Selectează o Pagină

Loading

 La Evanghelia celei de-a patra duminici, a lui Luca, care zice: „Ieșit-a Semănătorul să semene sămânța Lui”.

Întru care și despre lucrarea cea bună pe care trebuie să o împlinim înainte de această însămânțare

 

(…)

5. Acum însă să vedem parabola de la început. A ieșit semănătorul să semene sămânța Lui (Luca 8, 5). Bine a rânduit harul Duhului ca această parabolă să fie citită acum în biserică, spre a fi ascultată de toți. Căci acum este timpul însămânțării și cei mai mulți se străduiesc să arunce în pământ semințele (care provin) din pământ. Dar cel care seamănă în pământ roadele cele de fiecare an, fiindcă seamănă (semințe) stricăcioase și care fără a se strica nu dau naștere (roadelor), de bună seamă că va secera și se va bucura de (roade) stricăcioase, (care sunt) vremelnica menținere a cărnii care se va dezlega și ea după puțin timp. Dar prin parabola aceasta vom fi învățați care sunt semințele cele duhovnicești și nestricăcioase, care este vremea acestei însămânțări, cine este semănătorul acestora și care este ogorul potrivit să le primească, pentru ca să nu ne ostenim numai în nădejdea unui seceriș care ne hrănește vremelnic, ci și ca să facem toate întru nădejdea unui seceriș care ne procură viața veșnică. Ieșit-a Semănătorul ca să semene sămânța Lui. Cine este Acesta ? Însuși Domnul, Care prin gura psalmistului de mai înainte a grăit despre Sine: Deschide-voi în pilde gura Mea(Psalm 77, 2). Dar de unde a ieșit Cel care este pretutindenea ? De unde a ieșit Cel care nu lipsește de nicăieri? Iarăși El Însuși spune despre Sine: Am ieșit de la Tatăl Meu și am venit în lume (Ioan 16, 28). A ieșit de la Tatăl, nedespărțindu-Se de sânurile părintești, și a venit în lume Cel care e în lume și prin Care s-a făcut lumea (Ioan 1, 10), și S-a pogorât din cer pe pământ Cel care umple cerul și pământul (Ioan 3, 13; Psalm 103, 24), astfel încât faptul că Unul Născut al lui Dumnezeu a ieșit și S-a coborât din ceruri nu reprezintă nimic altceva decât arătarea Lui prin trup și deșertarea (kenoza) Lui din negrăita înălțime a dumnezeirii până la marginea din urmă a firii omenești.

6. A ieșit, așadar, Acela astfel ca să semene sămânța Lui. Ce este sămânța aceasta? Cuvântul învățăturii, cuvintele vieții veșnice, poruncile nemuririi, vestirea vieții-celei-din-nou, Evanghelia Împărăției cerurilor. Ale Lui sunt acestea. (…).

7. (…) Iar vremea unei astfel de însămânțări este întreaga viață a fiecăruia dintre oameni, și mai ales tot timpul de după venirea Domnului până la sfârșit. Iar vremea secerișului acestei însămânțări va fi la a doua așteptată venire și arătare a Domnului.

(…)

8. A ieșit Domnul să semene sămânța Lui. Unde ? În inimile oamenilor. Căci acestea sunt ogoarele care primesc semințele duhovnicești. Dintre acestea, unele (ogoare) se aseamănă cu un drum, ca și cum ar fi călcate în picioare și bătătorite de gândurile cele rele, de patimi și de prea-răii demoni care se îngrijesc de acestea. Altele se aseamănă unui pământ pietros, fiind cele care din pricina micimii de suflet și a împietririi nu pot să rețină până la sfârșit semințele învățăturii și să aducă roadă prin ele, spre viața cea veșnică. Altele se aseamănă pământului plin de spini, din pricină că s-au atașat averilor, bogăției și plăcerilor vremelnice, precum și celor care odrăslesc din acestea.

9. Așadar, pentru că în inimile oamenilor se pot vedea multe diferențe, a ieșit, zice Semănătorul să semene sămânța Lui. Și semănând, o parte a căzut lângă drum, și a fost călcată, și păsările cerului au mâncat-o(Luca 8, 5). A căzut partea aceasta, zice, lângă drum, adică în inimile care fie erau afară de calea cea dreaptă a Domnului (Fapte 13, 10) – și de aceea au fost călcate în picioare de demonii cei răi care se mișcau în sus și în jos pe căi care nu sunt căi –, fie erau pe drumul rău al acestora – și de aceea păsările cerului, adică duhurile rele cele din văzduhuri, au mâncat-o și au făcut-o să dispară; și așa sunt acei oameni care nu aud cu totul cuvântul lui Dumnezeu. (…)

