I
Să ascultăm acum cu râvnă şi cu toată zdrobirea de inimă această prea frumoasă pericopă evanghelică, de care nu contenim a vorbi şi cu care Hristos Îşi încheie cuvintele Sale. Şi pe bună dreptate, că mult Îi plăcea Domnului să vorbească de bunătate şi milostenie. De aceea în cuvintele de mai înainte a vorbit de milostenie în felurite chipuri; acum vorbeşte mai desluşit şi mai cu tărie; nu mai vorbeşte de două sau trei persoane, nici de cinci, ci de întreaga lume. De altfel şi mai înainte, când a vorbit de două persoane, n-a vrut să arate două persoane, ci două părţi: pe cei care nu ascultă de cuvintele Lui şi pe cei care ascultă. Acum însă Se foloseşte de cuvinte mai înfricoşătoare şi mai clare. De aceea nu mai spune: „Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor”, ci Se descoperă pe El Însuşi, spunând: „Când va veni Fiul Omului întru slava Lui”.
La întâia Sa venire, a venit întru necinste, întru ocări, întru sudalme; la a doua venire, va şedea pe scaunul slavei Lui. Necontenit pomeneşte de slavă. Pentru că răstignirea era aproape şi părea lucru de ocară, de aceea le dă curaj ucenicilor Săi, le pune sub ochi înfricoşătoarea judecată şi strânge în jur toată lumea. Nu numai prin aceasta face înfricoşător cuvântul, ci şi prin aceea că arată cerurile goale. Toţi îngerii vor fi împreună cu El şi vor da mărturie de toate slujbele făcute de ei, la porunca Stăpânului, pentru mântuirea oamenilor. Totul va face ca ziua aceea să fie înfricoşătoare. Apoi „se vor aduna toate neamurile”, adică toţi oamenii de pe pământ; „şi-i va despărţi pe ei unii de alţii, cum desparte păstorul oile”. Acum nu sunt despărţiţi, ci toţi amestecaţi unii cu alţii; atunci despărţirea va fi făcută cu toată grija. Mai întâi îi va despărţi şi-i va face cunoscuţi după locul în care stau: la dreapta şi la stânga; apoi şi după nume va arăta felul de vieţuire a fiecăruia, că pe unii îi numeşte ţapi, iar pe alţii oi. Îi numeşte pe unii ţapi, ca să arate că sunt fără de rod; că ţapii n-aduc nici un rod; pe alţii îi numeşte oi, din pricina câştigului mare adus de oi, că mult câştig aduc oile: şi lână şi lapte şi miei; ţapul n-aduce acest câştig. Animalele necuvântătoare sunt roditoare şi neroditoare prin firea lor. Oamenii sunt roditori şi neroditori prin voinţă; de aceea sunt unii osândiţi, iar alţii încununaţi. Dar nu-i osândeşte până ce nu-i judecă mai întâi. De aceea îi şi aşază înaintea Lui şi le spune păcatele. Ei vor grăi cu blândeţe, dar nu le e de nici un folos acum blândeţea. Şi pe bună dreptate, că au trecut cu vederea milostenia, fapta aceea atât de mult iubită de Dumnezeu. Profeţii neîncetat spuneau aceasta: „Milă voiesc, şi nu jertfă” (Osea 6, 6) iar Legiuitorul, prin toate, spre milostenie i-a îndemnat şi cu cuvântul şi cu lucrul. Însăşi firea oamenilor tot asta îi învaţă. Uită-te la ei! Nu sunt lipsiţi de o faptă bună sau două, ci de toate faptele bune. Nu numai că nu L-au hrănit pe Hristos, pe când era flămând, nici nu L-au îmbrăcat când era gol, dar n-au făcut nici ce era mai uşor: nu L-au cercetat când era bolnav. Şi uită-te ce uşoare porunci a dat! N-a spus: „În temniţă eram şi nu M-aţi liberat! Bolnav eram şi nu M-aţi vindecat!” Nu! Ci a spus: „Nu M-aţi cercetat” şi: „N-aţi venit la Mine”. Nici când le-a poruncit să-L hrănească pe când era flămând, porunca Lui n-a fost împovărătoare. Nu le cerea masă bogată şi scumpă, ci atât cât era de trebuinţă, hrana cea de nevoie; şi le-o cerea în haină de cerşetor. Deci toate sunt în stare să-i pedepsească. Era puţin ce le cerea. O pâine. De plâns era cel ce cerea. Un sărac. Spre milă îi împingea firea celui ce cerea. Era om. De dorit era făgăduinţa. Făgăduise împărăţia cerurilor. Înfricoşătoare era pedeapsa. Ameninţase cu gheena. Mare era vrednicia Celui Ce primea milostenia. Dumnezeu o primea prin mâinile săracilor. Covârşitoare era cinstea. Primise Dumnezeu să Se coboare atât de mult. Drept era datul. Primea din averile Sale.
