La Evanghelia celei de-a cincea duminici, a lui Luca, care zice: „Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră”. Întru care și despre bogați și săraci și cine se mântuiește
1. Fiecare dintre noi avem unele din cele necesare trupului prin propriile activități, în vreme ce pe altele le luăm unii de la alții, dând în schimb altora cele ale noastre. Că nu este aceeași persoană și grămatic, și țăran, și croitor, și țesător, și zidar, și ciubotar, și doctor și așa mai departe. Așadar, pentru că fiecare nu are toate de la sine pentru (a-și împlini) propria nevoie, dar în mod necesar are nevoie de toate acestea (de produsele diferitelor meserii), a fost găsit un mijloc de intermediere, banul, prin care, în mod folositor viețuirii noastre, surplusul se golește și se plinește ceea ce lipsește. (…) Și astfel, prin părtășia reciprocă a noastră a tuturor se susține viața noastră și de aceea există sate și orașe, iar omul este o ființă socială.
2. Însă, în ceea ce privește cele duhovnicești și cele lucrate pentru virtute, lucrurile nu stau așa. Căci cel care este înțelept, dar nu drept, nu poate da celui drept ceva din înțelepciunea lui și să ia în schimb de la acela dreptate. Nici cel care este adevărat în cuvinte, dar nu e răbdător, nu va putea vreodată să dobândească (un pic) de răbdare de la altul printr-un schimb, sau să dea din adevărul (acesta) celui care nu l-a dobândit – și mă refer aici la adevărul însuși spus de el. Nu este un mijloc de intermediere între acestea, ca un ban, care să măsoare schimburile între ele și să le dea valori egale. De aceea, trebuie, și e nevoie, fraților, ca fiecare dintre noi să împlinească toată virtutea. Căci nu e cu putință ca cel care nu împlinește ceva din acestea să o ia de la altul, și nici (nu poate) să scape de osânda și pierderea pricinuită de lipsa acesteia. De aceea zice David: Frate (pe frate) nu poate răscumpăra! Va răscumpăra oare omul? (Psalm 48, 8). Adică nimeni.
3. Dar, o, neajunsa iubire de oameni a Stăpânului Hristos! Căci ceea ce nu poate fi luat printr-un schimb care să aibă la bază virtuțile de aceeași cinstire și cu adevărat cinstite ale sufletului a făcut ieftin în alt fel. Pentru că cineva poate, prin trebuințele acestea pământești și de jos ale trupului (…), poate, așadar, cineva ca prin acestea fără de cinste, potrivit făgăduinței și îndemnului stăpânesc, dacă dă cele ce-i prisosesc celor care au dobândit virtuțile (…) (poate așadar ca) prin această dare să își plinească lipsa în ceea ce privește virtutea și să scape de pedeapsa cea pentru absența (virtuților). (…).
4. Trebuie, așadar, după cum am zis, ca fiecare dintre noi, fraților, să împlinească toată virtutea, iar dacă suntem lipsiți de vreuna dintre ele, să plinim ceea ce lipsește cu darea din cele pe care le avem. (…). Și aceasta arătând-o Domnul, ne-a pus înainte parabola citită azi în biserică: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit (cf. Luca 16, 9). Toată strădania bogatului era pentru veșminte, pentru împodobire, pentru luxul hainelor și pentru mese, băuturi și mâncăruri. Era și un sărac, pe nume Lazăr, care zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului: dar și câinii venind lingeau bubele lui (cf. Luca 16, 20-21).
5. Vedeți totala lipsă de părtășie a bogatului cu săracul Lazăr? Căci unul se umplea peste măsură, în fiecare zi, de mâncăruri de tot felul de pe masa sa cea plină, și de delicatesuri scumpe, în vreme ce Lazăr poftea să se sature și cu (mâncăruri) dintre cele mai ticăloase, ca unul care nu era sătul niciodată. Unul strălucea fiind înfășurat în porfiră și vison, ajutat fiind de vigoarea trupului spre (a arăta) frumos, în vreme ce Lazăr avea zdrențele deșirate dimprejurul lui, pline de murdărie și de miros greu, plin fiind de răni și curgându-i puroi. Unul stătea sus, înconjurat de mulțime de supuși, în vreme ce Lazăr zăcea pe jos, aruncat, înaintea porții, neavând pe cineva care să alunge câinii.
