Selectează o Pagină

Loading

La parabola Domnului despre [fiul] risipitor care a fost mântuit (Luca 15, 11-32) sau La pilda celui care, fără nădejde de mântuire fiind, a fost mântuit

 

  1. Era un om, zice, care avea doi fii (Luca 15, 11). Domnul Se numește pe Sine aici, în chip alegoric, om. Și nu este nimic de mirare. Căci dacă cu adevărat S-a făcut om pentru a noastră mântuire, ce e de mirare dacă Se prezintă pe Sine ca un om, pentru folosul nostru, El Care este Purtătorul de grijă de-a pururea al sufletului și al trupului nostru, fiind și Stăpânul și Făcătorul amândurora, El Care singur a arătat în ceea ce ne privește, înainte de a exista noi, faptele dragostei și covârșitoarei purtări de grijă? Căci înainte de a fi noi, încă de la întemeierea lumii, ne-a pregătit moștenirea cea veșnică a Împărăției (cf. Matei 25, 34), după cum El Însuși zice. Înainte de noi și pentru noi i-a făcut pe îngerii slujitori, trimiși, dupã cum zice Pavel, pentru cei care aveau să moștenească mântuirea (Evrei 1, 14). Înainte de noi și pentru noi a întins cerul peste toată lumea cea simțită, ridicat ca un cort comun tuturor și de aceeași valoare [pentru toți] în această viață trecătoare, cer care el însuși este pururea-mișcător, mult-mișcător și nemișcat. Nemișcat, ca să nu aducă stricăciune, schimbându-se, celor care locuiesc (în lume]; mult-mișcător, pentru ca mișcându-se în chip echilibrat și contrabalansându-se, să se țină pe sine pe loc; pururea-mișcător în sine și rotind cu sine mulțimea astrelor în ordine, ca să învățăm și despre caracterul trecător al vieții noastre [dar] și să ne bucurăm de toate celelalte [fenomene] ale lui, care se produc uneori deasupra capetelor noastre.

(…)

 