Și o alta a căzut pe piatră (Luca 8, 6). Iar Matei zice că pe (loc) pietros (Matei 13, 5) adică în inima împietrită și devenită dură, în care cuvântul nu are loc înăuntru, nu poate să o apuce sănătos și să se înrădăcineze oarecum în ea. De aceea zice: Răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală (Luca 8, 6), adică durează puțin și pare să se dezvolte acceptabil, dar apoi dispare când vin oarece ispite, neputând să ajungă la rod din pricina slăbiciunii alegerii. (…)

Și o alta a căzut în mijlocul spinilor (Luca 8, 7), (adică) în inimile atașate cu totul de cele trupești, vremelnice și ale vieții acesteia, și cufundate în grijile care țin de acestea și în plăcerile legate de ele. De aceea, astfel de spini, crescând împreună (cu partea căzută între spini), o sufocă și o nimicesc. (…)

10. Domnul, după ce i-a lepădat astfel și i-a respins pe cei care nu se îngrijesc de învățătura dumnezeiescului Duh – care sunt cei de lângă drum –, și pe cei care se îngrijesc, dar pentru puțină vreme – care sunt cei ce se aseamănă pământului pietros –, și pe cei care primesc (învățătura) și o au în cunoștință, dar se strică din pricina bogăției, a slavei și a desfătării – căci aceștia sunt cei plini de spini –, după acestea, (așadar,) se folosește de parabolă pentru a-i introduce și a-i înfățișa pe unii de laudă, zicând: o altă parte a căzut în pământul cel bun (Luca 8, 8), adică în sufletul care a făcut alegerea cea bună și frumoasă, care primește dornic și păstrează la sine cuvântul învățăturii, neîngăduind ca vrăjmașii mântuirii sale să-și facă trecătoare prin el, care (îl) păzește întru răbdare, rămânând cu statornicie în cele auzite prin purtarea cu bărbăție a ispitelor, care ajunge la maturitate respingând viața cea strângătoare de averi, plină de îndulciri și care ne scapă printre degete, și care aduce roadă, după cum spune dumnezeiescul Marcu, înălțându-se și crescând: una treizeci, una șaizeci, una o sută (cf. Marcu 4, 8).

11. Cineva ar putea numi acestea: robie, slujire cu simbrie și stare de fiu. Căci cel care se apropie de Dumnezeu cu adevărat, în primul rând, ca cel care are a da socoteală, este rob, din pricina neorânduielii și neascultării de mai înainte; apoi, slujind ca rob, dorește și o plată; iar când a înaintat în dragoste, este deja ca un fiu, ajuns în posesia virtuții și supunându-se ca în chip firesc și fără silă Tatălui ceresc. Să ne străduim, fraților, fie să căutăm înfierea cea dumnezeiască prin dragostea pentru Dumnezeu și prin oprirea de la toate (cele pământești), printr-o rugăciune neîncetată, psalmodie și stăruință nerisipită, fie să fim rânduiți împreună cu simbriașii, izbutind să ținem înfrânarea în toate în luptă, fie să fim numărați cu robii, plângându-ne păcatele cele mai dinainte. Căci cel care se află cu totul în afara acestor trei (stări) afară este și dintre cei mântuiți.

(…)

13. (…), Domnul (…) (spune) că a ieșit să semene de-a dreptul. De ce? Pentru că buna-lucrare (de pregătire) a sufletului de mai înainte de însămânțarea aceasta este datoria noastră. De aceea și Înaintemergătorul Evangheliei harului, prevenind aceasta, poruncea, zicând: Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui, și: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor (Marcu 1, 3; Matei 3, 2). Iar pregătire și început al pocăinței este defăimarea de sine, mărturisirea (păcatelor), abținerea de la cele rele. Dar îi și amenință pe cei care nu se pregătesc de mai înainte, astfel încât să aducă roade vrednice de pocăință: căci tot copacul care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc (Matei 3, 10). Și tăierea este osândirea de către Dumnezeu a celor care păcătuiesc fără să se pocăiască, osândă prin care, odată desprinși de viața aceasta și de cea care va să fie, vor fi trimiși, vai (!), în gheena cea nestinsă a focului.

14. Să ne pocăim, așadar, fraților, și să arătăm roade vrednice de pocăință! Să ne întoarcem fiecare de la răutățile lui! Să învățăm să grăim și să facem cele bune! Să ne facem gata pentru primirea seminței cerești, a cuvântului vieții! Să oprim limba noastră de la rele (Și care sunt acestea? Vorbăria goală, vorbele de ocară, clevetirea), și buzele noastre de la a grăi jurăminte, minciuni și bârfeli deșarte. Probabil că acestea sunt păsările rele ale cerului amintite în parabolă, care mănâncă și fac să dispară sămânța cea bună. Căci tot cuvântul fiind ca în văzduh , este cu aripi. De aceea și sunt unii care au numit cuvintele înaripate (cf. Iliada 1, 201). Iar cuvântul cel rău slobozit din vistieria cea rea a inimii, ca dintr-o peșteră, prin gură, nimicește sfințenia sufletului. De aceea și Domnul, în altă parte, zice că cele care ies pe gură, acelea spurcă pe om (Matei 15, 11). Așadar, cuvânt spurcat să nu iasă din gura voastră, ci (să iasă acel cuvânt) care e capabil să fie spre zidire celor care ascultă.

