La evanghelia celei de-a șasea duminici, care zice: „Ieșind Iisus pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate care avea demon de multă vreme” (Luca 8, 27-39)
(…)
- Dar pentru că cei mai mulți dintre oameni nu pot să vadă nebunia diavolului împotriva noastră (doar) din atacurile aceluia asupra sufletului și din ajutorul (pe care ni-l dă) spre păcat, a îngăduit Dumnezeu să fie și purtători trupești de demon, ca de la aceștia să învățăm toți cât este de îngrozitor sufletul care, prin faptele rele, și-l face pe demon locuitor. Însă Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, când din nesfârșitul ocean al iubirii de oameni a venit pe pământ, înclinând cerurile, ca să ne slobozească din tirania diavolului asupra sufletului, a alungat cele demonice din cei demonizați cu trupul, în chip văzut, înfățișând și încredințând (însă) prin această slobozire și vindecare lucrată în chip văzut și slobozirea și vindecarea care are loc în ascuns, în suflet. Căci, atunci când a dăruit paraliticului vindecarea sufletului, nu numai că nu a fost lăudat, ci a fost și blasfemiat de către cei care vedeau cu simțurile. De aceea i-a vindecat și paralizia trupului, ca să cunoască, după cum El Însuși le-a zis celor de față, că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele (cf. Matei 9, 2. 6).
- De aceea, așadar, a izgonit pe demoni din cei demonizați mai ales ca să cunoaștem că El este Cel care îi alungă și din sufletele noastre și ne dăruiește slobozirea cea veșnică. Și ieșind pe uscat, după cum zice glasul evangheliei citit astăzi, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon de multă vreme , și nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci în morminte (Luca 8, 27). Zice iese pe uscat – și nu vine –, ca să arate că a venit după ce a străbătut (marea), după ce, între timp, a potolit și furtuna de vânt și a liniștit marea, certând-o. Căci, urcând din Galileea în corabie cu ucenicii Săi, le-a zis acestora, după cum zice mai sus evanghelistul: Să trecem de cealaltă parte (Luca 8, 22), de unde se arată că știa de mai înainte și că din adâncul milei, de la sine, vine în ajutor celui mânat de demoni în chip atât de înfricoșător și de mulți ani. Așadar, Luca spune că unul este (cel demonizat), dar că avea mulți demoni, iar Marcu zice și el că unul este (cel demonizat), dar cu (un) duh necurat (Marcu 5, 2), în vreme ce Matei spune că sunt doi (demonizați) (Matei 8, 28), care viețuiau împreună și care erau mânați reciproc de mulți demoni.
- Iar pricina pentru care unii dintre evangheliști spun că este unul, iar alții că sunt mai mulți demonizați și demoni, au lămurit-o și Luca, și Marcu. Căci cel unul, pe care Marcu l-a numit duh necurat, fiind luat mai apoi la întrebări de Domnul, zice: Legiune este numele meu, că mulți suntem (Luca 8, 30). Căci o legiune este o ceată și un grup de îngeri, de oameni, sau de demoni, care se adună împreună și se mișcă reciproc și care privesc și sunt purtați spre una și aceeași lucrare și spre (același) scop. De aceea, și demonizații aceia, ca unii care erau puși în lucrare și purtați de un astfel de grup, erau fără încetare împreună – chiar și în morminte și în munți –, și erau mânați împreună, uneori fiind numiți la singular, alteori la plural, atât ei, cât și duhurile cele rele care îi mânau.
- Legiunea duhurilor rele nu numai că i-a ieșit înainte lui Iisus prin omul acela, ci a și căzut (înaintea Lui) și cu glas mare a strigat: Ce ai cu mine, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-te, nu mă chinui! Căci Domnul îi zicea duhului celui necurat să iasă din om (cf. Luca 8, 28-29). Din adâncă milostivire, Domnul, trăgând la țărm, anume pe coasta aceea unde viețuia cel demonizat, a poruncit legiunii de demoni să iasă din om, dar nu i-a poruncit și unde să se ducă. De aceea, roiul acela foarte cumplit al duhurilor rele, fiind împresurat prin lipsirea de orice sprijin și fiind înfricoșat să nu fie dat de Domnul (încă) de acum pedepsei viitoare – gheena focului cea pregătită pentru ei (cf. Matei 5, 22. 29-30), în care vor fi dați unei desăvârșite nemișcări, de vreme ce toată lucrarea lor va înceta – a fost silit să iasă, să cadă și să se folosească de cuvinte mai smerite și adevărate către Domnul, mărturisind că Acesta este Fiu al Dumnezeului Celui Preaînalt, dar în același timp și rău socotind că, prin această mărturie, ca printr-o lingușeală, ar putea întoarce cumva pe Domnul tuturor.