  1. Așadar, Cel care ne-a plăsmuit pe noi a adus [la existență] din ceea ce nu era, înainte de plăsmuirea noastră, acest întreg univers, pentru susținerea trupului nostru. Dar pentru îmbunătățirea obiceiurilor noastre și pentru călăuzirea spre virtute, ce nu a făcut Stăpânul cel iubitor de bine? A făcut tot universul acesta văzut ca pe o oglindă a celor mai presus de lume, pentru ca prin contemplarea duhovnicească a acestuia să ajungem la acelea, ca printr-o scară minunată. A pus în noi o lege înnăscută, ca o regulă imuabilă, și judecător ce nu poate fi înșelat și învățător ce nu dă greș: propria conștiință care există în fiecare. [Astfel,] dacă ne-am adânci cu mintea în noi înșine, nu am mai avea nevoie de un alt învățător pentru înțelegerea binelui. Dacă am ghida bine prin simțire mintea noastră spre cele din afara [noastră], atunci cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd, înțelegându-se din făpturi (Romani 1, 20), [precum] zice Apostolul.
  1. Așadar, deschizându(-ne) prin intermediul firii și al zidirii școala virtuților, a așezat îngeri păzitori, a ridicat părinți și profeți spre călăuzire, ne-a arătat semne și minuni care duc la credință, ne-a dat legea cea scrisă ca ajutor pentru legea cea din firea noastră rațională și pentru învățătura care vine din zidire. În cele din urmă, pentru că nu ne-a păsat de toate acestea – o, lenevirea noastră, [dar] și îndelunga răbdare și purtare de grijă a Celui care ne-a iubit în chip extraordinar (!) -, S-a dat pe Sine nouă, pentru noi, și golindu-Se de bogăția dumnezeirii [până] la hotarele [firii] noastre, luând firea noastră și făcându-Se om ca noi (Filipeni 2, 5-7), S-a numit învățătorul nostru. Și ne învață El Însuși despre mărimea iubirii Sale de oameni, arătându-ne-o prin faptă și prin cuvânt, în același timp conducându-i pe cei ce-L urmează către imitarea iubirii Sale [pentru noi] și îndepărtându-i de dispoziția lipsită de iubire.
  1. Dar pentru că dragostea este înnăscută și în cei care poartă grijă de lucruri, cum sunt, spre exemplu, păstorii [care-și iubesc] oile, și există și în cei care sunt stăpâni ai bogățiilor lor, însă nu într-o atât de mare măsură ca în cei care sunt legați prin sânge și prin rudenie, și pentru că și mai mare decât (dragostea) acestora este a părinților față de copiii lor, (Domnul) Își construiește exemplul iubirii Sale de oameni plecând de la aceștia, numindu-Se pe Sine om și părinte al nostru, al tuturor. Deoarece cu adevărat S-a făcut om pentru noi, și ne-a născut din nou prin dumnezeiescul Botez și harul dumnezeiescului Duh din acesta.
  1. Un om, zice, avea doi fii (Luca 15, 11). Diferențierea [pe care o lucrează] mintea împarte firea cea una în două, iar distincția dintre virtute și răutate îi reunește pe cei mulți în două [categorii]. Căci și noi spunem uneori că cel care este unul după ipostas este îndoit, atunci când are două feluri diferite de a se purta, după cum spunem că și cei mulți sunt unul, atunci când sunt de acord unii cu alții. Apropiindu-se, așadar, fiul cel mai tânăr, a zis tatălui (Luca 15, 12). Pe bună dreptate cel mai tânăr. Căci aduce o cerere care e proprie tinereții și care este plină de prostie. Și păcatul pe care-l avea în minte atunci când era în chinul plecării este și el mai tânăr (decât virtutea), fiind o descoperire mai târzie a relei noastre alegeri. Iar virtutea este mai bătrână, fiind din veac în Dumnezeu, iar în sufletele noastre este pus de la început prin har.
  1. Și apropiindu-se, zice, fiul cel mai tânăr, i-a spus tatălui său: „Dă-mi partea de avere care-mi aparține” (Luca 15, 12). Vai, ce prostie! Nu i-a căzut la picioare, nu l-a implorat, ci i-a zis pur si simplu. Și nu numai aceasta, ci mai mult, el își cere (partea) ca pe o datorie de la Cel care dă tuturor în dar. Dă-mi partea de avere care mi se cuvine, ceea ce după lege îmi aparține, care pe drept este partea mea. (Dar) care lege și din care dreptate reiese că părinții sunt datori copiilor? Mai degrabă dimpotrivă, copiii sunt datori părinților, și firea însăși arată aceasta, pentru că (copiii) sunt cei care își iau existența de la părinți. Dar și această (cerere) este a unei judecăți tinerești.
  1. Așadar, ce face Cel care face să plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți, care face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni (Matei 5, 45)? Le împarte averea (Luca 15, 12), spune (pilda). Vezi că omul și părintele acesta nu are nevoie de nimic (pentru sine)? Căci altfel nu ar fi împărțit doar acestor doi, și nu ar fi împărțit doar în două averea sa, ci ar fi reținut și pentru sine o a treia parte din avere. Însă El, ca Dumnezeu, după cum spune și Profetul David, neavând nevoie de cele care sunt bune pentru noi, împarte doar acestor doi copii averea sa, adică lumea întreagă. Căci după cum firea cea una este împărțită de diferențierea cea din gândire, la fel și lumea cea una este împărțită de uzul diferit. (…) Dumnezeu însă a împărțit în chip egal tuturor toată zidirea, oferind-o spre folosință după propria [Sa] voință.

(…)

 