Dar în ciuda tuturor acestora, iubirea de argint i-a orbit pe cei pe care a pus gheara, deşi le stătea deasupra capului o pedeapsă atât de mare. Şi mai înainte spusese Hristos că aceia care nu vor primi pe cei nevoiaşi vor suferi pedepse mai cumplite decât sodomenii; iar acum spune: „Întrucât n-aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, nici Mie n-aţi făcut”. Ce spui, Doamne? Îţi sunt fraţi? Atunci pentru ce îi numeşti „prea mici”? De asta Îmi sunt fraţi, pentru că sunt smeriţi, pentru că sunt aruncaţi şi neluaţi în seamă.
Pe unii ca aceştia mai ales îi numeşte Hristos fraţi; pe oamenii de care nu vrea să ştie lumea, pe care-i dispreţuieşte lumea. Nu vorbesc numai de aceşti monahi şi de cei care locuiesc în munţi, ci de orice credincios; chiar dacă e trăitor în lume, dar dacă e flămând şi moare de foame, dacă e gol şi străin, Hristos vrea ca el să se bucure de toată această purtare de grijă. Botezul şi împărtăşirea cu Sfintele Taine ne fac fraţi.
II
Apoi, ca să vezi şi în alt chip cât e de dreaptă judecata, Domnul îi laudă mai întâi pe cei care au făcut fapte bune şi spune: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii, că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc” şi toate celelalte. Dar ca să nu spună cei osândiţi: „Nu aveam cu ce face milostenie”, Hristos îi osândeşte, punându-le în faţă pe ceilalţi oameni care au fost în aceeaşi stare ca şi ei; aşa precum le osândeşte pe fecioarele cele nebune, punându-le în faţă pe fecioarele cele înţelepte, cum osândeşte pe sluga care se îmbăta şi se îmbuiba, punându-i în faţă sluga cea credincioasă, cum osândeşte pe cel ce a ascuns talantul în pământ, punându-i în faţă pe cel ce a adus încă doi talanţi; într-un cuvânt, Hristos osândeşte pe fiecare om păcătos, punându-i în faţă pe cei ce au făcut fapte bune. Uneori pune în faţa păcătosului pe un om egal cu el, ca aici şi în pilda fecioarelor; alteori îi pune în faţă pe cineva superior, ca atunci când spune: „Bărbaţii niniviteni se vor scula şi vor osândi neamul acesta, că ei au crezut în propovăduirea lui Iona. Şi iată mai mult decât Iona este aici” (Matei 12, 41) şi: „Împărăteasa de la miazăzi va osândi neamul acesta, că a venit să asculte înţelepciunea lui Solomon. Şi iată mai mult decât Solomon este aici” (Matei 12, 42); şi iarăşi, punând în faţă pe unul egal: „Aceştia vor fi judecătorii voştri” (Matei 12, 27); şi iarăşi punând în faţă pe unul superior: „Nu ştiţi, oare, că vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult pe cele lumeşti!” (I Corinteni 6, 3). Acum Hristos pune faţă în faţă pe egali cu egali: pe bogaţi cu bogaţi şi pe săraci cu săraci. Hristos arată că e dreaptă osânda pronunţată asupra celor răi nu numai prin aceea că ceilalţi au făcut fapte bune, deşi erau în aceeaşi stare ca şi ei, ci şi prin aceea că n-au făcut nici acele fapte bune pentru care sărăcia nu le era o piedică, de pildă adăparea unui însetat, vederea unui întemniţat, cercetarea unui bolnav. După ce Hristos îi laudă pe cei ce au făcut fapte bune, le arată cât e de veche dragostea Lui pentru ei: „Veniţi, le spune El, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”. Câte bunătăți nu prețuieşte acest nume de a fi binecuvântat; şi mai ales de a fi binecuvântat de Tatăl!
