

Dar e cu neputință să zbori, mi-ai răspunde. Dar e mai cu neputință să afli hotar poftei acesteia. Este mai ușor ca oamenii să ajungă să zboare, decât să pună capăt poftei de averi prin adăugirea de averi. Când cele poftite sunt cu putință se poate pune capăt poftei prin satisfacerea poftei; dar când cele poftite sunt cu neputință, un singur lucru trebuie să urmărim: să îndepărtăm de la noi pofta; altfel nu-i cu putință să-ți liniștești sufletul.

Așadar, ca să nu ne chinuim zadarnic sufletul, să părăsim dragostea de averi, care ne supără necontenit și niciodată nu poate să tacă, și să ne îndreptăm spre o altă dragoste, care ne face fericiți și are multă ușurință. Să dorim comorile cele de sus! Nici oboseala nu-i atât de mare, iar câștigul, nespus. E cu neputință să nu izbutești când priveghezi cât de cât, când ești cu mintea trează, când disprețuiești averile, după cum neapărat trebuie să pierzi comorile cele de sus când ești robit de averi și înlănțuit de ele.

IV

Gândindu-te, dar, la toate acestea, alungă din sufletul tău pofta aceasta rea după averi și bani. Nici asta n-o poți spune: ca dacă ești lipsit de comorile cele viitoare, ești fericit cu comorile acestea pământești. Dar chiar dacă ar fi așa, asta ar fi cea mai mare pedeapsă și chin. Dar nu-i cu putință asta. Pofta de bani și de averi, înainte de a te arunca în iad, te aruncă aici, pe pământ, în niște chinuri groaznice. Pofta aceasta a dărâmat multe case, a dezlănțuit cumplite războaie, a silit pe mulți să-și pună capăt zilelor; dar înainte de aceste primejdii prihănește noblețea sufletului; îl face pe om laș, lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, răpitor, lacom și adeseori îl împinge să săvârșească cele mai mari păcate. Poate însă că te încântă să vezi strălucirea argintului, mulțimea slugilor, frumusețea caselor, cinstea și respectul când ieși în oraș!

Cum se poate vindeca rana aceasta grea?

Dacă te gândești ce fac din sufletul tău bogățiile; dacă te gândești cât îl întunecă, cât îl pustiesc, cât îl fac de nerușinat, cât îl urâțesc. Dacă te gândești câte rele ai săvârșit ca să aduni atâtea averi; dacă te gândești cu câte oboseli și cu câte primejdii îți păstrezi bogățiile. Dar, mai bine spus, nici nu le poți păstra până la sfârșit, ci tocmai când ai înlăturat toate primejdiile, atunci vine moartea și de multe ori aruncă toate bogățiile tale în mâinile dușmanilor tăi, iar pe tine te duce cu mâinile goale, fără să poți lua ceva din toate averile tale, ci numai rănile și buboaiele ce le-ai căpătat din pricina lor. Așa pleacă sufletul tău de pe lumea aceasta!

Când vezi, dar, pe cineva strălucind pe dinafară din pricina hainelor  și din pricina suitei lui numeroase, cercetează-i cu de-amănuntul conștiința lui și vei găsi înăuntru numai pânza de păianjen, vei vedea mult praf. Gândește-te la Pavel și la Petru! Gândește-te la Ioan Botezătorul și la Ilie! Dar, mai bine spus, gândește-te la Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care nu avea unde să-și plece capul (Matei 8, 20). Imită-L pe El și pe robii Lui! Gândește-te cât de mare și de nespusă este bogăția lor! Iar dacă după ce ai privit puțin bogățiile lor ți se întunecă iarăși mintea și vederea din pricina bogățiilor de pe pământ, ca și cum te-ar fi lovit într-un naufragiu niște valuri puternice, ascultă hotărârea lui Hristos, Care-ți spune că este cu neputință să intre bogatul în împărăția cerurilor. Pune în fața acestei hotărâri a lui Hristos munții, pământul și marea și prefă-le pe toate, dacă vrei, cu mintea în aur. Vei vedea că toată această bogăție de aur nu egalează pierderea împărăției cerurilor. Îmi vorbești de atâtea și atâtea hectare de pământ, de zece, de douăzeci sau chiar mai multe case, de tot atâtea băi, de mii de robi sau de două ori pe atâția, de trăsuri ferecate în aur și argint! Eu îți spun numai atâta: Dacă fiecare dintre voi, bogaților, și-ar părăsi sărăcia lui – că bogăția voastră e sărăcie față de aceea de care vreau să vă vorbesc – și ar ajunge proprietarul întregii lumi; dacă fiecare din voi ar avea sub stăpânirea lui atâția oameni câți sunt acum peste tot pe pământ și pe mare; dacă fiecare din voi ar stăpâni toate: lumea, pământul, marea, casele, orașele și neamurile; dacă pretutindeni toate izvoarele i-ar izvorî aur în loc de apă, ei bine, eu voi spune că un om atât de bogat nu face trei parale dacă pierde împărăția cerurilor! Dacă se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste bogății trecătoare, atunci când nu le dobândesc, ce n-ar mângâia, oare, dacă și-ar da seama cât de mari sunt bogățiile cele negrăite de pe lumea cealaltă? Nimic! Nu-mi vorbi mie de bogăția averilor, ci gândește-te la paguba mare ce o suferă îndrăgostiții de averi din pricina averilor lor! Pierd cerul de dragul bogăției lor; pățesc la fel ca unul care pierzând onorurile cele mari din palatele împărătești, are numai o grămadă de băligar și se fudulește cu ea. Că întru nimic nu se deosebește mulțimea bogătașilor de o grămadă de băligar. Dar, mai bine spus, băligarul e mai bun decât averile; e de folos și pentru îngrășarea pământului și pentru încălzitul băilor și pentru multe alte treburi de acest fel; dar aurul îngropat la nimic din acestea nu este de folos. Și de-ar fi numai nefolositor! Dar așa, dacă nu este întrebuințat cum trebuie, aurul aprinde multe cuptoare în sufletul stăpânului lui, dă naștere la nenumărate rele. Din pricina asta scriitorii păgâni au numit iubirea de argint acropolă a răutăților, iar fericitul Pavel anumit-o, cu mult mai bine și mai nimerit, rădăcină a tuturor relelor (I Timotei 6, 10).

Gândindu-ne la toate acestea, să învățăm să râvnim cele ce merită a fi râvnite. Să nu râvnim case strălucite și nici moșii întinse, ci pe bărbații care au multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, pe cei care se îmbogățesc în ceruri, pe stăpânii acelor comori, pe cei cu adevărat bogați, pe cei săraci de dragul lui Hristos, ca să dobândim bunătățile cele veșnice, cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.


Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia LXIII în Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 726-734.

ro_RORO
Copy link