  1. Plecând astfel (fiul) departe, și ajungând într-o țară îndepărtată, fiul cel mai tânăr și-a risipit acolo averea lui, zice (Scriptura), trăind în desfrânări (Luca 15, 13). Cum și-a risipit averea? Înainte de toate, averea și bogăția noastră este mintea noastră cea înnăscută. Câtă vreme ne ținem de căile mântuirii, avem mintea unită și cu sine, și cu Mintea Primă și Cea mai înaltă, Dumnezeu. Când însă deschidem poarta pentru patimi, pe dată se risipește (mintea), rătăcind în tot ceasul în jurul celor trupești și pământești, în jurul plăcerilor de multe feluri și al gândurilor pătimașe cu privire la acestea. Bogăția minții este judecata, care stă cu aceasta și discerne ceea ce este mai bine de ceea ce este mai rău, atâta vreme cât și mintea rămâne supusă poruncilor și sfaturilor Părintelui cel Preaînalt. Când însă (mintea) se răscoală, atunci și [judecata-bogăția] se risipește în desfrânare și în lipsa de judecată, împărțind astfel răutățile în două părți corespunzătoare acestora.
  1. Lucrul acesta poți să-l vezi și la toată virtutea și puterea noastră, care sunt cu adevărat bogăția noastră. Având în vedere că răutatea este de multe feluri, dacă bogăția aceasta a noastră se apleacă spre răutate, se risipește. Căci mintea însăși își tinde dorirea către Cel Unul și cu adevărat Dumnezeu, singurul Bun, singurul de dorit, singurul dătător al plăcerii neamestecate cu nici o durere. Însă când mintea se moleșește, atunci puterea sufletului pentru dragostea cea adevărată cade de la Cel ce este cu adevărat de dorit, și împrăștiindu-se în feluritele doriri ale poftei de plăcere, se risipește, abătându-se de aici către pofta de mâncăruri ce nu sunt necesare, de acolo către pofta trupurilor de necinste, de dincolo către pofta lucrurilor nefolositoare, din altă parte către pofta de slavă deșartă și fără de slavă. Și astfel, fiind tăiat în bucăți nefericitul om și torturat de feluritele griji cu privire la acestea, nu mai priveste cu bucurie soarele și nici nu mai respiră cu bucurie aerul acesta, care sunt o bogăție comună tuturor.
  1. Dacă mintea noastră nu se îndepărtează de Dumnezeu, atunci stârnește mânia care este în noi doar contra diavolului și se folosește de bărbăția care e în suflet contra patimilor rele, contra stăpânitorilor întunericului, contra duhurilor răutății. Dacă însă omul nu se dedică dumnezeieștilor porunci ale Stăpânului Care l-a înarmat [cu acestea], atunci se luptă cu cei care îi sunt aproape, se umple de furie contra celor de un neam cu el, se sălbăticește contra celor care nu sunt de acord cu poftele lui cele împotriva rațiunii, și devine, vai, ucigaș de om, făcându-se asemenea nu numai animalelor celor lipsite de rațiune, ci și animalelor care se târăsc și aruncă venin, devenind scorpion, șarpe, pui de viperă, el care a fost rânduit în ceata fiilor lui Dumnezeu. Ai văzut cum și-a risipit și și-a pierdut averea? Și după ce fiul cel mai tânăr a cheltuit toate, a început să fie în lipsă, căzând în foame (Luca 15, 14). Dar încă nu are în vedere întoarcerea. Căci era destrăbălat. De aceea, mergând, s-a alipit de unul dintre locuitorii acelei țări, și acesta l-a trimis la țarinile lui să-i pască porcii (Luca 15, 15).
  1. Cine sunt cetățenii și căpeteniile țării care se află departe de Dumnezeu? De bună seamă că sunt demonii, care l-au adus pe fiul Tatălui Ceresc în starea de obișnuit al bordelurilor, șef al vameșilor, căpetenie a tâlharilor și mai marele. Căci viața porcească, din cauza extremei sale necurății, este un simbol a toată patima. Și cei care se bălăcesc în noroiul acestor patimi sunt porci, peste care ajungând el mai mare – ca unul care îi întrecea pe toți în ceea ce privește pofta de plăcere -, nu putea să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii, adică nu putea să găsească săturare pentru pofta sa.