- Dar Domnul a răbdat mărturia de la aceștia spre cumințirea celor din corabie. Căci aceia, văzând minunile (făcute de El) atunci pe mare, ziceau unii către alții nedumeriți: Cine este Acesta, că și vânturile și marea ascultă de El? (Luca 8, 25). Însă acum au învățat Cine este Acesta: Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt (Luca 8, 28). Căci și diavolul este întotdeauna un împreună-lucrător al voii lui Dumnezeu, însă nu că ar vrea aceasta și nici că ar căuta aceasta: de aceea și spune unul din purtătorii de Dumnezeu că „răul conlucrează cu binele nu cu intenție bună” (cf. Sfântul Macarie Egipteanul, Opuscula, PG 34, 833 A). Iar Domnul, vrând să arate celor de față că demonul acesta atât de înfricoșător nu era unul, ci mulțime multă, l-a întrebat: Care-ți este numele? Iar acela a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulți demoni (cf. Luca 8, 30). Căci sunt unii care spun că tagma legiunii cam șase mii o împlinesc.
- Și-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc (Luca 8, 31). (…) Vezi și puterea cea atotputernică a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: căci demonul l-a mărturisit fără de voie că este Domn al adâncului. Și cine este Cel care cercetează adâncurile? Fără îndoială Cel care șade întru cele înalte și Care pe toate le cuprinde și le ține în mână (cf. Daniel 3, 55).
- Vezi și că hoarda demonilor nu poate (rămâne) în niciun loc dacă nu i-ar îngădui și accepta Domnul. De aceea, când i s-a poruncit de Domnul să iasă, dar nu i s-a rânduit unde să meargă, a fost cuprinsă de o mare violență și a găsit loc de fugă în porcii care pășteau pe munte, (căutând) ca prin aceia să scape. Dar nici asupra acelora nu aveau putere de la ei înșiși: cu atât mai mult (nu au putere de la ei înșiși) asupra oamenilor sau a altceva din cele ce sunt. (…) Iar Domnul le-a îngăduit (să intre în turma de porci, n.n.), ca noi să învățăm din cele ce au pățit porcii, că nici pe om nu l-ar fi cruțat să-l dea unei desăvârșite pierzanii, dacă nu ar fi fost îngrădiți de mai înainte în chip nevăzut de puterea Aceluia.
- (…) Căci viața porcească face aluzie la toată patima cea rea, din pricina necurăției, iar porci sunt mai ales cei care se preumblă cu haina pătată din pricina cărnii: iar cei care-i conduc ca niște păstori sunt cei care prin patima plăcerii îi întrec pe aceștia și care și-au făcut (din) purtarea de grijă pentru trup și pentru viețuire (un mod) de plinire a poftei.
(…)
- Dar să fugim și noi, mai ales monahii, de îndeletnicirea și însoțirea cu porcii cei de pe câmpuri. Căci, potrivit lui Solomon, tovărășiile rele strică obiceiurile bune (I Corinteni 15, 33; cf. Înțelepciunea lui Solomon 4, 12; Proverbe 1, 10), și, în cele mai multe cazuri, fiecare (om) este sau devine asemenea cu cei cu care trăiește împreună. Ce folos este a fugi de lume o dată pentru totdeauna și a găsi scăpare în (mănăstirile) afierosite, (iar apoi) să te amesteci iar cu lumea? Dacă îți place să sălășluiești în piețe, spune-mi, cum vei fugi de materiile patimilor, prin care intră moartea sufletului care îl desparte pe om de Dumnezeu? Aceasta este moartea care intră în noi prin ferestrele (noastre), adică prin simțuri, prin care și acei strămoși ai noștri au căzut din nemurire.
- Să fugim toți! Unii de întâietatea în cele rele – chiar dacă ni se pare că suntem mai presus decât mulți prin neam, slavă, puterea trupului și bogăția vieții –, alții de asemănarea cu porcii, având noi în minte marea aceea viitoare a focului nestins în care vor cădea, vai (!), cei care, fără pocăință s-au supus sfaturilor demonilor și, văzând noi (cu ochii minții) crăpătura în care, murind, vor fi aruncați cei care toată viața, până la sfârșit, s-au asemănat porcilor. Și fugind de viața cea cu adevărat urât mirositoare a păcatului – fără să ne întoarcem –, să ne apropiem în chip bun și drept de izvorul mirurilor, pe care ni l-a dăruit Dumnezeu și care se revarsă, după cum vedeți, prin racla de la moaștele Marelui Mucenic (Dimitrie) care este concetățeanul nostru! (…).
- Fie, dar, aceasta prin rugăciunile sale și să dobândim toți sălașurile cerești cele făgăduite și sălășluirea dimpreună cu Sfinții în acestea, cu harul și cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin!
Sfântul Grigorie Palama, Omilia a L-a în Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 604-609.
RO 
IT