Şi pentru ce au fost învredniciţi de o atât de mare cinste? Care e pricina? „Pentru că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau” şi celelalte. Câtă cinste cuprind aceste cuvinte, câtă fericire! N-a spus: ,,Luaţi!”, ci: „moşteniţi”, ca şi cum ar fi ceva de la părinţi, „ceva al vostru, ceva ce vi se cuvenea de mult”. „Înainte ca voi să fiţi, le spune Hristos, vi s-au pregătit şi vi s-au hotărât acestea, pentru că ştiam că aveţi să fiţi aşa!”. Şi în schimbul căror lucruri primesc bunătăţi aşa de mari?
În schimbul unui adăpost, al unei haine, al unei pâini, al unui pahar cu apă, al cercetării bolnavilor, al ducerii la cei întemnițați. Pretutindeni, dar, ne cere să dăm un ajutor de care un nevoiaş are neapărată nevoie. Sunt însă cazuri când ajutorul pe care ne cere să-l dăm nu umple toată nevoia celui nevoiaş. De pildă, după cum am mai spus, cel bolnav şi cel închis nu au nevoie numai de cercetare, ci unul are nevoie de libertate, şi celălalt de vindecare; Hristos însă, blând fiiind, ne cere să facem numai cât putem; dar, mai bine spus, ne cere chiar mai puţin decât putem, lăsându-ne nouă libertatea să facem mai mult decât ne cere.
Celorlalţi le spune: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor!”. Nu spune: „Blestemaţilor de Tatăl Meu!”, că nu Tatăl i-a blestemat pe ei, ci faptele lor. „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veşnic, cel pregătit” – nu vouă, ci – „diavolului şi îngerilor lui”. Când a vorbit despre împărăţie, după ce a spus: „Veniţi de moşteniţi împărăţia”, a adăugat: „cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”; dar când a vorbit de foc, n-a mai grăit aşa, ci: „cel pregătit diavolului”. „Eu, le spune Hristos păcătoşilor, v-am pregătit împărăţia; focul nu-i pregătit vouă, ci: „diavolului şi îngerilor lui”; dar pentru că voi înşivă v-aţi aruncat în el, vina e a voastră”.
Hristos Îşi îndreptăţeşte hotărârea Lui nu numai prin cele spuse mai înainte, ci şi prin cele ce le mai spune, arătând pricinile osândirii lor: „Am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc”. De-ar fi fost chiar un duşman cel ce întindea mâna, oare, suferinţele lui, foamea lui, frigul lui, lanţurile lui, goliciunea lui, boala lui, umbletul lui de ici-colo sub cerul liber n-ar fi fost în stare să înmoaie şi să înduplece chiar pe cel mai nemilos om? Aceste suferinţe sunt în stare să pună capăt şi duşmăniei. Dar voi n-aţi făcut aceasta nici prietenului vostru, care vă e şi prieten şi binefecător şi stăpân. De vedem un câine flămând, ni se face milă de el; o sălbăticiune de-o vedem înflămânzită, ni se moaie inima; dar ţie nu ţi se înmoaie inima când vezi pe Stăpân flămând? Poţi să-ţi mai aperi o astfel de purtare? Nu îţi este, oare, îndestulătoare răsplată de-ar fi numai atât că ai hrănit pe Stăpânul şi Dumnezeul tău? Nu mai spun că auzi nişte cuvinte ca acelea în faţa întregii omeniri din gura Celui Ce stă în scaunul cel părintesc, nu mai vorbesc de dobândirea împărăţiei! Dar nu îţi este îndestulătoare răsplata că ai făcut asta, că ai miluit pe Hristos? Acum însă, în faţa întregii omeniri, la arătarea slavei aceleia nespuse, Domnul te va proclama şi te va încununa, te va numi hrănitorul Lui şi găzduitorul Lui. Nu Se ruşinează să grăiască aşa. Vrea să-ţi facă mai strălucitoare cununa.
Pentru aceasta pe bună dreptate sunt osândiţi aceia, iar aceştia, după har sunt încununaţi. De-ar fi făcut cei drepţi mii şi mii de fapte bune, răsplătirea lor va fi tot un har de la Dumnezeu, că li s-a dat cerul şi împărăţia şi o atât de mare cinste în schimbul unor atât de mici şi neînsemnate fapte.
(…)
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia LXXIX în Omilii la Matei, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 895-899.
RO 
IT