La Evanghelia celei de-a treia duminici a lui Luca, având ca subiect pe fiul văduvei cel înviat de Domnul; întru care și despre faptul de a fi iertători și împreună-pătimitori unii față de alții
(…)
5. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, potrivit glasului evangheliei citite astăzi (Luca 7, 11-16), milostivindu-Se de văduva al cărui fiu mort era scos spre îngropare, nimic întârziind, nici ostenindu-se cu ceva și nici rugându-se, ci doar cu porunca dându-i mamei celei ce se tânguia pe cel unul născut (al ei), viu, din mort (ce era), a arătat că El este singurul Domn al vieții și al morții. Căci zice evanghelistul: Și a fost după aceea că S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain (Luca 7, 11). Domnul merge de la Sine către această mare minune a învierii, ca să arate că are nu numai puterea de viață-făcătoare, ci și bunătatea și milostivirea cea fără de asemănare. Căci cea din Sarepta, (vorbindu-i) lui Ilie ca și cum ar fi fost ironică, l-a mișcat către aducerea la viață a copilului, iar Sunamiteanca, după ce l-a încunoștiințat de mai înainte pe Elisei, el neștiind despre pătimirea (ei), l-a silit apoi zicând: Viu este Domnul și viu este sufletul meu, dacă te voi lăsa (IV Regi 4, 30). Domnul însă cunoaște de mai înainte, de la Sine, și nefiind chemat de cineva, purcede spre cetatea din care era scos copilul mort spre îngropare.
6. După aceea, zice s-a dus (Luca 7, 11). Și aceasta a însemnat-o evanghelistul în chip atotînțelept. Căci învierea copilului văduvei însemnează înnoirea minții noastre. Pentru că văduv era și sufletul nostru din pricina păcatului, fiind lipsit de Mirele cel ceresc, având fiecare ca un fiu unul-născut mintea proprie, care era moartă din pricina boldului păcatului, ca una care pierdu-se viața cea adevărată. Și aceasta (mintea) era scoasă spre îngropare, ajungând (tot) mai departe de Dumnezeu, fără îndoială din pricina patimilor care o duceau în iad și în adâncul pierzaniei. Dar venind Domnul spre noi și stând (lângă noi) aproape, prin venirea Lui în trup, a și înnoit-o și a deșteptat-o. Dar aceasta nu ni s-a întâmplat de la început, ci mai apoi, la sfârșitul veacurilor. De aceea, nici aceasta nu a lăsat-o deoparte evanghelistul, zicând: Iisus S-a dus după aceea ca să învieze pe copilul cel mort al văduvei și să schimbe jalea ei în bucurie.
Îndreptați-vă mintea la cele spuse, fraților, rogu-vă! Căci dacă fiecare dintre voi va simți pe cel mort din sine (mintea), și-și va tângui păcatele, plângând și mâhnindu-se pentru ele în pocăință, va veni și către El Mângâietorul, dăruindu-i viață și mângâiere veșnică. Căci fericiți sunt cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiați (Matei 5, 4).
(…)
8. (…) Ci, putând toate și neavând nevoie de împreună-lucrarea din partea celor care cred, apropiindu-se, S-a atins de sicriu, ca să arate că și trupul Său are putere de viață făcătoare, ca unul care e una cu Dumnezeu, și a zis: Tinere, ție îți zic: Scoală-te! Și s-a ridicat mortul (Luca 7, 14-15). Căci a auzit țărâna cea surdă pe Cel care cheamă pe cele care nu sunt ca și cum ar fi, a auzit pe Cel care poartă toate cu cuvântul puterii Lui, a auzit nu glas al unui om purtător de Dumnezeu, ci al lui Dumnezeu înomenit. Și nu numai s-a ridicat mortul, ci a și început să vorbească (Luca 7, 15). Căci și în cazul fiului văduvei din Sarepta, când s-a întors sufletul lui în el, pe dată a strigat tare copilașul, potrivit istorisirii (cf. IV Regi 4, 35). Iar aceasta este un exemplu că învierea nu este rodul unei închipuiri.