  1. Cum? Firea trupului nu ajunge să slujeascã poftelor celui destrăbălat? Aurul sau argintul, când ajung la cel iubitor de aur sau de argint, sporesc nevoia de [bani] și, cu cât curg mai mult, cu atât mai mare fac pofta de [bani]. Lumea întreagă abia, sau poate ca nici măcar, nu ar fi suficientă pentru un lacom și iubitor de putere. Și pentru că sunt mulți aceștia, iar lumea una este, cum va putea oare cineva dintre aceștia să-și găsească săturare pentru pofta lui? Astfel și acela, care se îndepărtase de Dumnezeu, nu putea să se sature. Căci nimeni, zice [Scriptura], nu-i dădea [cât] să se sature (cf. Luca 15, 16). Și cine ar fi putut să-i dea? Dumnezeu era departe, Dumnezeu a Cărui vedere doar aduce lesne-săturarea pentru cel care-L privește, după cum este scris: Sătura-mă-voi când mi se va arăta slava Ta (Psalm 16, 15). Diavolul nu voia să-i aducă săturarea poftelor rușinoase, pentru că săturarea provoacă în chip firesc în cei nestatornici o schimbare a legăturii cu acestea. Pe drept cuvânt nimeni nu i-a dat săturarea.
  1. Așadar, când cu greu și-a venit în sine cel ce s-a revoltat împotriva tatălui, și când a înțeles la ce rele a ajuns, s-a plâns pe sine, zicând: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier de foame! (Luca 15, 17). Cine sunt argații? Cei care prin sudorile pocăinței și prin smerenie sunt chemați la mântuire ca la plata unei solde. Iar fiii sunt cei care prin dragostea față de El s-au supus poruncilor Lui, după cum a spus și Domnul: Cel care Mă iubește păzește poruncile Mele (Ioan 14, 23).
  1. Fiul cel mai tânăr, după ce a căzut din starea de fiu și a ieșit din patria cea sfântă de bună voia sa și a căzut în foame, s-a judecat pe sine, s-a smerit și s-a pocăit zicând: Sculându-mă, mă voi duce și voi cădea la tatăl meu și-i voi zice: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta” (Luca 15, 18). Bine am spus la început că tatăl acesta este Dumnezeu. Căci cum ar fi greșit față de cer fiul care și-a părăsit tatăl, dacă Tatăl nu ar fi fost ceresc? Am greșit, zice, la cer, adică față de Sfinții care sunt în cer și a căror cetățenie este în ceruri, și înaintea Ta Care locuiești împreună cu Sfinții Tăi în cer. Și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul Tău; fă-mă ca pe unul din argații Tăi (Luca 15, 18). Adus în simțire datorită smereniei, spune pe bună dreptate: Fă-mă! Căci nu atinge cineva de la sine treptele virtuții, chiar dacă [la acestea nu se ajunge și] fără propria alegere. Sculându-se, a venit la tatăl său. Și era încă departe (Luca 15, 20). Cum adică a venit, dar era [încă] departe – din care pricină tatăl său, fiind cuprins de milă, a ieșit în întâmpinarea lui? Omul care se pocăiește din suflet, prin intenția cea bună și prin îndepărtarea de păcat, ajunge la Dumnezeu. Însă, fiind încă tiranizat în gând de răul obicei și de predispozițiile (pentru păcat], se află încă departe de Dumnezeu și are nevoie de milostivire de sus și de ajutor, dacă vrea să se mântuiască.
  1. De aceea și Tatăl îndurărilor (II Corinteni 1, 3) coboară ca să îl întâmpine, îl îmbrățișează, îl sărută și poruncește robilor Săi, adică preoților, să-l îmbrace cu haina cea dintâi, care este starea de fiu, pe care o îmbrăcase mai înainte prin Sfântul Botez; [le mai poruncește] să-i dea inel în dreapta lui, adică să pună pecetea virtuții contemplative, arvună a moștenirii viitoare, în partea activă/practică a sufletului, care este simbolizată de mână, și să-i pună încălțăminte în picioare, [adică] paza dumnezeiască și siguranța care îi dă putere să calce peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului (Luca 10, 19). Apoi, a poruncit să fie adus vițelul cel îngrășat, să fie junghiat și oferit spre mâncare. Iar vițelul acesta este Însuși Domnul, Care iese afară din ascunsul dumnezeirii și de pe tronul cel așezat mai presus de toate și, arătându-Se pe pământ ca om, este jertfit pentru păcatele noastre ca un vițel; și ca un vițel îngrășat/crescut, adică pâine, ni Se oferă nou spre mâncare. [Căci] Dumnezeu împărtășește bucuria și sărbătorirea acestor lucruri cu Sfinții Săi, făcând ale Lui cele ale noastre, datorită extremei Sale iubiri de oameni, și zice: Veniți să mâncăm și să ne bucurăm! (Luca 15, 23).