6. Dar din ce pricină pe sărac îl cheamă pe nume, în vreme ce pe bogat îl introduce fără nume? Pe de o parte, se (poate) spune că, potrivit glasului evanghelicesc, numele acestui sărac este scris în ceruri, în vreme ce, în cazul bogatului a fost ștearsă de acolo și a fost nimicită și amintirea (lui) dimpreună cu numele lui. Căci și psalmistul spune despre unii ca aceștia: Nu voi pomeni numele lor cu buzele mele (Psalmul 15, 4). Pe de altă parte, pentru că fiecare dintre bogați poate să cugete parabola cu referire la el însuși, și socotindu-se pe sine a fi acela, să ia de aici prilej de pocăință, de aceea bogatul este pus înainte fără nume, pentru ca astfel cuvântul să aibă în vedere pe fiecare dintre bogați. În schimb, nimeni dintre cei săraci să nu se socotească pe sine Lazăr, chiar dacă ar fi ca acela. Căci trebuie să aștepte întru smerenie decizia Stăpânului. De aceea, așadar, săracul a fost chemat pe nume!
7. Și a fost că a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22). Săracul este dus ca un atlet către cununi cu cinste mai presus de lume. Iar Domnul, arătându-ni-l pe bogatul care nu s-a mântuit, ni-l arată îndată și pe bogatul care s-a mântuit: pe Avraam. Însă nu-l numește pe acesta bogat, pentru că a avut virtutea mai bună decât bogăția. Căci a arătat față de toți dragoste și dispoziție de tată. De aceea și este numit după ceea ce avea el mai bun, adică după virtutea (dragostei părintești). Căci Avraam se tâlcuiește tată a mulți (cf. Facere 17, 5). Iar bogatul acela nu avea nimic mai bun decât bogăția cea pământească și trecătoare. De aceea a și fost numit după ea. Nu și-a pierdut însă mântuirea din pricina bogăției, ci din pricina iubirii de plăceri, a lipsei de milostivire și a urii față de străini. Pentru că și Avraam era bogat, dar prin dragostea de Dumnezeu, prin milostivire și prin dragostea de străini, nu numai că s-a mântuit, ci a și devenit loc al celor mântuiți. De aceea și Lazăr, după ce a murit, a fost dus de către îngeri – căci aceștia sunt slujitori, după Pavel, pentru cei care vor fi moștenitorii mântuirii (Evrei 1, 14) –, a fost dus, așadar, de către aceștia în sânul lui Avraam. Iar sânul lui Avraam este tărâmul celor vii, sălașul celor ce se veselesc veșnic, împrejmuire a veșnicelor bunătăți.
8. A murit și bogatul, și a fost îngropat (Luca 16, 22). Poate că Lazăr, când a murit, nici nu a avut parte de un mormânt, neavând cine să îl îngroape. De aceea, în cazul lui, nu s-a făcut deloc pomenire de mormânt, în vreme ce aici s-a adăugat că după ce a murit, bogatul a fost îngropat. În același timp s-a adăugat aceasta și din pricina paradei și a luxului bogățiilor (care au ajuns) chiar și la mormânt. Dar un astfel de mormânt, al unor astfel de bogății, se face pentru unii ca aceștia, vai (!), ușă a iadului și a chinurilor celor de sub pământ. Căci a fost îngropat bogatul, și în iad, ridicându-și ochii, în chinuri fiind, l-a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânurile lui (Luca 16, 23). Altădată bogatul îl vedea pe Lazăr aruncat în fața porții, rănit de foame, tăvălit în țărâna pământului, neputând nici să se miște, și îl disprețuia. Acum însă, zăcând el jos și fiind chinuit și neputând să scape de chinuri, înălțându-și ochii, îl vede pe Lazăr sus, în corturile de odihnă, petrecând cu multă odihnă și trăind în sânurile lui Avraam, și nu socotește să îl treacă cu vederea, ci mai degrabă caută să nu fie el trecut cu vederea de cel pe care mai înainte îl trecuse cu vederea. Acolo unde era loc pentru milă, nu a căutat-o și nici nu a lucrat-o, dar acolo unde neiertătoare este judecata, în deșert caută milă. Căci strigând, a zis: Părinte Avraam, miluiește-mă și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în această văpaie (Luca 16, 24). Și-a mărginit rugăciunea la foarte puțin, neavând îndrăzneala să ceară mai mult, fiindcă avea conștiința care-l osândea de la sine.
9. A strigat, pentru că era mare distanța dintre ei. (…) Căci a fost cuprins de flăcara cea nestinsă a focului din pricină că a fost nemilostiv și iubitor de plăcere, chiar dacă după sânge era înrudit cu Avraam. (…). Miluiește-mă, că mă chinuiesc, și trimite pe Lazăr, pe care acela nu l-a miluit când se chinuia înaintea porții. De aceea nici nu a făcut cererea către Lazăr. Avea nevoie de o picătură și de un picur mic ca să-i răcorească limba, și nu a avut parte. Vedeți răsplata pedepsei cu adăugire? (…).