9. Așadar, Ilie a înviat un mort prin rugăciune, iar Elisei a înviat pe unul pe când era el viu, iar pe altul când era mort, încredințând și arătând de mai înainte lucrarea dumnezeiesc-omenească de viață-făcătoare a lui Hristos. Domnul însă trei a ridicat din morți (numai) cu porunca, înainte de Cruce: pe acest copil al văduvei, pe fiica mai-marelui siangogii (Luca 8, 54) și pe Lazăr cel (mort) de patru zile (Ioan 11, 17). Iar în timpul Crucii (a înviat) pe mulți, care s-au și arătat multora (Matei 27, 53). Pe lângă aceștia, după moartea Sa prin Cruce pentru noi, S-a înviat pe Sine, sau mai bine (zis) a înviat după trei zile, devenind El singur începător al vieții veșnice. Căci toți ceilalți, chiar dacă au înviat, au avut parte iarăși de această viață a noastră pieritoare. Hristos însă, înviind din morți, moartea nu a mai avut stăpânire asupra Lui (Romani 6, 9). De aceea singur Domnul S-a făcut începătură a celor adormiți (I Corinteni 15, 20), adică a celor credincioși și a celor care s-au mutat din cele de aici cu nădejdea învierii și a vieții veșnice. Așadar, S-a făcut începătură a celor adormiți și întâi-născut din morți (cf. Coloseni 1, 18; Fapte 26, 23), și ne-a încredințat și ne-a vestit nu această viață a noastră, pieritoare și trecătoare – ca una care e dată prin suflarea de viață –, ci pe cea dumnezeiască, fără de moarte și veșnică, care e pusă deoparte pentru noi întru nădejdi. Căci aceasta este darul Lui cu adevărat cel mai potrivit pentru El. Așadar, pentru că aici nu o dă pe aceasta (viața veșnică) celor înviați de El, ci pe cea curmată de moarte, nu le-o dăruiește (pe cea curmată de moarte) pentru ei înșiși, ci face aceasta pentru alții, ca să îi conducă la credință, care procură viața veșnică. Căci și aici, l-a înviat pe copil nu pentru el însuși, ci pentru maica lui, făcându-I-se milă de ea, după cum istorisește lămurit evanghelistul. De aceea, și după ce l-a înviat, l-a dat mamei sale (Luca 7, 15).
10. Dar vedeți cum Domnul, făcăndu-I-se milă de văduva care-și plângea fiul, nu folosește față de dânsa numai cuvinte mângâietoare, ci se îngrijește și prin fapte de ea. Astfel să facem și noi, după putere, și să nu fim împreună-pătimitori numai cu vorba cu cei ce rău pătimesc, ci să arătăm împreună-pătimirea față de ei și prin fapte. Căci dacă noi vom arăta (aproapelui) facerea de bine cu toată puterea, și Dumnezeu, dându-ne în schimb, ne va arăta la rândul Său, cu toată puterea, facerea de bine față de noi. Luați aminte cât de mare este covârșirea și superioritatea schimbului! Căci pe cât covârșește Dumnezeu pe om, pe atât covârșește și puterea Aceluia puterea omenească și pe atât binefacerea plinită de puterea aceea (covârșește) binefacerea dată din partea noastră. Dacă cineva ar cere oboli de aramă și (i) s-ar da în schimb statire de aur, cine nu ar primi cu bucurie schimbul? Acum însă nu este vorba de a schimba cele de bronz cu cele de aur (cf. Iliada 6, 236), care, metale fiind prin fire, sunt aproape de aceeași cinste, ci de a da (cele) omenești și a primi în schimb dumnezeiești, și (a da cele) omenești pentru oameni, ceea ce este o datorie firească. Căci a fi împreună-pătimitori unii cu alții și (a avea) milă unii față de alții o datorăm în chip firesc. Iar dacă ne uităm la milele cele de multe feluri ale lui Dumnezeu față de noi, pentru care Acesta nu cere nimic altceva de la noi decât să fim iertători unii față de alții, să punem în comun și să fim iubitori de oameni, zicând: Iertați și veți fi iertați, dați și vi se va da (Luca 6, 38; Matei 6, 14; Marcu 11, 25) cum nu vom da, ca pe o datorie de neocolit, prin fapte, iertarea și mila fraților noștri care au nevoie?
11. Dar dacă nu doar am fost miluiți de Dumnezeu și ni s-au făcut atâtea binefaceri, încât nu e cu putință nici a le număra, ci și am luat de la El chezășie că vom primi răsplata cu bună măsură și pe potriva facerii de bine față de frați, de ce nu ne străduim pe cât e posibil către aceasta, de ce nu ne punem însăși viața unii pentru alții dacă va trebui, după chipul Stăpânului, ca să luăm de la El viața cea veșnică? Și, într-adevăr, și aceasta este o datorie pentru noi, dacă poate nu unii pentru alții, dar (să ne punem viața) pentru Cel care S-a dat pe Sine morții pentru noi, nu numai spre răscumpărare (cf. Matei 20, 28; I Timotei 2, 6), ci și spre pildă și învățătură practică, mai înaltă fără de asemănare decât toată fapta, cuvântul și mintea. Căci pentru aceasta a pătimit Hristos pentru noi, lăsându-ne pildă, ca să pășim pe urmele Lui (cf. I Petru 2, 21) și să fim gata, dacă va trebui, să ne punem sufletul pentru plinirea poruncilor Lui (cf. Ioan 13, 37). Căci astfel ne vom împărtăși de viața cea veșnică (care e) întru El și de împărăția Lui, trăind veșnic împreună cu El și împreună cu El fiind slăviți.
(…)
Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XLVI-a în Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Editura Doxologia, Iași, 22022, p. 557-562.
RO 
IT