  1. Dar fiul cel mai în vârstă se mânie. Gândește-te iarăși la iudeii care s-au mâniat din pricina chemării neamurilor, la cărturari și farisei care s-au scandalizat că Domnul i-a primit pe păcătoși și a mâncat cu ei. Iar dacă vrei să înțelegi acestea și despre cei drepți, ce-ar fi de mirare, atâta vreme cât cel drept nu cunoaște bogăția bunătății lui Dumnezeu, care este mai presus de toată mintea? De aceea (fiul cel mai în vârstă) și este mângâiat de Părintele nostru, al tuturor, Care îl învață cele cuvenite, spunându-i: Tu întotdeauna ești cu mine (Luca 15, 31), împărtășindu-te de bucuria cea neschimbată. Trebuie însă să ne bucurăm și să ne veselim: căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat (Luca 15, 32). Era mort prin păcat și a înviat prin pocăință. Era pierdut, pentru că nu se găsea în Dumnezeu, însă s-a aflat și a umplut de bucurie cerul, după cum este scris: bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește (Luca 15, 7).
  1. Care este pricina pentru care, mai cu seamă, s-a mâhnit fiul cel mai în vârstă? Că mie, zice, niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc împreună cu prietenii tăi. Când însă a venit fiul tău acesta, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat (Luca 15, 29). Atât de mare este superioritatea darurilor lui Dumnezeu pentru noi, încât și îngerii doreau să privească la cele ce ne-au fost dăruite prin Întruparea Lui, după cum zice corifeul apostolilor, Petru (cf. I Petru 1, 12). Și drepții de asemenea doreau să vină Hristos pentru ei, înainte de vreme – precum Avraam, care dorea să vadă ziua Lui (cf. Matei 13, 17; Luca 10, 24; Ioan 8, 56). Dar El nu a venit atunci, și când a venit, nu a venit ca să-i cheme pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință (cf. Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 32), și, mai ales, (a venit) că să fie răstignit pentru ei, El Care a ridicat păcatul lumii (cf. Ioan 1, 29). Căci acolo unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul (Romani 5, 20).
  1. Faptul că Dumnezeu nu dă drepților, atunci când aceștia cer, nici un ied, adică pe [nici unul dintre cei] păcătoși, ni se vădește din multe alte situații, dar mai ales din exemplul Sfântului și fericitului Carp. Căci acesta nu numai că nu a fost ascultat când i-a blestemat pe unii oameni răi și când spunea că nu e drept dacă trăiesc oamenii fără Dumnezeu și care strâmbă căile cele drepte ale Domnului, ci chiar a simțit pe propria piele mânia cea dumnezeiască și a auzit unele cuvinte cu totul înfricoșătoare care l-au dus către cunoașterea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu cea de negrăit și mai presus de minte, cuvinte care îl îndemnau nu numai să nu îi blesteme, ci chiar să se roage pentru cei care trăiesc în răutate, de vreme ce Dumnezeu încă le mai oferă vreme de pocăință. Așadar, ca să arate aceasta și ca să înfățiseze că dă daruri mari și de invidiat celor ce se întorc prin pocăință, Dumnezeul celor care se pocăiesc, Tatăl îndurărilor (II Corinteni 1, 3), a alcătuit astfel această parabolă.
  1. Să [le] luăm, așadar, și noi, fraților, prin lucrarea pocăinței și să ne îndepărtăm de cel rău și de mâncărurile lui. Să ne ținem departe de porci și de roșcovele care îi hrănesc, adică de patimile cele spurcate și de cele în legătură cu acestea. Să stăm departe de pășunea cea rea, adică de reaua obișnuință, să fugim din țara patimilor, care este necredința, pofta cea nesăturată și necumpătarea, în care se află o foame foarte tare de cele bune, și patimi mai rele decât foamea. Să alergăm către Tatăl nestricăciunii, către Dătătorul vieții, mergând pe calea vieții prin virtuți. Căci acolo [pe cale] îl vom afla ieșind în întâmpinarea noastră, din iubirea Sa de oameni; [Îl vom afla] dăruindu-ne iertarea păcatelor noastre, semnul prevestitor al nestricăciunii, arvuna moștenirii viitoare. Pentru că și fiul risipitor, după cum am fost învățați de Mântuitorul, atâta vreme cât a fost în țara patimilor, chiar dacă a cugetat și a spus cuvintele pocăinței, nu a dobândit nimic bun, până când, părăsind toate acele fapte ale păcatului, a venit alergând la tatăl său, și obținând cele mai presus de nădejdea sa, a rămas pentru restul vieții întru totul în smerenie, arătând înfrânare, lucrând cu dreptate și păzind în el neatins harul cel înnoit de Dumnezeu.
  1. Pe care să-l dobândim noi toți și să-l păzim neîmpuținat, pentru ca în veacul ce va să fie să ne bucurăm împreună cu risipitorul cel mântuit în Ierusalimul cel de sus, maica celor vii, Biserica celor întâi-născuți, în Însuși Hristos Domnul nostru, Cărui I se cuvine slavă în veci. Amin.      

    Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 52-64.

ro_RORO
Copy link