15. Niciunul dintre voi să nu fie astfel țintuit de cele ale vieții, încât să fie ca și cum s-ar împietri din pricina lor, nemaiputând să-și deschidă urechile și inima pentru roua cuvintelor învățăturii Duhului. Căci de ce pământul care primește ploaia se înmoaie, se îmbibă și se îngrașă, în vreme ce ceramica rămâne dură, uscată și nu se dizolvă? Nu pentru că pământul este încălzit de razele soarelui, dar nu este ars de acestea – și de aceea și are deschiși porii pentru primirea ploii –, pe când ceramica, arsă de unirea cu flăcările focului, are porii în adâncime cu totul închiși și etanșați, încât nu poate să primească ploaia, chiar de ar fi cel mai subțire (vas)? La fel și tot cel care e ținut cu putere și fără încetare de cele trupești, pământești și ale vieții, își împietrește inima, și fiind mort cu cugetul înainte de a se întoarce în pământ, nu mai are simțirea învățăturii celei de la Dumnezeu. Însă cel care se folosește de lumea aceasta și nu abuzează de ea, după îndemnul apostolului (cf. I Corinteni 7, 31), va fi gata să caute, să audă cu înțelegere și să lucreze cu râvnă și dorință și pe cele cerești; și nu numai să audă astfel, ci să le și păstreze în sine însuși și să le pună în lucrare, ca să fie fericit de către Domnul și asemuit robului credincios și înțelept: Căci pe cel care aude cuvintele Mele și le face pe ele, îl voi asemăna cu un bărbat înțelept (cf. Matei 7, 24).

16. Cel care se risipește prin lăcomia pântecelui, prin excesul de băutură, prin desfătare și beție, să nu mai facă acestea! Iar dacă nu, în deșert va primi sămânța cea cerească, cuvântul învățăturii. Căci nu va putea să se arate ogor aducător de rod lui Dumnezeu. Voi știți cu toții că atunci când e prea multă ploaie peste ogoarele însămânțate, acestea nu pot să aducă roadă. Cum dar va putea o inimă inundată de desfătări și de șuvoaie de băutură să arate roadă cerească? Cel care a căzut în vreo necurăție a curviei, să se întoarcă, să o lepede și să se curețe pe sine prin pocăință! Căci cel care cade nu se mai ridică? Sau cel care se abate nu se mai întoarce?(Ieremia 8, 4). Pentru că dacă se tăvălește în acest noroi, în ce fel, primind dumnezeiescul mir, mărgăritarul cel de mult preț, adică cuvântul cel mântuitor, îl va păstra nevătămat la sine ? Un mărgăritar nu se dă porcului (cf. Matei 7, 6), iar cei ce gândesc sănătos nu amestecă mirul cu noroi! Iar dacă cineva, vărsându-l, îl va amesteca cu necurăția, (sau) dacă îl va închide într-un vas necurat, la fel, mirul devine nefolositor și se strică. Și totuși, mirul cel dumnezeiesc nu pățește (aceasta). Dar ceea ce ar fi pățit, dacă ar fi fost posibil să fie afectat, devenind nefolositor, aceasta o pățește fără îndoială cel ce se comportă (ca un vas murdar) și nu se ține departe de necurăție. Cel hrăpăreț să nu mai fie hrăpăreț, ci să dea din cele pe care le are celor care nu au! Căci dacă nu va face aceasta, nu va scăpa de mânia cea dumnezeiască. Iar dacă nu scapă de mânia cea dumnezeiască, cum va primi sămânța cea dumnezeiască? Pentru că celor care întrebau cum să scăpăm de mânia cea viitoare, Ioan, Înaintemergătorul Domnului, le spunea: Cel care are două haine să dea celui care nu are și cel care are bucate să facă asemenea (Luca 3, 11).

17. Și, pe scurt, fiecare dintre noi, prin pocăință, să smulgă din rădăcină spinii și ciulinii păcatului pe care i-a crescut în sine printr-o viață împătimită și iubitoare de plăceri! Căci astfel se va bine-lucra pe sine și va fi pregătit pentru primirea seminței mântuitoare și, primind-o, o va duce la maturitate și va duce drept rod viața cea veșnică, pentru care nu doar poftele trupului, ci și sufletul însuși, dacă e nevoie, trebuie să și-l lase. Căci astfel vom merge pe urmele stăpânești și vom fi părtași slavei întru Hristos și Împărăției, viețuind veșnic cu El și împreună fiind slăviți.

(…)


Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 567-575.

Youtube
Instagram
Whatsapp
Telegram
Telegram
Telegram
Copiază
ro_RORO