10. Lui Avraam i-a fost milă de bogatul aflat în foc. De aceea îl și numește cu compătimire fiu. I-a fost milă însă, socotesc, nu atât din pricina pedepsei, cât a răului care încă mai lucra în el. Căci încă nu ajunsese la simțirea păcatelor, (și) încă nu înțelesese că pe drept era aruncat în foc. Nu zice: „Miluiește-mă, că prin mine însumi am aprins focul acesta, că prin mine însumi mi-am agonisit chinurile acestea; în schimbul flautelor, al bătăilor din palme și al cântecelor spurcate am strigătele, vaietele și mugetele preaînfricoșătoare ale focului care urlă asupra mea; în schimbul parfumurilor plăcute am mirosul focului, în schimbul mâncărurilor și băuturilor peste măsură și al desfătării cu ele am limba întru totul uscată din pricina acestui foc și am nevoie până și de o picătură de apă; în schimbul aprindelor curvești, focul îmi arde întregul trup”. Nu a zis acestea, ci s-a plâns numai de chinuri. Ce a zis atunci Avraam? „Vino-ți odată întru sineți ! Mărturisește că pe drept ai fost dat focului! Amintește-ți că le-ai primit (deja) pe cele bune ale tale, în viața ta – pe cele pe care le-ai socotit bune a le dobândi pentru tine, pe care ai preferat să le ai dintre cele care ți-au fost puse în fața libertății, pentru care te-ai străduit –, (pe acestea) le-ai luat, adică pe cele vremelnice. Căci pe acestea le-ai preferat în locul celor veșnice. Iar Lazăr,zice, a avut relele potrivnice acestora, adică relele trupului. De aceea, acum, acesta se mângâie veșnic, pentru că vremelnic a pătimit rău atunci, iar tu te chinuiești neîncetat, pentru că vremelnic bine ai petrecut atunci și ai huzurit în desfătări”.
(…)
12. (…) Către care zice Avraam: „Pentru că ai preferat unei vieți de cumpătare o viață de plăceri, neînfrânată și trecătoare, acum, pe bună dreptate, te înconjură durere, întristare și strâmtorare. Și pentru că nu ai avut nicio părtășie cu cei săraci dându-le (milostenie), nici nu ți-ai dobândit prieteni prin mamona al nedreptății (Luca 16, 9) și nici nu ai dat prisosul tău spre nevoia acelora, ci ai stat cu totul fără părtășie cu sfinții, rămânând departe de aceștia pe cât e de departe răutatea de virtute, de aceea, acum, între noi care am viețuit după virtute și voi care ați trăit în răutate, s-a întărit mare și de netrecut prăpastie, astfel încât nicidecum să nu poată trece unii către alții”. Înfățișează prin acestea nesfârșirea și neschimbarea și a pedepsei celor păcătoși, și a odihnei celor drepți.
13. Dar bogatul nici astfel nu a priceput, fiind lipsit de înțelegere, nici nu a pus capăt răutății și nici nu s-a osândit pe sine, ci încă încerca să se îndreptățească pe sine, și ca și cum nimeni nu îl prevenise despre locul acesta de chin (…).
15. Așadar, nerămânându-vă nicio scuză, fiindcă viața nimănui nu stă în prisosul avuțiilor sale (Luca 12, 15), cel care are ceva prisos să dea celor care nu au – făcându-se prin aceasta (fiu) adoptiv al moștenirii lui Avraam, părintele celor mântuiți –, iar cei care sunt lipsiți să fie următori ai stăruitoarei răbdări a lui Lazăr, dobândindu-și sufletele lor întru răbdare, și întru smerenie să-și câștige acele sânuri ale lui Avraam, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul(cf. Isaia 35, 10; 51, 11) și în care sălășluiește bucuria, desfătarea și mulțumirea cea dumnezeiască și nesfârșită. Căci de aceea Hristos ne-a arătat nouă prin această pildă cele de acolo ca, devenind mai buni prin pocăință, să ne învrednicească de acele desfătări veșnice, izbăvindu-ne de chinurile puse înainte. Dacă însă nu ne facem mai buni prin pocăință, mult avem a ne teme că ne vom mări chinurile: căci sluga care cunoaște voia Domnului său și nu o face, va fi bătută mult (Luca 12, 47).
(…)
Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XLVIII-a în Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 577-586.